Oda

Oda tie murgule albastru!

Sufletu-ti pur si mandru-ti pistonul

Balaurul tandru

Cu sangele nul

Si traditia-n coada

Strasnica spada

A curajului nebun

Mintea stoarsa de fum

De jale si de dor

Veninu-ti dobor

Din cale pe sus

De unde-ai ajuns

De unde-ai plecat

Mioveniul natal

Capul-l plec la al tau sfat

Festin deloc vizual

Mai mult carnal

Cu patos anormal

Ca un mester zidar

Tropaind in zadar

Fulgerul mi-aduci in dar

In deriva-ti bate un far

Precum viitoru-ti nesigur

Asa si calea-ti asigur

Cu RCA-ul din dotare

Infrunti orice-ti este in zare.

Slava tie ca existi!

Ca respiri si ca te misti!

Ca ne ajuti

Si ne slujesti

Cu drag totul infrunti

Ca un armasar metalizat

De-un albastru nestemat

De peste ceruri adunat

Si pe sosea aruncat!



Cu dedicatie loganului 1.6 MPI B 54 MRV.

Cum sa schimbi o anvelopa folosind un cablu de internet

Daca eram wiccan, as fi sarbatorit aprig ieri. Dar nu sunt, asa ca nimic nu s-a intamplat. Dar mi s-a intamplat ceva azi in timp ce ma uitam total in gol de pe balcon spre lume. Am vazut stelele chinuite trimitand semnalul luminos prin valurile de smog si praf si nu mi-a zburat mintea. Da, si eu sunt socat. Obisnuia o singura privire spre stele sa-mi trimita mintea alergand pe campuri intunecate si galaxii indepartate, vanand dinozauri si judecand soarta fapturilor rauvoitoare (sau mai degraba doar urate si cu instincte mai violente) aspru si violent, si de ce nu, gandind o viata mai buna in viitor... Dar nu s-a intamplat asta. In schimb m-am uitat in sus si ma gandeam la un motor... Oare asa de rau m-a afectat consumatorismul? Din nou ma lovesc uimit de acesti pereti ireali creati de propria minte. Din nou ma sperie propria minte...

Si totusi dupa cateva secunde de gandire aprig materialista a reusit mintea sa mi se adune ca sa-si adune catrafusele si sa plece mai departe in vazduh spre zarile indepartate si universul maret ce ne inconjoara. Acum stiu ca sunt destinat catre ceva mai mare si mai bun, acum sunt convins ca tot ce fac influenteaza soarta umanitatii. Sau nu sunt? Poate sunt doar putin dezorientat in timp si spatiu, ca deobicei. Poate imi sare prea usor mintea la ganduri fie violente, fie epice, fie doar pur si simplu fara niciun sens sau aplicabilitate. Si cumva sunt in acelasi timp inginer. Si ar trebui, sau cel putin asa presupun si eu, ca mi s-a format gandirea cat de cat logica si coerenta. Dar poate sunt numai cu titlul inginer, ca practic poate mintea mea nu-i formata pentru asa ceva. Poate-s artist. Artist in a bate campii sunt sigur.

Nu nu nu si nu, nu exista minte coerenta si logica si care sa functioneze in bursturi scurte si puternice, spargand capatanile dusmanilor ca rafalele de 7.62 trase la plezneala de la nivelul soldului catre dusmanii virtuali. Si da da da si da, exista intotdeauna sanse ca mintea sa fie reasezata pe sinele ratiunii cand deraiaza. Dar daca a deraiat de cum a plecat din statie si nu are unde sa se opreasca pana cand.... pana cand ce? Ce se poate poticni in calea mintii iesite de sub control? Ce poate opri ideea odata ce a fost sadita si adanc inradacinata? Cu cat sapi mai mult cu atat aluneca mai adanc in interior. Ideile sunt precum apa in pamant, mereu acolo, si mereu iesind cand vrei sa pui o fundatie mai adanca. Sau poate comparatia asta nu are sens. Poate nimic nu are sens. Poate nimic nu are directie. Dar nici viata practic nu are sens, directie sau punct de aplicare. De fapt, nu-mi prea dau seama de la ce idee plecasem. Cred ca de la stelele si impactul lor asupra oamenilor. Cand eram oarecum mic ma gandeam cu groaza ca o sa ajung candva in viata sa privesc stelele asa cum privesc si cainii stelele: sec si patrunzator dar fara nicio idee in spatele ochiilor. Pe scurt tamp. Mi-era teama sa tampesc, sa ma multumesc cu viata reala si sa nu-mi mai pese de imaginatia aprinsa de stele si de lumi indepartate. Mi-era teama ca o sa ma maturizez poate, si o sa-mi dau seama ca important in viata este sa ai ce manca, si sa ai un acoperis deasupra capului, si niste pereti in jurul corpului. Si mi-era teama ca o sa ma multumesc cu lumea asta materiala si ca o sa-mi doresc doar alte bucati din ea. Si asa o sa ma adancesc mai mult si mai mult in cruda materialitate a mediului si a societatii.

Si de ce ti-e teama nu scapi ...

PS: Inca mi-e teama de clovni posedati, xenomorfi, si zombii. Deci s-ar putea sa ne pasca toate astea. Eu incerc sa ma pregatesc, sau macar sa ma impac cu viata pana atunci. Recomand tuturor sa-si faca un plan de bataie, un plan de evacuare, si socotelile cu viata. Nu stii niciodata cand ne vine randul sa fim eroi in propriul left 4 dead fara save-uri si fara exit-uri care sa nu presupuna arme sau muscaturi violente.

XOXO

ing. Mihai Florea

Asadar, poate maine

Am pierdut contactul. Contactul cu mine, contactul cu blogul, contactul cu ce imi trebuia cateodata noaptea cand ideile mi se adunau si imi faceau furori in forul organizatoric central biologic. Si contactul a fost si ingropat si protejat de intemperii pentru ca nu cumva sa vina alt factor perturbator si sa-l scoata si dezgroape si apropie cumva de mine. Asta ar insemna temuta introspectie care m-ar lovi din nou in moalele capului in mod barbar si repetat. Si asta nu mi-as dori in mod evident, ci mai degraba subtil, ca o realizare brusca a conditiei umane si dezamagirii inerente statutului de om.

Am invatat oarece in acest timp, am profitat de mintea-mi ravasita pentru a nu mai pune ordine in haos si pentru a permite haosului sa se dezvolte incontrolat. Reactiile interesante erau oricum starpite prin contactul permanent cu mediul inconjurator poluant si degraba varsatoriu de sange nevinovat (ca sa citez un clasic). Am fost invatat si intotdeauna am stiut ca sunt deosebit. Deosebit intr-un sens bun. Deosebit de inteligent, frumos si asa mai departe. Realitatea insa cateodata ma izbeste violent in fata cu palme repetate date precum chelia mosului ce il insotea pe Benny Hill. Pai cum? Adica nu sunt special si deosebit si asa mai aproape? Pai, da si nu. Sunt deosebit ca toti ceilalti oameni de pe aceasta planeta. Da, pot fi catalizatorul distrugerii sau renasterii omenirii (intr-un sens ingineresc bineinteles, ca in orice alt sens nu prea vad sensul sau directia, desi prespun ca sensul este trigonometric, asa cum orice sens ar trebui sa fie). Dar nu, nu-s suficient de deosebit incat sa fac diferenta masiva, sa ajunga soarta omenirii sa depinda de mine. Nu, mai degraba sunt doar un graunte de nisip intr-o plaja uriasa dintr-o sumedenie de plaje de o planeta albastra intr-o galaxie mare intr-un cluster de galaxii. Putin socat si resemnat, incet dar sigur incep sa-mi accept tacit soarta, si sa imi indrept energia catre un scop mai marunt, mai materialist, mai pragmatic si mai sec. Si cumva refuz sa accept asta. Poate copilaria din mine se lupta cu ultimul incarcator de la usp in x2 pazind mijlocul cand bomba e pusa si timpul pana la explozie aproape a trecut. Cumva, o ultima lupta interna trebuie data. Si acest blog imi va inregistra aceasta lupta. O lupta crancena ce probabil nu o voi castiga, o lupta pentru independenta, o lupta care nu are sens, si care nu prea are loc efectiv. Cea mai dubioasa si nasoala lupta e cea care nu are loc. E un fel de refulare interna care se aseamana gazelor intestinale. Stii ca trebuie sa ajunga afara dar parca ar fi mai bine sa nu ajunga nicaieri.

Poate ca asta inseamna din nou maturizarea, si aceste dileme sunt doar refulari recurente de ani buni a unor idei ce nu-mi dau pace. Poate n-o sa-mi dea vreodata pace. Poate sunt precum herpesul zoster, gata sa loveasca oricand din nou, izbucnind din propria cenusa ca o pasare pheonix cu caracter foarte dureros si total neestetic.

Cumva intelesesem din media si din toate directiile ca daca ma duce putin capul, cumva la varsta asta deja o sa fiu milionar catre bilionar, numarand mercedesurile si pierzand timpul prin cazinouri. Si cumva ajung sa ma streseze finantele si sa ma indrept catre anarhie totala in gandire, patriotismul meu arhaic incepand sa doarma, si sa lase loc unei posibile emigrari. Ultimul stinge lumina? Niciodata n-am vrut sa fiu de acord cu aceasta idee, dar in lumina ultimelor realizari si ganduri, incepe sa aiba sens. Incep sa-mi conturez viitorul unde acesta suna bine. Nu-mi place deloc ideea foarte romaneasca de fiecare pentru el, si nici ideea ca mai bine plecam decat sa ne acceptam soarta. Dar parca nici cu vreun protest nu vad vreo schimbare, mai bine ma resemnez si abandonez. N-am participat la niciun protest, si nici nu ma vad prea curand participand la vreun protest, asa ca nu vreau sa fiu nici fatalist nici ipocrit. Adevarul e ca pana la urma, la rece gandind, chiar o duc destul de bine, si orice alta limitare este de fapt o cale prin care marketingul si consumerismul au ajuns asa de bine in subconstientul meu incat incep sa fiu nefericit nevand lucruri de care nu am cu adevarat nevoie. Incep incet dar sigur sa ma indrept pe o cale pe care nu voi gasi nimic din ce ma va satisface, pentru ca sistematic tinta va fi ridicata mai sus, si mai sus, si uite asa ma vad cufundandu-ma intr-o societate consumerista cu capul inainte fara sa gandesc si fara sa-mi pese. Oare chiar imi doresc tot ce-mi doresc? Ce-mi doresc de fapt? Oare nu pot fi cu adevarat fericit pana nu gasesc o cale de a-mi indeplini toate ifosele? Refuz sa accept asta, refuz refuz refuz. Este stupid sa tanjesc asa puternic si tare dupa obiecte ce nu-mi folosesc (prea mult, sa nu dramatizez pana la urma, o masina este cat de cat practica, desi probabil intretinerea, impozitul, reviziile, asigurarea si toate celelalte cheltuieli ar complota impotriva mea cu tot cu murdaria, traficul si locurile de parcare din mirificul oras in care locuiesc). Pana la urma, cred ca tot ce-mi trebuie este o evadare. O evadare din cotidian, din normal, si mai ales, din orasul asta ce nu mi-a placut niciodata...

Si cred ca si mai sanatos ar fi sa trag un somn sanatos, o seara buna si o noapte buna.

XoXo

ing. Mihai Florea

Atom

Evident fara vreo legatura cu vreun continut coerent, titlul mi-a ramas pe creier dupa ce l-am tot vazut intr-o oferta de diverse interfete de net cu procesor omonim. Nu, nicio legatura si nicio conexiune. Nu prea se leaga multe coerent in ultima vreme. Sau in orice vreme. Ar trebui sa fac niste diagrame de idei inainte sa astern ceva in scris, probabil ar iesi ceva mai sanatos si mai digerabil. Dar pana la urma de ce-ar fi o diaree digerabila? Fie ea si mentala, farmecul credeam ca consta in materia nedigerata, si implicit blogul a fost denumit sa aiba aceeasi incarcatura filosofica: un flux de ganduri nedigerate si doar expulzate cu viteza maxima, sterse in graba si spalate de marea internetului. Da, chiar avea o gandire in spate titlul si nu era doar pus la plezneala. Si ma trezesc raspunzand la intrebari imaginare ale unui interlocutor ce nu exista. Dar pe de alta parte nici propria existenta n-o pot delimita in timp si spatiu, deci de ce-ar fi interlocutorul imaginar mai dezavantajat ca mine? Suntem pana la urma prinsi in aceeasi minte intesata de diverse ganduri si sentimente. Mai mult de sentimente de cat de ganduri. Sau invers. Nu-mi dau seama de diferenta. Singura cale in care-mi dau seama ca un sentiment difera de un gand este cand incepe sa reactioneze fizic tot organismul, cand inima incepe sa-mi bata mai tare, picioarele sa-mi tremure, stomacul sa se procopseasca cu diverse insecte zburatoare denumite generic fluturasi (unii chiar foarte violenti cateodata, ai naibii insectoizi zburatori), si evident mintea rationala intra in sucombare subita.

Dar nu, nu pot declara vreodata ca ma inteleg, de aceea accept ideea (reticent dar umil) ca nu voi intelege complet vreodata alta fiinta umana. Accept asta in ipotezele date, dar cu toate astea nu reusesc sa ma abtin sa nu incerc. Sa nu-mi maresc antenele in directia oamenilor sa incerc sa-mi definesc propria minte in raport cu factorii externi. Ca pana la urma alta cale de a-mi analiza propria sanitate este sa compar ratiunea si gandurile recurente cu cele ale oamenilor cu care interactionez. Umanitatea, chiar si din mine, este ceva ce nu inteleg in totalitate, combinatia de empatie cu autodistrugere si cu sentimente ce sunt atat de complete si de perfecte in toate formele incat corup orice minte si o imping la decizii irationale si iresponsabile, combinatia de macabru cu frumusete sublima, ruda cu divinitatea...Nu, nu pot sa zic ca inteleg ceva din umanitate sau din ceea ce sunt. Sau din faptul ca sunt. Existenta imi este definita de cele mai multe ori de privelistea care o arunc pe geam dupa ce ma trezesc, dupa ce-mi reparcurg sutele de vise apocaliptice sau erotice, oribile sau frumoase ca o noapte de primavara privind stelele. Privelistea care este aproximativ aceeasi de la o zi la alta, schimbarile nefiind dramatice niciodata... asa-mi definesc realul si existentul, ca ceva intr-o schimbare foarte inceata, aproape imperceptibila intr-un interval de timp redus, o oarecare constanta. Ma astept insa de fiecare data cand deschid ochii sa vad dincolo de geam distrugere totala... ierni nucleare, cutremure de cod (imr 475 chiar), bombardamente, invazii extraterestre, invazii de mortaciuni, orice... Si constat cam zilnic ca nu se intampla nimic din toate astea, si ca de fapt viata nu-i asa de fatalista precum are subconstientul meu impresia in vise. Nu, viata e chiar destul de ... as zice frumoasa, dar este cliseic, asa ca voi spune ca viata este destul de porno. Porno intr-un sens bun, intr-un sens finut, nu german, ci frantuzesc, cu buget mare si silicon deloc. Viata este porno din simplul motiv ca este. Nu are nevoie de nicio explicatie, de niciun exemplu moralizator, de nicio poveste frumoasa, de nicio aventura spectaculoasa. Viata este porno daca te opresti o secunda din gandurile cotidiene si-i arunci o privire. Te va privi inapoi si-ti va zambi complice. Poate te vrea, poate te va respinge si doar te amageste, nu stii niciodata ce exact vrea viata de la tine. Unii zic ca viata-i femeie usoara, ca se culca cu toti si ne-o trage la toti, ca este un fel de transexual libian, care abia asteapta sa te apleci un pic sa-ti tragi sufletul ca sa-ti distruga ochiul care delimiteaza sensul unic ce nu trebuie vreodata infrant (ca ti se ia permisul pe urma, si e tragedie). Mie mi se pare simpatica insa viata. Poate e sifonata tot timpul, se imbraca ca si cum ar fi fost lovita de un autobuz de haine second hand murdare si apoi stropita de cativa rinoceri cu diaree, dar in ochii ei tot se vede frumusetea ce a castigat premiul de miss world odata candva. Si stii ca daca o scuturi putin de toate mizeriile care reuseste sa le gaseasca zilnic o poti face din nou vedeta, si poate castiga oricand cupa cea mare.

Desigur insa, ipoteza asta nu se aplica daca esti gandac si intamplator imi violezi domiciliul. Caz in care viata este un fel de cosmar venit sub forma unui papuc supradimensionat cu viteza hiperluminica direct peste tine exact in momentul in care te astepti mai putin. Da, se vrea si este o amenintare. Asta daca gandacii ar citi. Si ar avea net. Si mi-ar citi blogul. Si asta in mod regulat. Cam multe ipoteze deloc simplificatoare, s-ar putea sa fiu departe de adevarul existential si sa o fi luat putin pe camp. Dar imi place pe camp. Am visat ca imi faceam de cap cu Ea intr-un camp de porumb. Porumb cred ca era, nu eram foarte atent, toata mintea, privirea si sufletul imi erau absorbite de Ea mai tare si mai repede ca o gaura neagra. Si bratele o cuprindeau ca si cum viata ar fi depins de asta. Si depindea de asta. Imbratisarea, actul imbratisarii, si contactul fizic al pieptului si bratelor inferioare este o caracteristica intriseca pufoseniei si strict necesare supravietuirii. Aceasta stabilire de contact fizic, punte emotionala intre corp si minte, intre planul real si planul imaginar, aceasta este strict necesara mie ca individ, minte, suflet, si creatura pe baza de carbon pentru a supravietui. Pentru a infrunta inca o zi in inchisoarea de carne ce-mi este corpul. Cam ciudat sa vin cu o astfel de afirmatie dupa ce tocmai am declarat ca viata este frumoasa si pornografica in stil frantuzesc, dar ezoteric am dreptate, chiar este o inchisoare corpul uman. O inchisoare pe viata, ce-mi inchide mintea si sufletul intr-o lume pe care o inteleg foarte putin, si in care n-o sa apuc sa invat nici 1% din ceea ce-as fi vrut sa invat. Si nici 1% din ceea ce-as fi putut sa inteleg n-o sa inteleg vreodata. Si asa ma pierd in niste statistici de probabilitati dupa ce tocmai am revazut un film clasic cu arnold. Care din nou n-are nicio legatura cu scopul vietii sau cu vreun gand exprimat aici, dar care cumva imi reaminteste ca spectacolul merge inainte indiferent de factorii malefici din ei, si e bine sa ai intotdeauna o vorba de duh speciala pentru dusmani, indiferent daca ai dusmani sau nu. Replica este mai ucigatoare ca orice arma, pentru ca la inceput a fost cuvantul, si cuvantul inca are putere. De aceea nu fac abuz de el. Si cu greu ma abtin sa nu-l folosesc uneori, ca apoi sa ratez momentul optim pentru declaratii si sa petrec o buna bucata din timp regandindu-mi actiunea si sincronizarea. Si inca o buna bucata din timp gandindu-ma la incarcarea emotionala ce tocmai am estomat-o. Ca si cum as fi inghitit o grenada care avea cuiul scos. Si o explozie de ganduri si sentimente imi trece prin creier de parca ar fi schije. Si lasa marcaje, si lasa urme, si lasa arsuri, dar mai important, in loc sa conserve energia, o multiplica. Si asa ajung sa fierb in interior de ceva ce n-a reusit sa iasa. Ca o diaree ce refuza sa iasa, si in loc sa se duca spre locul damnarii eterne, refuleaza in interior. Desigur de aici probabil vin ideile de cacat, din astfel de metafore si alegorii pentru sentimente fabulos de pufoase si incredibil de pretioase.

Nu mai stiu de unde am plecat si unde am ajuns, stiu doar ca sunt mai lovit de fulger ca o pisica lasata pe varful muntelui cu o umbrela in brate. Si asta din nou intr-un sens bun. Atat de bun ca are gust de ciocolata. Ba nu, ciocolata este oribila fata de cat de bun e gustul asta...

Vraiste la patrat

Daca pana acum mintea-mi dadea tarcoale incercand sa decoleze, acum suspectez ca si-a facut bagajele si a plecat de-a dreptul. In clipa asta sunt convins ca sta undeva la soare, sorbind dintr-o pina colada, si ascultand valurile cum se izbesc de nisipul incins. Si totul pe neasteptate, dar parca usor previzibil. De cateva zile se comporta straniu, imi mai strangea un stomac, imi mai dadea o tremureala, imi mai crestea pulsul pana la nivelul de decolare ca sa se calmeze abia cand ajungeam in pat. Si cu toate astea doar recent a facut gestul suprem si si-a luat liber.

Da, acum mintea mea numai unde trebuie nu este. Sau acum depinde ce inteleg prin unde trebuie. Trebuie sa fie la scoala ca sa trag tare sa termin facultatea sa ajung inginer si sa termin odata cu copilariile si sa intru in campul muncii? Trebuie sa fiu concentrat la fiecare proiect ce se vrea terminat chiar daca este in scop didactic? Trebuie sa fiu neaparat atent la toate cursurile si sa invat chiar tot? Sau poate nu trebuie nimic din toate astea. Lumea nu cred ca se termina la o diploma si o angajare, un salariu o casa frumoasa si o masina puternica. Dupa cum am tot accentuat, sigur este ceva mai sus de asta. Ceva foarte pufos.

Si da, o buna parte din mine accepta ideile de mai sus, si faptul ca trebuie s-o iau in serios ca-i ultima suta de metri si trebuie sa nu mi se puna un carcel chiar acum, dar pana la urma, nu mi se poate intampla asta. Sunt prea bestial sa mi se puna carcel chiar inainte de ultima piedica. Sau prea pufos, oricum prea ceva sunt sigur.

Aspir catre liniste de exemplu. Caut liniste in tot ce fac. Si nu liniste in sensul de o situatie stabila financiar si emotional, doar o liniste interioara mentala. Da, poate stabilitatea anterioara ajuta la acest sentiment, dar nu trebuie s-o limitam. Mintea ce-mi zboara liber ma scoate din sarite cand nu are stare. Cand mi se invart gandurile in cap ca un liliac turbat intr-o bila de plastic gaurit, nu vreau decat sa le fac sa inceteze. Sa moara cumva agitatia asta ce nu-mi da pace. Si solutii pana acum n-am gasit multe. Am incercat meditatie cand eram mai tanar si nesabuit. A functionat de 3 ori. Cumva insa nu a durat niciodata foarte mult. Si momentul in care incepeam meditatia era cel mai oribil. Perfect treaz si perfect constient trebuia sa inchid ochii. Si dumnezeule ce demoni se eliberau odata cu asta. Simpla lipsa a stimulului vizual cand sunt treaz are efecte devastatoare asupra gandurilor. Dintr-o bazaiala constanta pe fundal, devine un uragan de neoprit. Si atunci rabdarea isi arata limitele. Da, nu am rabdare cu propria minte. Ma impacientez cand vad aceleasi ganduri cum isi arata prezenta. Da, e bine sa ai ganduri recurente, dar cand prea multe ganduri sunt recurente devine un fel de pisalogeala a sinelui. Un fel de tras singur gloante in picior si plans de durerea glontului. Usor cam fortata analogia dar n-am gasit alta. Ideea de baza era ca apreciez linistea interioara. Imi da un sentiment de implinire, care ce-i drept se transforma rapid in gandul "vai ce frumos e" si automat asta sparge linistea. Si cu sentimentul de implinire, desi foarte scurt, reuseste sa ma faca chiar fericit. In sensul in care ma declar impacat cu universul, si pot imbratisa ideea mortii iminente (din cauze stupide bineinteles, ca nu-s in vreun pericol mortal des). Si odata ce trece si ideea asta a mortii iminente cu un sentiment satisfacut, vine cealalta idee magistrala, in care inregistrez cu un asterisc special amintirea respectiva. Pentru pastrare ulterioara. Nu stii niciodata cand trebuie sa-ti creezi un adapost protectiv in minte din amintirile placute, asa ca nu poti fi prea prudent.

Si cu toate astea eu am renuntat la ideea de firewall. Refuz categoric sa imi inlantui partea empatica si pufoasa doar de dragul de a nu fi ranit. Daca nu esti ranit pe urma nu esti nici la fel de bucuros. Mai bine traiesti orice sentiment cat mai intens. Da, uneori nu este sanatos, si gandurile nu-s chiar cele mai pozitive sau creative, dar alterori este fantastic. Si prefer oricand sa indur zeci si sute de momente groaznice pentru un singur moment fantastic. Este ceva ce merita. Ce-mi da sperante in umanitate. Asta pentru ca probabil am un mic complex mesianic. Si cand zic mic zic cam cat soarele de mic. Si deseori am impresia ca umanitatea si-a pierdut din pufosime, si toti oamenii ajung sa traiasca doar din ratiuni improprii viata. Si nimic nu ma face mai pufos decat sa vad ca uneori mai exista si decizii irationale. Si aceste decizii irationale duc la momente frumoase. Momente pe care le-as trimite ca proba in instanta la judecata virtuala in care soarta umanitatii ar atarna. S-ar putea sa fiu sub influenta pufosimii, dar chiar ma bucur ca-i asa. E intotdeauna mai bine sa fii mai pufos decat mai rugos. Incetul cu incetul vreau sa cred ca ma voi apropia de ideea de koosie din dexter. Si ca-l voi intrece. Caci doar sunt si bestial, nu doar pufos.

Si am oarece dubii despre gandul maturizarii odata cu terminarea facultatii. Cineva mi-a zis odata ca oamenii nu se maturizeaza niciodata, ci doar invata sa se comporte in public. In interior tot aceeasi indivizi ramanem. Cu aceleasi scopuri pufoase. Cu acelasi sentiment de imbratisare planetara. Si cu aceleasi aspiratii cinematografice. De exemplu azi in timp ce descompuneam masca de la chiuveta in urma unui accident al sistemului de alimentare cu apa, ascultam cu mult interes dialogul din predator, unul din multele filme care mi-au schimbat pentru totdeauna fiinta si modul de gandire. Nu stiu sincer cum mi-ar fi aratat mintea astazi daca nu as fi vazut aceste filme. Si nu pot sa dau nici macar o insiruire a lor aici, intrucat mi-ar fi si rusine sa uit vreunul.

Poate ceva nu e in ordine cand te uiti la predator si te face sa te simti si mai pufos. Dar e tare bine.

Oarecum trist

Profit de starea somnoroasa ce ma apasa si de faptul ca inca n-am inchis calculatorul ca sa pot debita mai repede anumite idei.

Sa incep cu inceputul mi-as dori ca toate sentimentele pozitive din noosfera sa intre in oricine-si doreste asta in aceasta perioada de sarbatori, primavara, iepuri, zombii sfinti, si nu in ultimul rand cozonaci.

Am o problema in ultima vreme in a adormi rapid si eficient. Mintea tinde sa ma tina treaz lucrand la propria distrugere. Si de parca mana stanga n-ar stii ce face mana dreapta, visele apocaliptice se adancesc in povesti si complexitate, ajungand sistematic la un nivel plauzibil care nu-mi da pace atunci cand ma trezesc. Astfel ma trezesc ferm convins de o situatie albastra apocaliptica iminenta si inevitabila, doar ca sa ma uit pe geam si sa constat aceeasi lume aproape neschimbata afara. Si ca sa fac lucrurile complet stupide, incep sa-mi pun probleme de perceptie despre afara si ce presupune perceptia lumii in contextul dat. Si ma uit pe geam 2 secunde dupa ce ma trezesc din somnul apocaliptic doar ca sa cad la loc in pat pe ganduri, adormind irelevant de rapid la loc din cauza suprasarcinii de ganduri. Ganduri evident care nu au mari tangente cu realitatea, dat fiind schizofrenia imaginara iminenta ce ma paste dupa copac cu o bata de baseball, asteptand sa trec linistit pe langa ea razand si simtindu-ma bine ca sa-mi rupa maxilarul si implicit craniul, lasandu-ma o leguma dezafectata de propria bata imaginara de dupa propriul copac imaginar.

Si astfel merg pe strada si ma lovesc de obiecte imaginare, si vad navele interdimensionale cum incearca in zadar sa aterizeze in traficul infernal (desi trebuie sa recunosc ca zilele astea a fost chiar relaxant). Si constat ca de fapt am o problema de perceptie asupra propriei imaginatii. Nu sunt eu de vina ca imi imaginez toate porcariile astea, ci arunc vina pe anumite fenomene si imagini din media care mi s-au imprimat iremediabil pe scoarta. Si astfel in loc sa-mi asum responsabilitatea, sa iau atitudine in fata propriei naturi si sa-mi vad de maturizare cu cap si intelepciune, dau vina pe niste oameni creativi cu imaginatie bogata care au produs niste imagini ce au marcat pentru totdeauna cativa oameni. Sau cel putin pe mine.

Si astfel ajung din nou la idei fataliste. Mi-a ajuns si mie la urechi ideea mortii confirmabile peste un timp fix. Si modul cum aceasta idee influenteaza restul vietii unei persoane aflate in impas temporal. Si nu pot decat sa ma gandesc cum as reactiona eu in astfel de situatii cheie-broasca-usa-buiandrug-fi8-ductil-casant-poc. Si nu-mi dau seama. Nu-mi dau seama daca as opta pentru varianta extremista, in care orice actiune ulterioara sa fie o dezlantuire imorala si ilogica, ingropand ratiunea sub ideea de moarte subita. Sau poate as opta pentru varianta teologica, in care doar as cauta sa ma impac cu toti carora le-am gresit vreodata, si as renunta la ideea divinitatii din mine pentru a accepta mila si speranta ce vine odata cu o alta divinitate (e pachet promotional la cateva biserici). Sau poate as lua decizia ignoranta, in care doar mi-as vedea normal de viata tinand toti oamenii in bezna despre aceasta moarte subita pana-n momentul in care aceasta chiar s-ar produce. Asta cred ca ar fi cea mai putin distractiva varianta, si cea mai implauzibil de aplicat in contextul dat. Cum sa ma mai duc la cursul de menejiment stiind ca-n 4 luni o sa fiu pamant de flori? Ar trebui sa fiu complet descrierat sa fac asa ceva. Desi ar fi frumos sa stiu ca atunci cand voi muri pe piatra (desi sper tare sa nu fie o piatra, dar nu eu voi decide asta din pacate) sa scrie "macar inginer". Chiar asa eventual "Mihai Florea (1987 - ???? ) - macar inginer". Sa stiu ca am avut o realizare pe timpul vietii. Eventual si cu un link la pagina de quakelive, sa se vada ce mare scula eram la quake, si cum omoram dusmani virtuali fara sa-mi pese de vietile lor, si de faptul ca fiecare individ omorat lasa in urma o familie indurerata si niste copii flamanzi. Bine, probabil nu m-am gandit la asta pentru ca nu prea este plauzibil. Se stie ca oricine moare-n quake se respawneaza. Ca iisus in fiecare an la fiecare biserica sau locas de cult. Inca nu-mi place ideea asta cu respawnatul la un avatar dumnezeiesc. Din simplul argument gnostic ca moartea este eliberatoare, si corpul doar o inchisoare din carne (sau in cazul meu dintr-un aliaj de carne cu pufosenie intr-un raport 1:3). Deci nu inteleg cum un spirit eliberat a ales sa-si invie propria inchisoare. Ma lasa complet dezorientat despre ideea de avatar si divinitate. Ma lasa nemuritor si rece, ca tot am vazut twilight.

Si deci raman cu varianta de mijloc (al naibii budism chiar are intotdeauna dreptate, tre sa gasesc ceva sa-l contrazica, dincolo de argumentul "moderation is for pussies"), in care ma resemnez non extremist, dar renuntand la multe lucruri lumesti inutile pe termen scurt. Desi pus fata in fata cu situatia cred ca as regandi varianta in functie de gandirea de atunci. Nu pot anticipa totusi evolutia mentala de peste 2 saptamani, damite peste o variabila aleatoare de timp si spatiu. Poate voi ajunge la cunoastere suficienta incat sa devin atat de bun si eficient incat sa gasesc si alte solutii la aceasta dilema. Pana la urma cred ca cel mai bine o ziceau parazitii "ce faci peste doua zile daca maine mori?". Pai bine, cred ca imping trandafirii in sus. Sau nucile.

Mi-ar placea ca atunci cand voi muri sa creasca un nuc din cadavrul meu (cum se intampla in cazul strabunicului, deasupra caruia creste incapatanat un nuc), ca sa eman cunoastere paranormala si stari psihedelice si dupa moarte. Desi asta inca nu eman acum. Acum eman doar pufosenie si prostie.

PS: Vad ca sorin s-a pus pe treaba si si-a facut blog, asa ca-i urez bun venit in lumea dubioasa si stranie a debitarii pe net pentru ca toata populatia sa vada.
http://lefindeleurmonde.wordpress.com
Good job m8!

Visez la o lume fara vise

O lume lipsita de manifestatii stranii, o lume in care tot ce poate fi bine este deja materializat, si tot ce poate fi ascuns in subconstientul uman sa ramana izgonit pentru vecie. Visez la o lume mai colorata in stil blizzard, pufoasa si adorabila. Visez la o lume in care visele triste nu isi mai arata fata murdara in propria minte. Visez la o lume in care un vis nu-mi ramane intiparit pe chelie precum o rana de obuzier. Visez la o lume in care nu trebuie sa-mi reinterpretez propriile vise de 5 ori la rand sa aflu ce vreau cu adevarat (evident negand variantele evidente neconvenabile). Visez la un somn linistit si odihnitor cu vise frumoase.

Si pe urma visez cum o baba grasa si dezbracata incearca sa ma violeze. Si ca sa ma salvez sar de la etajul 7 direct pe geam. Si in cadere fac misto de ea. Si cad pe asfaltul murdar cu spinarea inainte. Si ma trezesc c-un carcel in spate, si acum inca ma doare. Ciudata lume in care un vis imi poate afecta starea fizica. Ciudata lume in care e a doua oara cand resimt din plin un impact mortal ca apoi sa mai continue visul cateva secunde, si abia apoi sa-mi dau duhul si sa ma pot trezi. Stiam ca mintea n-are cum sa contureze imagini violente si ipostaze in care corpul ar fi in pericol mortal. E deja a doua oara cand visez propria-mi moarte in mod explicit. Si regret doar ca as fi murit intr-un mod penibil. Dar macar neviolat de o baba. Daca stau sa ma gandesc, e deja a doua oara cand o baba vrea sa ma violeze in vis. Data trecuta era imbracata, acuma deja era si dezbracata. Si mai grasa. Devine din ce in ce mai rau. Mintea simt ca vrea sa-si ia vacanta si deja si-a luat bilet de avion. Acuma cauta prin magazine haine care sa se asorteze cu destinatia. Inca putin si o vad parasindu-ma in timp ce-i fac cu mana cu un zambet tamp pe chip.

Si precum zicea bono, inca n-am gasit ce cautam. Cautam un cer senin nocturn, insetat de privirile montane. Cautam o bolta instelata ca o padure iluminata de licurici dezorganizati (din punct de vedere tehnico-economic). Cautam o alta cautare sa mi se arate-n cale. O cautare noua de ceva necunoscut. O variabila noua in ecuatia vietii. Un nou parametru adimensional si necuantificabil. Dar fractalii iar au conlucrat impotriva mea si impreuna cu spaletii au decretat ca n-am autorizatie sa schimb inca destinatia sau scopul. Si astfel mi-au taiat caucicurile si mi-au turnat zahar in rezervor, dar nu s-au gandit nicio clipa la faptul ca bestialitatea mea nu poate fi constransa, si ca pot merge pe jos. Si nu-mi ramane decat sa merg mai departe, cautand in zadar un zidar sa-mi redimensioneze spaletii mentali, si sa-mi dea o alta lungime de talpa activa, caci cea veche s-a stricat si a putrezit. Si acum intra apa-n ea ca la balamucul clovnilor, unde desi am vrut sa ma ofer voluntar, m-au refuzat pe criterii capilare. Data viitoare le arat eu copita galatica si voi patrunde inauntru mai repede decat un cocktail intr-o chiuveta zincata.

Nu inteleg cum exact am divagat de la ideea initiala a viselor fara forma si fara fond, cand in fond si la urma urmelor, fondurile s-au dus din cauza crizei, si nu din cauza viselor. Sau am nimerit-o initial, si creditarile excesive n-au fost altceva decat o alimentare a dorintei umane de materializare a viselor de bogatie. Tragic.

Si inca ma doare spatele. Si inca am nevoie grava de un masaj. Dar pentru a primi un masaj ar trebui sa ma relaxez. Si mintea-mi zburda pe campie cu tot terenul strivind intregul camp de floarea soarelui inainte sa fie transformata in covor de inhabitantii urbani. Tragic.

E na na na na eeee E na na na na nooo

Da, sunt bestial. Foarte bestial. Mai bestial ca o bestie izvorata din imaginatia bolnava a distinsului domn lovecraft. Dar in acelasi timp mai uman prin gandurile ce-mi vin legate de bestia din mine. Oi fi eu bestial dar nu sunt suficient de bestial sa-mi las in urma mostenirea ancestrala umana si sa ignor empatia si constiinta. Si astfel ajung in situatii ambigue in care stau in pat si pendulez intre realitate si vis, intre real si imaginar. Si realizez ca nu gasesc granita. Si ca realul nu este altceva decat un produs al imaginatiei. Si in orice moment ma pot trezi atacat de unicorni salbatici si printese cu puteri magice. Dar nu ma trezesc si dorm in continuare. Si visez in continuare ca-s pilot de vanatoare pe propria-mi nava spatiala. Si ca adorm in vis si visez ca-s pilot comercial pe pamant acum cativa zeci de ani. Si tehnologia nu-mi permite sa ies din triunghiul bermudelor fara ajutoare. Si bermudele ma omoara caci ma strang tare. Si-mi taie circulatia in picioare. Si nu mai pot alerga, si ma prabusesc cu avionul. Si ma trezesc speriat in propria-mi incapere din nava spatiala. Si realizez ca a fost doar un vis. Pana cand andu intra in incapere trantind-o de perete, si spunandu-mi ca suntem atacati si ca trebuie sa actionam acum. Acum este totusi prea tarziu, si constat ca suntem pe cale sa murim cu totii. Si ma trezesc. Si e dubios de devreme si n-am nimic important de facut azi.

Poate ar trebuit sa fac la proiecte. La oricare din proiecte. Dar n-am facut nimic. Si nici nu ma pot simti vinovat, vacanta e vacanta. Vom intra in branza imediat cum incepe scoala. Ce rost are sa ne agitam acuma? Un student agitat in vacanta e ca un pensionar agitat in tramvai. Nu mai gasesc exact logica acestei alegorii dar sunt convins ca exista una.

Zen sa fim, caci vine un nou an. Si sa ne tinem bine caci am facut manevra strategica pentru a-mi pregati cucerirea lumii. Respectiv voi putea de acum sa scriu din pat direct pe blog sperabil. Inca n-am testat riguros solutia, dar in teorie suna bine si promitator. Daca va reusi, blogosfera va vi cotropita de forte dincolo de imaginatia celui care a scos numele asta hidos (blogosfera). Toate gandurile fantomatice eliptice si sinusoidal-malefice se vor rasfrange asupra acestui blog ca un centaur in calduri pe o caprioara prinsa intr-o capcana de urs. Lumea nu mai are scapare, poate anul 2009 mi-a scapat, dar nu se va mai intampla. Si pentru ca toti isi propun rezolutii de anul nou, eu imi propun rezolutia 1680x1050. Si sa cuceresc lumea. Iar. Toata lumea. Si s-o fac regat. Si am s-o si fac.

Inelul

Lupta a fost epica. De la circa 1400 pana la 2245. O lupta cu destinul insusi. O lupta cu mine si cu demonii mei interiori. Cu chiu cu vai m-am lasat atras in capcana desfasurarii ultimei lupte galactice. Gipsi e de vina. Si nu stia ce sentimente de dominatie globala a starnit. Cu naivitate a propus acesta lupta spatiala. Ca sa nu jucam pentru ultima oara acest boardgame (nb: twilight imperium, il vindem daca e cineva interesat) fara vreo miza tentanta, am propus ca miza un inel gasit ca premiu pe un pachet de jeleuri. Un inel verde al puterii. Un simbol al stapanirii absolute in univers si al puterii infinite a purtatorului ce a devenit imparatul galaxiei.
Si am castigat. Desi vali mi-a mupt rufa in mod repetat pe dreapta, gipsi n-a avut nicio scapare in stanga. Si folosind tactici complet neortodoxe (hacking) am castigat cu fix 14 puncte. Inelul este al meu acum. Numai al meu. Ma pot desfata in gloria mea eterna. Inca ma scald in propria-mi victorie epopeeica, dat fiind faptul ca e singura, prima si ultima oara cand jucam acest joc pana la capat (desi ce-i drept, am cam anticipat finalul cu o runda).

Dar lasand luptele imaginare desfasurate pe carton pe o planseta intr-o sufragerie dintr-o tara mica dar frumoasa dintr-un mic continent batran dar frumos pe o planeta mica si albastra dintr-un sistem solar mic si adorabil dintr-o constelatie mare si laptoasa, ma simt bine ca am castigat. Ca am rezistat mai ales pana la sfarsit. Un fel de triumf personal asupra lenii supreme ce guverna acest joc odinioara. Rabdarea a infrant de fapt inamicii, nu eu personal.

Am vazut intr-un final into the wild aseara. Un film recomandat din toate directiile de toata lumea ca fiind un film deosebit. Este un film dragut, cu incarcatura sentimentala din cauza faptului ca e bazat pe evenimente reale. Prestanta actorului este sanatoasa, si prestanta ursului merita un os. Sentimentele de mila insa nu a reusit sa-mi starneasca in aceeasi masura cu sentimentele de "doamne ce palma i-as da astuia". Cum sa te duci in mijlocul salbaticiei fara harta? Cum sa alegi sa iei carti de literatura in schimbul unei harti, un element elementar de orientare? De busola nu zic, intrucat data trecuta am uitat-o si eu acasa, si mi-e rusine sa-mi fac autocritica publica. Nu inteleg nici ideea in sine de a fugi de probleme. Inteleg nevoia de a te refugia cateodata din calea societatii, dar eu am inteles ca motivul principal a fost rebeliunea fata de parinti, nu fata de societate. Fuga de caminul bulversat de certuri si destramari repetate. De minciuni si deceptie. Nu pot sa afirm ca inteleg. Empatic incerc sa ma pun in pielea personajului, dar probabil n-as fi reactionat chiar asa. Mai ales n-am inteles de ce a donat banii care-i avea (sau ars) din moment ce ulterior a trebuit sa munceasca sa-i castige. Muncind mai mult sau mai putin legal, deci nu se pune problema de munca dreapta, si ban cinstit muncit. Muncind la negru nu mi se pare ca s-a mantuit in vreun fel de problema lor. Daca era absurd macar sa fie pana la capat, sa se duca doar in pielea goala in salbaticie. Sa vaneze cu arme improvizate din bete si pietre. Sa se intoarca la modul primitiv si descoperirile elementare. Dar daca tot renegi tehnologia, de ce nu renegi si piatra slefuita ca fiind tehnologie? De ce nu renegi si hainele? Inconsistente in mentalitate? Dileme si ironii proprii? Nu inteleg ipocrizia asta. Fie ai o gandire pana la capat, si renunti la toate bunurile lumesti pentru a-ti gasi adapostul si menirea in lume, fie te integrezi pe o cale de mijloc, impacand lumea contemporana cu proprile cautari. Fie nu cauti nimic, dar asta nu prea e o varianta pentru nimeni cred, desi e foarte la moda daca nu-ti pui problema originii si destinatiei. Ma asteptam sa ma dea pe spate filmul. Sa ma impresioneze prin complexitate si motivatia cautarii naturii. Dar nu, protagonistul se multumeste la a gasi un autobuz dezafectat, si a locui in el un timp x. Pai daca tot a renuntat la bunurile lumesti, de ce apeleaza la un mijloc al tehnologiei moderne? Chiar si o carcasa din tabla, tot tehnologie moderna este. Oamenii astia ar trebui pocniti sa-si puna in ordine gandurile. Sau sa-si dea un defrag (vorba unui viitor arhitect).
Mi-a placut, dar nu in mod deosebit. Mai mult mi-a placut faptul ca eddie vedder, solistul de la pearl jam, s-a lansat astfel cu un album solo foarte frumos. Desi nu prea avea mare legatura cu scenariul sau filmul pe de-a intregul, arata ca tipul asta e chiar tare. Bravo lui.

Si inca o completare, am visat ca mergeam spre haleala (locul ala mistic unde mancarea e vesnic buna, ardeiul iute e vesnic iute, si oamenii sunt vesnic amabili, indiferent catre intrebari le pui vesnic) intr-o mazda 6 (nu fac reclama, dar asta am visat) care pe langa modul demential in care mergea, putea decola. Si la bordul ei in aer am zarit cum se construieste un baraj imens in bucuresti (spre pantelimon), si un fel de fundatie gen pilon de cam 5 km diametru inspre gara de nord, unde se turna beton ca o pasta de dinti intr-o galeata epica. Poate am visat viitorul si ni se pregatesc lucrari de constructii epice in bucuresti. Tare mi-ar face placere sa particip activ la ele (sau la proiectele lor). Si tare mi-a placut mazda cu capabilitati de decolare si aterizare verticala. A fost asa de dreamy incat inca visez cu ochii deschisi la ea, asa alba cum era. Cu scaunele moi si pufoase. Cu suspensia mai dura ca o armatura pc60. Cu motorul mai avid de turatii decat un hamster pe steroizi. Uh ah.

Dramatizarea epicului

Uichendul trecut am savarsit un traseu foarte scenic si foarte adorabil. La fel de adorabil ca un caine mic alb pufos si cu picioare foarte scurte. La ideea geniala a andreei (nume de cod chichiridiche) sau a prietenului ei alex (nu stiu exact, oricum nu-i important), am plecat sambata spre malaiesti prin pichetul rosu. Dupa circa 7 ore de mers am ajuns la destinatie, am mancat si ne-am culcat. Niciun eveniment pe drum mai putin faptul ca ne-am cam separat de andu si stefana printr-o mica pauza de poze si apoi printr-o mica pauza de cules ceea ce suspectam a fi macese. Inca nu sunt convins ca macesele cresc in pom, dar poate era o asociere in pom de dragul crizei pentru a nu plati fiecare tufa datorii la stat individual. Un fel de corporatie fructiera daca putem spune asa la nivel microuniversal.

Cabana malaiesti in sine sta foarte frumos asezata intr-o vale pufoasa si cu deschideri mari. Un mare punct in plus mi s-a parut muzica folk-muntoasa care zanganea neincetat atat din difuzoare, cat si din oamenii mai ametiti (de placere evident). Am dormit sa zicem confortabil si a doua zi la 7 30 am plecat spre omu.

Drumul spre omu erau de fapt doua, luca si matei. Si a murit si ala. Dar nu voi detalia asta, in schimb pot zice ca majoritatea am luat-o prin hornul mare, doar andu si stefana din nou separandu-se si alegand varianta cu bucsoiul. Ca durata era teoretic egala. Practic au ajuns la omu cu circa jumatate de ora mai tarziu decat noi. Si i-a batut si mai tare vantul. Dar am inteles ca peisajul mirific compensa din plin acest aspect. Acelasi peisaj mirific aproximativ l-am trait si noi, demonstrand din nou zicala zen ca "poteci catre varful muntelui sunt nenumarate, dar privelistea de sus e intotdeauna aceeasi". Probabil imediat dupa aceasta constatare s-a instaurat ceata, ca altfel trebuia sa difere peisajul. Nu-mi iese din cap cat de ireal se vedea creasta pietrei craiului iesind dintre nori care un crucisator spatial gata de apararea planetei impotriva norilor de ceata care coborau amenintator spre noi. Curand insa (la circa jumatate de ora de omu) ne-am infipt complet in ceata, orbecaind prin orbecaiirile potecii de vara pana la omu. Ceata limita vizibilitatea cam la 50 m, ceea ce era decent pentru a repera semnele de circulatie.

De la omu am plecat spre babele orbecaind mai tare prin ceata care devenise mai deasa (cam 20-30 m, aproximez prin faptul ca din 6 oameni, eu pe cel mai din fata abia il zaream, si distanta mai mare de 2m nu era intre noi. Merg intotdeauna ultimul) si in loc sa ne ramificam imediat din dunga rosie (padina) in dunga galbena (babele), am mers aproape o ora pe dunga rosie, realizand ca am trecut de ceva vreme de ramificatie si ca mergem in directia gresita. Dupa mici perioade de oscilatie intre variantele care le aveam (fie padina cu urcare pana la babele, fie intors la omu si cautat din nou traseul), am ales varianta cea mai rapida (omu - babele) si ne-am pus pe mers din nou. Am gasit pana la urma traseul de banda galbena, desi ne tot rataceam atat de pe traseu in general cat si intre noi, la un moment dat alex luand-o inainte sa vada ceva la traseu si nemaigasindu-l prin ceata. Dar intr-un final totul a fost ok si am ajuns cu bine la babele, la timp pentru o ciorba fierbinte si un sendvis racoros cu pateu vegetal (i think it's the pate), dar nu la timp pentru cabina (ultima plecand pe la 15, si noi ajungand la cabana pe la circa 16). Am decis ca cea mai buna varianta de intors ar fi s-o luam domol inspre sinaia (erau mai multe trenuri, si ultimul la ora 10 pleca din sinaia - bun ca marja de eroare) prin piatra arsa si poiana stanii. Plecati pe la 16.40 de la babele, am ajuns in mai putin de o ora la piatra arsa, si apoi ne-a prins noaptea si apusul pe drumul spre poiana stanii. Drumul prin padure parcurs noaptea totusi nu ne-a luat deloc mult, ritmul sustinut de adrenalina fiind foarte eficient. Ritmul meu nu era sustinut de adrenalina ci din necesitatea gasirii unei toatele functionale, intrucat ce crestea in mine nu putea fi eliberat in padure, ca se infunda si copacul.
Ajungand la poiana stanii pe la 19.00 am gasit mult dorita toaleta, pe care am infundat-o intr-un efort epopeeic, mai epopeeic decat toata excursia asta. Scotand din mine bestia am putut bea un vin fiert pana venea TAXIUL care sa ne duca pana-n sinaia. Da, exista taxi, si a fost genial, intrucat inca o ora si ceva de mers noaptea prin padure era neproductiv si obositor. In sinaia am luat trenul hiperluminic dupa cum bine observa radu (intercity care in loc sa faca 2 ore, a facut 3 si un pic). In tren am fost batut cu andra cu tot de catre echipa gipsi-radu la septica. Se pare ca ma uitam random dupa semne pe cer despre cand ar trebui sa tai. Dau vina pe andu oricum pentru faptul ca am pierdut la septica.

Expeditia s-a dovedit epicoasa si echipa buna, si se pare ca vom mai repeta experienta catre cabana de suflet a lui alex, piatra mare. Care am aflat ca a fost atacata de o adevarata armata de ursi, inca amuzandu-ma singur cand imi inchipui o mica armata organizata ca un commando de ursi. Unul calare eventual pentru impact maxim.

O concluzie buna ar fi sa nu mai fac sendvisuri cu ardei iute pe munte. Sau sa pun mai mult. Decizii decizii.


Completare care n-are legatura, mi se pare cerul din ce in ce mai fals in oras cand ma uit in sus. Mi se intampla cam o data pe zi sa ma uit la cer, si sa realizez ca este foarte probabil sa fiu singurul de pe strada in momentul ala care se uita-n sus. Parca ma ignora cerul in oras. Parca-mi spune sa plec, ca nu-i locul meu aici...
Si am visat ca eram logodit, dar nu mi-a fost dat sa vad cu cine. Sper ca era o fata frumoasa :)))))

Railgun. Now with sugar!

In baie am miros de scortisoara, cacao si piersici. Miroase foarte puternic a prajituri. Incidental si eu miros tot a prajituri. Mi-e teama ca la noapte ma voi manca. Desi este deja dimineata. Nu-mi amintesc exact cand m-am mai culcat singur dupa ora 6, dar se pare ca azi o s-o comit. Motivul somnolentei mele absente nu poate fi party maximum, cele 2 sticle nefiind suficiente pentru a induce energie in organismul meu. Sau cel putin sper ca nu sunt suficiente, ca parca ma incearca o lipsa de mana si deci o nevoie de potiuni magice.

Ca sa incep cu inceputul pot preciza ca am fost la o nunta. A alexandrei cu daniel. Carora din nou le doresc o casa de beton armat. Sau de metal, cat timp e tratat corespunzator pentru comportament favorabil la foc. Si mi-a placut la nunta. M-a facut putin sa privesc in viitor la momentul in care probabil si eu voi renunta la libertate si voi imbratisa ideea unui viitor glorios impreuna cu o fiinta speciala (probabil cea mai speciala din univers, macar pot sa sper nu? ). Si m-a intristat putin ideea ca fata cu care ma jucam cand eram mic cu lego, si cu monopoly, si cu care practic se interconecteaza o buna parte din copilarie (respectiv cea petrecuta in afara casei) s-a maturizat si si-a luat viata in maini din toate punctele de vedere. Stiam dintotdeauna ca va veni acest moment, dar parca pana nu am intrat in biserica parca nu mi se parea plauzibil. Ceva lipsea din ecuatie. Si intrand in biserica pot sa recunosc sincer, desi pe viu cam slabe sanse sa afirm asta treaz, ca ceva fluid mi-a iesit din ochi si mi-a trecut razant pe obraz. Cred ca am fost realmente bucuros pentru ea. Alta explicatie plauzibila nu poate exista. Si ceea ce e mai ironic e ca tocmai vazusem star trek t3h movie, si incercam sa-mi dezvolt latura vulcaniana, sau vulcana, aia cu logica infailibila si lipsa de sentiment. Bine ca am esuat lamentabil, ca oricum era o idee cam proasta.

La nunta desfasurata in restaurant nu pot sa adaug vreo descriere exacta sau vag inteligibila, dar pot trage concluzii stranii despre ceea ce a fost si ceea ce putea fi. Respectiv chiar ma asteptam la o pinata imensa sa coboare din tavan. Si chiar sunt ruda cu tata la modul in care dansam. Mai putin ca eu chiar incerc sa ma uit in ochii persoanei cu care dansez. Si cateodata imi place sa cred ca dansez foarte misto. Si chiar imi place. Si voi mai face asta. Si a fost misto la nunta. Si ar trebui sa ies mai des in cluburi, sa clubaresc cluburile clubare. Ca sa fiu mai cluber fara skill in blunt objects. Ca desi imi place james, doar o melodie imi merge la suflet, si aia pentru ca-i despre clarkson. Care tocmai a filmat pe transfagarasan. Pe care vroiam sa merg iar. Dar poate voi merge cu ceva mai fasnet data viitoare deci intr-un fel poate fi bine. Si incepe facultatea, si asta nu poate fi bine.

Cert este ca am vazut 2 filme in aceeasi seara. Si semanau destul de mult intre ele. Desi unul era despre traficanti de droguri in rio, si alalalt era despre zei egipteni in viitor violand copile cu parul albastru. Asemanari am gasit o droaie, de la teme comune (cautarea dragostei, drama oamenilor ce nu reusesc sa scape din mediu, jocul politic volatil, criminali, violatori, politisti inutili, lipsa dreptatii universale, denaturarea oamenilor in animale, etc), la personaje comune (suspectez ca morcov era de fapt anubis, dar nu pot demonstra asta la naiba!). Cert e ca ambele filme au fost foarte distractive si si-au atins bine scopul si ideile. Mai mult mi-a placut insa immortel, pentru ca n-am reusit sa-l inteleg complet (sper ca filmul este mai profund decat mi s-a parut, si ca am ratat ceva esential in frazele spuse in franceza despre nemurire si scopul oamenilor in univers ca furnicile in ferma zeilor), dar si pentru ca modul in care cidade de deus e prezentat mi s-a parut mai mult comic decat drama. Asta desi drama oamenilor si privirea pustiului era foarte expresiva. Tragic, un film bun care n-a reusit sa ma impresioneze in totalitate, sau sunt mai usor impresionat de idei glorioase si cocktailuri bune (combinatia de mutanti cu par albastru si extraterestrii sub forma zeilor egipteni in viitor nu poate fi decat absolut geniala). Ideea generica din ambele filme este aceeasi: nu te juca cu fazere in camera motoarelor. Poate exploda materia neagra si se face o gaura neagra si nu mai ajunge tiberius capitan. Si daca nu ajunge tiberius capitan, dispare umanitatea pe de-a intregul.

Si ce pofta de quake am. Probabil maine, sau recte azi mai tarziu voi dezlantui un carnagiu virtual cu inamici imaginari. Asa cum fac si in viata reala prin casa. Dar fara armele aferente.

Mac arena

N-are niciun sens. Niciun sens. Dar ca sa ma incadrez in tendinte trebuie sa precizez si eu ce ma frapeaza la moartea unui anumit mare artist muzical care se juca cu zombii si undeazi in general.
Eu zic ca a fost omorat de industria muzicala aflata pana la buric in criza pentru a resuscita vanzarile unui mare artist care oricum era in cadere libera si nu mai prezenta interes economic. E totul o musamalizare. Precum musamaua din bucatarie care refuza sa se curete indiferent cat freci la ea!
Si mai zic ca este ciudat faptul ca in unele autobuze este aer conditionat. Ciudat intr-un sens bun. Am fost realmente surprins sa constat ca nu transpir intre atatia oameni in varsta, desi erau toate geamurile inchise. AC 1, transpiratie 0.
Am visat iar ca aveam un a6. Cred ca-mi place mult masina. Sau poate se leaga de a6-ul din test drive, care tocmai a iesit din rodaj la circa 800km (deloc mult daca stau sa ma gandesc, mai ales tinand cont ca nu exista rodaj in jocul asta. Sau exista, caz in care acum o sa traga mai bine motorul, mmmm).

S-a terminat in alta dezordine de idei si sesiunea. A inceput santierul. Sesiunea s-a incheiat cu scorul 3 la 2 pentru mine. Desi nu-mi explic cum sau din ce motive astrale am picat betonul. Proful nu este de gasit, daca se regaseste printre cititori, va rog ziceti-mi intr-un comment ce anume am gresit ca sa stiu sa invat ceva. Ma enerveaza sa pic un examen fara sa stiu de ce. Nu din motive de ego, ci doar pentru ca in restanta, cu aceleasi subiecte in fata, as face aceleasi greseli. Si deci nu invat nimic si educatia-mi stagneaza. Va rog salvati-mi creierul din fata regresului sau stationarii, eu vreau sa invat, indiferent cate restante sunt necesare. Epic spus, cred ca nici eba nu putea sa sublinieze mai bine necesitatea unui dialog deschis cu profesorii si importanta educatiei in mintea tinerilor ingineri.
Santierul insa e frumos. Sunt turci, sunt chinezi, sunt talibani, sunt si romani cativa. Mi-a placut indeosebi faptul ca chinezii si-au facut din niste boxe auto si un cd player niste boxe fullsize, folosind drept carcasa resturi din rigips. Apreciez de asemenea si faptul ca n-a facut niciun muncitor vreo gluma proasta si sa ma impinga in timp ce ma aplecam (de la etajul 6 incolo) peste balcon sa vad daca-i tencuit. M-am si suit pe o carcasa de armatura la cota 39. Am vazut o gramada de lucruri si inteleg ca voi mai vedea o groaza de lucruri. Multumesc pe aceasta cale in mod public Anei ca are rabdare sa ne arate si sa ne indrume astfel incat sa nu ne rupem gaturile.
Ca o alta observatie pot adauga ca o casca alba pe un santier are un efect interesant. Nu numai de booster de ego de inginer, ci si social, multi muncitori simtindu-se obligati sa salute cand trece pe langa ei o casca alba. Sau sa astepte la baza scarilor, desi prioritatea este de urcare nu de coborare.

Ciudat, ma trezesc cu criminalii in cap. Intrebandu-se daca suntem oameni sau hamsteri. Daca stau sa ma gandesc mai bine, melodia asta chiar nu e rea. Ca dovada mi-a ajuns cumva in scalp. Desi poate nu-i o dovada buna, ascult multe porcarii. Muuuulte porcarii. Am fost si la concertul baietilor astora. O experienta deosebita din toate punctele posibile de vedere. Chiar si tehnic, am admirat destul de mult structura metalica a scenei. Nu pare asa de complicat de calculat. Mai preocupat eram insa cu altceva in timpul concertului :) ...

Am visat iar dubiosenii. Ceva cu forte speciale intr-un secol trecut intr-o dimensiune paralela, warcraftian-lovecraftiana. Si am visat ploaie. Si am visat-o pe ea. Si am visat ca zburam. Si nu ma mai omora nimeni. Eram intreg si bine. Chiar fericit. De fapt, o buna parte din vis a fost reenactment la ziua care tocmai se incheiase. Numai ca decorul era putin schimbat. Mintii mele ii place sa schimbe decorul ... Si acum l-as schimba complet. Astept cu nerabdare perioada cand ne luam toti liber si mergem incotro ne taie capul. Cu o mica intalnire inainte ca sa ne punem la punct planul de atac.

Ca sa completez acest text dezorientat pot adauga ca sunt oficial acum fiu de presedinte. Un fel de prim-fiu. Desi sunt al doilea. Voi fi prim-secund-fiu. Ca o prima forma de abuz de putere voi face o statuie cu tata imbratisand cerul in mijlocul parcarii. A stai ca tata nu prea imbratiseaza cerul. Eu imbratisez cerul. Ca sunt foarte pufos. Desi ma voi rade in cap. Spre eterna panica a celor din jur. De fapt, cred ca azi voi savarsi acest gest marsav de pseudo-auto-trepanatie. Ca-mi place. In vis eram chel. Tin minte asta pentru ca simteam ploaia direct cum se loveste de scalp, si nu de par. Imi tremura un deget. Poate e un semn ca am gasit apa sau ceva, undeva. Nu-mi dau seama. Nu-mi dau seama nici daca tastez ceva in afara backspace cu degetu mic. Poate enter din cand in cand, alte semne nu prea folosesc in acest text lung si care deja a omorat orice tentativa de a fi citit.

Si intr-un final, sa explic si titlul. Macbook arena, tai cartea si devine cantecul popular din anii 90. Merit un premiu pentru acest pun.

Si vorba criminalilor. Suntem oameni sau suntem hamsteri? Ce te face om? Mai exista umanitate in noi? Mai exista sentimentele principala care te definesc ca om. Mai exista empatie? Raspunsul la toate este da. Si ceapa.

Metalizat sau perlat? Iar dileme?

Sau mai bine mat. Sah mat. Pentru ca precum zicea un mare comandant odata, a nu conteaza ce zicea, ca-mi vine sa traduc si-i strica farmecul lui zapp. Ultima dilema ce-mi da tarcoale in ultima vreme este lupta intre instinct si constiinta. Alegerea intre a urma o voce interioara, sau a cantari balansat si logic. Dar ce inseamna sa gandesti logic? Din scoala am invatat ca logica inseamna reteta de prajituri. Intampini problema A, actionezi B. Intampini A prim, actionezi cu C. Cauza-efect, nimic fandosit sau dificil. Dar cand esti pus intr-o situatie complet noua, cum reactionezi? Asta mi s-a parut intotdeauna foarte dubios atat la sistemul educational cat si la educatie in general. Desigur, acumulezi experienta sa intampini orice neprevazut cu anumite masuri de siguranta, coeficienti si normative. Astfel incat, desi nu intelegi complet problema sa-i gasesti solutie macar temporara.
Cred ca din nou aberez despre teme evidente. Dar tot ma macina. La fel cum ma macina de ce am acelasi album cure in acelasi loc pe acelasi hard in doua foldere diferite. Ceva sfideaza logica. Ceva sfideaza explicatia.

O ruda mai in varsta si implicit mai inteleapta, desi nu e regula obligatorie, sustinea ca omul nu trebuie sa simta, ci doar sa gandeasca. Caci asta ne separa de organismele din jurul nostru. Instinctul controlat si tinut in temnita. Dar cum sa-ti inchizi instinctul, cand poate fi legatura ta cu ceva mai ... divin sa zic? Daca ar exista un al hatispelea simt (pierdut numaratoare, declar nula) acesta se cam leaga de instinct. Tipul de instinct ce-mi hraneste atat premonitii, cat si mana insasi. Nu mana atasata de mine si cu degete, ci in sensul de energie spirituala. Suspectez destul de convins ca tot instinctiv se poate dezvolta orice talent ce sfideaza logica, gen cele cu tele (kinezie, patie, simpatie, fon, etc). Sau poate totusi e alta parte din subconstient care se ocupa cu aceste talente, si cu visele, si cu mana. Si nu neaparat cu instinct cu tot.

M-am pierdut in propria idee. Mi-a dat tarcoale, dar n-a vrut sub nicio forma sa se sudeze de aceasta pagina intr-un mod coerent. Se poate observa usor ca am maine examen la metal. Recte azi, considerand ora. Raman in dileme, si nu pot trage concluzii, dar pot declara ca mi se pare optima o decizie luata in acord cu un instinct latent. O vointa superioara care sa dea mici hinturi si pointere din cand in cand (gen http://xkcd.com/138/ ), si care sa-si dea intr-un fel acceptul, dand astfel siguranta ca o decizie luata partial intuitiv este cea care poate produce satisfactia maxima. Intr-un plan spiritualo-psihologic desigur. Nu le poti multumi pe toate intotdeauna. Ma simt totusi obligat sa completez ca nu ma pot considera crestin. De nicio culoare, forma sau gust. Daca e cineva acolo sus si nu mi-e vecin sau avion, da un bip. (extraterestrii in forma unor creaturi inteligente de pe alte planete nu intra la acest capitol, oricat ar fi incercat daniken sa ma convinga ca totusi ei sunt adevaratii zei. Nu, nu-s de acord, poate cei mitologici din politeisme si legende. Cei cu forma fizica si manifestati in planul asta. Eu caut ceva mai sus, un scop mai suprem, un ceva mai mare. Cred ca tot la universul pe de-a intregul ajung. La cat de mare e, ne cuprinde si ne inconjoara precum forta. Suma materiei din univers == energie infinita ? energie infinita == zeitate in acceptiunea generala sub denumiri cu dumne ? Meh, ce paranteza lunga, ma culc gata. )

Creptococus

Epicizarea cuvantului epic a inceput sa-si atinga deformatia ultima si deci sa se rupa de insemnatatea ce a avut-o. Asta pentru ca trebuie sa-mi recunosc infrangerea. A fost o lupta dificila, dar semnele unui esec iminent a fost intotdeauna prezent. Pasarile erau agitate. Cerul era senin. Pestii nu se aratau pe strazi intreband trecatorii daca vor distractie. Gandacii nu mai organizasera nicio conferinta pe teme sociale. Toate semnele erau acolo, si totusi cumva am reusit sa le ignor, si sa sper ca vom castiga batalia ce avea sa fie.
N-a fost sa fie. Moartea a venit intre ciupituri si coate, somnul a biruit si inamicul a ramas neinfrant, razand sarcastic in fata mea.
Ma refer desigur la noul board game achizitionat. Un joc luat dupa criteriul "scrie epic pe el, trebuie sa fie epic!". Bad news bears, chiar este epic. Atat de epic incat m-a facut sa-mi pierd interesul aproape total, adormindu-ma in mod repetat doar la contact vizual. Ma sleieste de entuziasm si puteri mai rapid decat o baba in tanga. Si deci trebuie sa-mi recunosc infrangerea si sa recunosc ca inca n-am acumulat atata plictiseala incat sa am vointa sa invat cum se joaca si cum se castiga acest joc. Pur si simplu ma pierd in detalii, cum ar fi de exemplu jocul cu o navetuta mica de plastic in timp ce produc zgomote de nave spatiale timp de jumatate de ora, imaginandu-mi lupte epice si situatii limita, cu rasturnari tragice de situatii in lantul de putere de la bord (sau in lantul de distributie a energiei termice smt smt smt smt, more tehnobabble smt smt dark side). Si astfel dupa ce jumatate de ora imi imaginez niste lupte groaznice in spatiul indepartat si nebanuit, imi pierd interesul in a sta jos si a-mi imagina doar cum sa castig/inteleg modul de joc.

Si asta-mi da un alt gand trist, respectiv mi se pare ca un joc cu cat este mai complex cu atat iti ingradeste imaginatia. Ti-o directioneaza intr-o anumita carare prestabilita. Poate doar mi se pare, dar la un joc ce ar trebui sa stimuleze imaginatia (ca altfel nu s-ar numi joc), printr-un numar incredibil de ridicat de detalii incepi sa caz in retete de prajituri. Adica in retete de cauzalitate, de tipul "daca x fac y, daca z fac t" si asa mai departe. Ma omoara astfel de principii de gandire. Pe care de altfel suntem indoctrinati inca din scoala sa le folosim in viata. Si intotdeauna m-am blocat in principiile astea la matematica, unde gandirea afara din cutie nu a venit niciodata de la cadre didactice. Poate doar de la tata, dar nu se considera cadru didactic. Prefer un joc minimalist gen monopoly care sa te faca sa gandesti solutii cretine si blufuri neintentionate, decat un mega simulator de dominatie spatiala pe 3 directii (politic militar si economic). De exemplu eu as fi vrut si dominatie religioasa spatiala. Sa port cruciade in numele unei religii inventate de mine, cu care sa ajung sa controlez politic practic toate aspectele vietii, inclusiv modul de gandire. Asta idee de dominatie si control spatial total. Malefic da, dar original nu, intrucat religiile lumii il practica de ceva vreme. Multa vreme chiar. Poate prea multa...

Si ca o ultima intrebare pseudoretorica si dezorientata inspirata dintr-un fluturas primit pe strada "Te iubeste Dumnezeu?". Si raspunsul ar fi, de ce dumnezeule te-ar iubi dumnezeu? Ai facut ceva sa meriti asta? Ai facut ceva in a-l crea tu pe el? Ai fost de acord cu intrarea ta in acest univers/aceasta dimensiune? A fost un lucru din vointa ta sau a lui? Exista iubire platonica intre om si dumnezeu sau te vrea doar ca sa te foloseasca ca pe o jucarie ieftina?

PS: Am visat si un templu aztec in nori, un bmw, si niste cladiri prabusindu-se. Care din astea le voi vedea in realitate si in ce ordine este intrebarea.

Jos in gaura viermelui

Auzisem candva o melodie superba care se reinterpreta cunoasterea si complexitatea umana cu creierul unui vierme pe langa complexitatea universului si lumii pe care o cunoastem sau n-o cunoastem. N-are nicio legatura cu ideile care mi-au venit in ultima vreme, sau cu chestiunile experimentate in uichendul abia incheiat. Ca s-o iau pseudo-cronologic pot concluziona ca o curiozitate a lui vali a distrus luptatorii bravi impotriva zombiilor, facandu-ne practic salata de cartofi cu sanse micute de a iesi triumfatori. Dar speranta si logica moare ultima. Fata de coerenta, care moare prima, impuscata pe baricadele bunului simt.

Am fost la opereta. Cu pasi timizi si cu un amuzament mustacind deja, prima incursiune in aceasta lume straina mi-a fost deschisa de romeo si julieta. O reinterpretare cel putin originala, cu idei interesante pe alocuri, si bine pusa in opera. Dar nu sunt critic de film/opera/castori asa ca nu intentionez sa dau verdicte. Interesant este faptul ca a avut un efect cam bulversant asupra mea. La un moment dar era sa si adorm. Nu, nu prea adorm de plictiseala, doar de somn adorm. Ideea povestii o stiam. Tin minte chiar ca am dat o teza din asa ceva si am scris celebra fraza "Julieta se trezeste din coma la timp pentru a vedea cadavrul lui Romeo intrand in putrefactie". Recunosc nu avea cum sa intre asa de rapid in putrefactie, dar nu era foarte precis precizat factorul de timp oricum. Peste 80% din timp eu am vazut cam alta piesa. Ceva desfasurat intr-un spatiu aproximativ la fel de romantic (mi-a placut mai mult in padova, desi nu stiu de ce), cu alte personaje, intr-un viitor alternativ. Undeva intre ruperile de constienta mai vedeam si piesa, amintindu-mi ca m-am inscris pe o traictorie ce cam elimina boemia din neprevazutul din viata, proiectarea axandu-se din pacate pe scenaristica buna. Oricum efecte a avut la nivel macroscopic, scotandu-ma din stadiul pufoso-imbratisato-pamant in care eram. Faptul ca am cam reintrat in el este alt aspect ce tine seama de lipsa rabdarii sa ma rad in cap. Pardon sa ma scalpez, ca rasul in cap presupune ceva par. Perspective triste, sesiunii la orizont, predari de proiecte, lipsa totala de coordonare sau chef de lucrat pentru respectivele proiecte. Toate pot duce la ceva, si nu am idee de ce. Am nevoie de o scoatere barbara din banal, cu forta chiar, intrucat prinderea constienta in lumea asta ma cam ancoreaza grav cand idei spontane se arata. Inca vreau sa ma indragostesc, cu riscul de a ma repeta. Ca fapt divers m-a amuzat copios initial faptul ca Romeo era imbracat in alb si avea freza de papagal. Nu stiu daca era intentionata manevra.

Al doilea fenomen interesant la care am asistat a fost o expozitie de barci. Organizata in mod straniu in bucuresti. Dezamagit ca era doar o veliera prezenta. Dar spiritul de aventuri pe mare este interesant pentru viitor. Orice miliardar are nevoie de un iaht maret. Dar la naiba trebuie sa plec la scoala, am aproximat gresit timpul necesar debitarii acestei chestiuni pe tub. Voi reveni candva. Sub forma de zombie hero cel mai probabil.

Clasa muncitoare a betonului

Vine 1 mai. Insotit de miros de mici si bere, condimentati cu putine manele d-alea adevarate, nu jafuri produse la minut. Si m-a cuprins un sictir teribil. Probabil e de vina lipsa de preocupare generala care planeaza pe situatia academica la care asist, dar cel mai probabil e nevoia nesatisfacuta. Nevoia de ocult, de dubios, de straniu, de stiinta stranie si inexplicabila. Genul de stiinta care are nevoie de scari iacob si bobine tesla. (inca ma gandesc de unde si daca merita sa-mi iau asa ceva pentru impodobirea laboratorului straniu in care locuiesc, dar ma gandesc ca nu s-ar merita fara un halat alb in care sa savarsesc experimentele cotidiene, si atunci as ajunge sa par chiar mai cercetator decat sunt, si nu-mi doresc, anonimatul e mai bun)
Tot ce pot sa declar este MEH. Un meh mare si raspicat, spus din capul locului. Poate chiar acest cuvant se confrunta cu vointa ce ma impinge cateodata din spate. Si probabil acum se lupta in stilul cel mai omenesc posibil, cu mainile stangi legate si cu cutite in dreapta, precum strumfii antici. La inceput a fost cuvantul scria undeva, si cuvantul are puteri. Un cuvant sictirit are puterea de a te sictiri sau a-ti pastra sictirul intr-o stare de autocomplacere. Caut alternative mai vesele si care sa-mi dea idei noi. Alternative de cuvinte adica. Cuvinte gen "supapa" sau "intindere" imi trec prin minte fara vreo legatura cu ceva actual, dar cu legaturi in toate planurile actuale. Trist cum inca ma macina condusul desi am facut un drum de 1000km. Parca vreau mai mult, vreau sa plec incotro vad (sau nu vad dar pot intui) fara grija ca trebuie sa ma si intorc candva. Cred ca-i o tendinta a de fuge de responsabilitati practic, o tendinta de conservare a eului liric ce vrea sa mai fie tanar si rebel, lipsit de lanturile responsabilitatilor sociale. Dar din pacate cel mai urat lant este cel al responsabilitatii fata de sine, un simt etic al lucrurilor ce trebuie facute. Cel mai urat si mai grav lant care poate fi inventat prin indoctrinare a maselor, cel ca trebuie sa ajungi ceva in viata. Si cum sa ma dezamagesc pe mine? Asta dincolo de autoiluzionari si autosugestie pozitiva despre persoane si lume in general, ca aici deja am dat-o in bara si o voi da in bara in continuare. Poate intentionat.

Si din nou am visat ca eram indragostit. Asta este a treia oara. Alta persoana de asemenea. Sau cred ca-i alta persoana, niciodata nu reusesc sa tin minte fata intr-un joc crud al sortii si memoriei mele defectuoase. Daca stau sa ma screm bine insa, parca tot o bruneta era ... deci este posibil sa fie un vis recurent ordinar. Dar cumva nu-i niciodata nimic ordinar in el...

Pajstele

De cand sunt mic am fost invatat ca de paste se intampla chestii stranii. Rasar din pamant chestiuni diferite de flori si plante, se canta si se ia lumina. De unde anume sau de ce se ia lumina n-am inteles niciodata. Care-i diferenta intre focul de la bricheta preotului si focul de la bricheta lui tata? Incarcarea simbolica stiu ca era destul de serioasa, unii se speriau si-si faceau cruce si cereau urgent sa ii ajute cineva sa-si reaprinda torta. De parca flacara vietii insasi era intruchipata in lumanarea invelita in servetele si cutii de iaurt. Totusi ceva era in aer in noptile de inviere. Prezenta atator oameni cu lumanari in maini si tot afecta cumva mediul. Se simtea un mic iz de ocultism in oamenii care orbecaiau spre case manati de pofta de cozonac si vin. Probabil se simte si azi, dar devin mai pagan pe zi ce trece si nu mai simt nevoia sa particip la astfel de manifestari religioase. Ultima oara ma bufnea rasul nu de alta. Nu sunt rau, dar felul in care un preot insista ca piatra de la mormant era un "pietroi mare dom'le, nu o pietricica, ci ditai bolovanu!", si repetand asta de cateva ori foarte serios nu putea sa ma faca foarte serios. Mai bine raman pagan acasa si viu, decat sa fiu linsat cu pietre in piata publica de babe religioase, in traditie pur crestina.

Am vazut insa o chestie foarte religioasa apropo de sarbatorile pascale. Fiind in cimitir cu rudele, aducand binecunoscutele ofrande, am asistat la o scena absolut cretina. Ca sa nu zic socant de dubioasa. Elementul central era bunica care plangea langa mormant. La 10 m in fata ei erau niste pitzi-campeoane care faceau cu telefoanele poze de hi5 dezbracandu-se printre cruci. Insa cel mai tare element era la 100 m in spate, unde niste cocalari trasesera masina (cu numere de franta evident) pana-n buza mormantului aferent, cu geamurile deschise si cu manelele la maxim (nu de jale, ca fapt divers), si cu tot clanul langa (literally, tot clanul, inclusiv membrii morti) faceau un gratar de zile mari. Gratar intre morminte. PWNAGE TOTAL. Si chiar cand credeam ca scena nu se poate completa mai misto, mi-am dat seama ca din fundal se auzeau si manele de jale, de la vecinii cimitirului.
Concluzie: Nu va ingropati rudele decedate (sau vii) in Giulesti-Sarbi. Desi atmosfera face toti banii.

Vasla

Vaslind prin bezna luminii deschiderii fisurilor am ajuns sa zbor. Si a fost frumos. Desi am fost doar pasager, a fost totusi ceva iesit din comun. O experienta apropiata de divinitate as putea defini sentimentul. Asta desi n-am simtit nimic divin cred vreodata, in afara de linistea geniala obtinuta prin meditatie. Da, a fost si linistea geniala obtinuta prin meditatie prezenta in zbor, desi mai zburau cateva ganduri recurente fara control prin cap. Parapanta e un leagan tridimensional. Este distractiv si recomand. Poate nu este divin, poate nu este suficient de extrem, dar tot te lasa zeci de minute cu un zambet tamp pe fata. Satisfacut ca ai plutit un timp infinit de scurt prin cer, prin delimitarea cea mai enervanta a omului obisnuit. Si vei vrea sa faci asta din nou. Te va roade vena, vei visa ca zbori, te vei trezi visand cu ochii deschisi la cerul deschis si pamantul mult sub tine, si vantul batandu-ti in casca.

Da, aveam nevoie de asta mai mult decat aveam nevoie de timp pentru proiecte sau orice altceva as fi intreprins in intervalul respectiv. Si este genul de experienta care te face sa-ti pui intrebari raspunsuri. Ce vreau de fapt in viata? Cum ajung acolo? De ce vreau asta in viata? Mi-a influentat cumva societatea gandurile si aspiratiile? Cand ajung mare ce-o sa fiu? Cand ajung la scopul propus anterior o sa gasesc alta motivatie si aspiratie sau o sa raman bucurandu-ma in bucuria-mi suculenta? Sunt nefericit? Sunt fericit? Vreau sa fiu fericit? Tin minte ca intrebarea asta mi-a fost pusa si din partea unui martor al lui iehova. Si atunci am declarat ca nu. Imi mai pastrez raspunsul. Fara nefericire nu poti face nimic nou, nu poti incerca ceva, din frica de a nu-ti tulbura fericirea. Sentimentele in domeniu static n-au ce cauta, ele sunt intr-un perpetuum mobile de speta I, deci n-ai de ce sa incerci sa-ti pastrezi fericirea.

Mai am nevoie de experiente divine. Parapanta nu m-a satisfacut complet, desi simteam nevoia sa cocolosesc ceva/cineva dupa... Ce m-a pus de fapt pe ganduri este zborul in sine. Oare chiar vreau sa zbor motorizat? Vreau sa fiu dependent si inchis de mediu intr-o cutie metalica? Regret sincer ca am avut o casca in cap in zborul efectuat. Tare as fi vrut sa simt cu propria chelie adierea vantului, cum te mangaie natura insasi, si din cand in cand iti mai da si o palma, ca sa-ti arate ca te joaca pe degete cand si cum vrea. Din nou am sentimentul acut ca rolul meu se indeplineste undeva mai sus, nu in atmosfera. Ceva parca ma cheama dincolo de ea. Din nou am visat ca paraseam atmosfera terestra. Neasistat. Si parca totusi n-as vrea sa parasesc planeta fara sa o fi vazut in cele mai marunte maruntaie. Pana la urma cele mai intense experiente tot pe pamant le poti trai. Cel putin momentan. Cand voi afla personal ce alte experiente poti trai in alte zone, voi putea sa-mi fac o parere mai completa.

Nu-mi mai plac

Ecologistii extremi.
Genul de oameni simpatici care cand nu salveaza foci omoara oameni pentru a salva un copac. Sau care sunt in stare sa sara la gatul unui om care loveste un caine. Nu, n-am lovit niciun caine, dar este pur ipotetic, ca mi s-a intamplat sa ma ia un caine la misto si daca ma iau de el sa fiu nevoit sa dau explicatii la babe. Ironic, si eu vreau sa salvez foci. De unde si pana unde notiunea ca omul nu este animal si deci nu trebuie iubit nu stiu.

Conservatorii cu simt arhitectural.
N-am nimic cu cladirile din centrul istoric al mandrului oras in care locuiesc, dar evolutia logica a omenirii necesita inlaturarea lor. Astia-s genul de oameni care protesteaza vehement ca este o bucata de istorie si ca nu trebuie inlaturata pentru a plasa strategic un turn de birouri de 50 de etaje. Intrucat strica peisajul dezolant post apocaliptic. N-am nimic insa cu cladirile frumos intretinute si care intradevar merita atentie. Dar sa ne stoarcem sufletele in dezbateri nesfarsite pentru o casa oribila intretinuta mai oribil decat un porc malformat intr-o familie de pastravi nu are niciun sens. Ar trebui instaurata o politica de "daramam tot, facem turnuri peste tot". Hurduc for president!

Castravetii murati prost.

Puntile spate rigide.

Zgomotele inexplicabile.
Desi trebuie sa recunosc ca 90% din conversatiile care le aud eu nu le inteleg, ci doar incerc sa le inteleg, deducand dintre putinele cuvinte intelese fraze mai mult sau mai putin coerente. In ultima vreme a crescut acest procent. Nici eu nu-mi dau seama bine ce vorbesc.

Scame de Scrocobauri Scremati

E oficial, la vara chiar merg in China. Asa ca trebuie sa pun in practica planul alfa: TIBET!
Operatiunea va fi definitivata mai incolo, mai inspre vara cand ajung in China, ca pana atunci mai sunt factori care necesita atentie si detaliere ce nu se regaseste in normative. In plus poate se mai arata doritori de astfel de drumuri initiatice, cu care m-as intalni prin Lhasa pe undeva, de unde sa plecam impreuna. Pe de alta parte poate ar fi mai sanatos un astfel de drum savarsit singur. Regasirea spirituala nu prea e plauzibila in grup, cred.
A naibii structura nu-mi da verificarea la deplasari in starea limita ultima.
Asta nu are legatura cu ce este mai sus.
Si am impresia ca protv isi face propriul montaj la filme, ca din olarul paros n-am inteles nimic, lipseau bucati intregi de scenariu din el. Sau poate asa e filmul. Oricum n-am inteles nimic.
Mai nou asta-mi devine obisnuinta, sa nu inteleg nimic. Caci nici din lasertag n-am inteles nimic. Fum, ceata, oameni alergand, luminite. Totul s-a intamplat asa de repede incat nu stiu daca m-am prins ce faceau toate luminitele de pe armura/platosa. Dar in schimb asta din urma mi-a placut, recreea un sentiment foarte distractiv din filmul Aliens. Spiritul ala de camaraderie impotriva necunoscutului. Asta si faptul ca armura semana foarte mult cu cele din film. Si rezistau la impactul cu obiecte (oameni, pereti, arme) la fel ca cele din film, producand si sunete distractive. Realismul era nul, dar am reusit la un moment dat sa ma conving ca poate in orice clipa sa apara si un alien pe acolo, care m-a cam panicat si m-a facut sa alerg intr-un mod straniu printre dusmani. Oricum este de repetat experienta cu lasertagul, desi probabil paintballul in fostul penitenciar al carui nume imi scapa acum cred ca ar fi mai distractiv. Macar la paintball simti impactul si ai runde si nu respawn aproape instant. Cam ca viata daca accepti ideea de reincarnare. Deci e mai realist, desi poate sa doara (imi amintesc ca prima oara cand am jucat mi-a dat randunelu cateva gloante in ceafa care le-am resimtit zile bune).
Ca fapt divers, lego vad ca s-a desteptat si a inceput sa scoata remakeuri de pirati si castele, intr-un sfarsit. Asta ma face sa zambesc si-n interior si-n exterior. Desi mai mult in interior. E mai mare interiorul si de aceea.