Remedii naturiste pentru stres

Nu, n-am luat-o razna complet, dar poate nu sunt foarte departe.
Nu-mi plac remediile naturiste, dar câteodată sună suficient de legitim să apelezi la ele încât mă văd nevoit să accept existența acestora.
Așadar și prin urmare mă arunc cu capul înainte în domeniul de dat sfaturi despre remedii naturiste pentru stres.

Un prim remediu eficient este viteza. Viteza este esențială în viață în multe faze determinante. Spre exemplu viteza de abordare a unui perete de beton într-un impact frontal cu capul. Viteza trebuie să fie suficient de mare încat reacțiunea peretelui să fie cât de mare posibil. Eventual să tindă către valorile normate din SREN1991-1-1-2004 A/N la valoarea impactului cu traficul (550 kN dacă memoria nu-mi joacă feste, dar recomand să verificați aceste afirmații și să comentați dacă sunt imprecise). 550 kN pentru un impact cu craniul pot fi suficiente încât să cauzeze traume cauzatoare de pierderi de memorie, astfel încât, după revenirea din șoc, probabil la spital (dacă aveți norocul să aveți pe cineva prin casă care să fie pe fază), e posibil să uitați complet motivul stresului care v-a împins în perete. Caz în care remediul a funcționat și toate problemele sunt acum în trecut. Desigur, urmează alte probleme, gen învățarea pașilor necesari traiului pe cont propriu, dar astea-s amănunte care pot fi realizate cu relativ puțin stres din partea persoanei în cauză.
Desigur remediul viteză se poate aplica și extern prin arderea unui carburant fosil într-o incintă de oțel/fontă/aluminiu sau alt material neconvențional folosit la un bloc motor. De regulă asta necesită însă un element deosebit de important, și respectiv bani. Se știe că banii sunt deobicei o problemă, si deseori o cauză de stres pentru oamenii din toate colțurile lumii. Nu știu cum să fac bani, întrucât am auzit că se fac doar la institute agrementate în acest sens, și facerea banilor în alte locuri decât respectivele instituții ar fi aparent o infracțiune. Nu voi comenta prea mult pe marginea acestui subiect, rezumându-mă la a mă declara ferm împotriva acestui monopol barbaric într-o lume aparent liberă. Adică totuși suntem în secolul vitezei și luminii, avem imprimante 3d cu care putem realiza arme și multe alte drăcovenii dar nu putem tipări niște hârtii cu fața unor personalități. Nu pot să înțeleg acest concept, cred că este de la faptul că este ceva magic inventat de oamenii-reptilă pentru a ține sub control populația manipulantă de scuipători de semințe în metroul vieții care vine intenționat rar pentru a permite oamenilor să conștientizeze faptul că li se face o mare favoare prin acest transport public subvenționat de stat care ne poate propulsa cu viteză prin subteranul orașului infestat de visele și speranțele unei vaste mulțimi de oameni ce pe zi ce trece devin mai triști sub veșnica luptă cu problemele contemporane ce macină creierele și nervii și distrug sistematic speranța într-un viitor mai bun pentru simplul motiv de a ține oamenii sub controlul necesar aducerii la îndeplinire a unor sarcinii ce nu au impact economic sau tehnologic asupra viitorului speciei și rasei umane și deci pentru a ține un status-quo indus cu forța pentru a stabilitate a civilizației ce se știe din dovezi arhaice că este blestemat să se autodistrugă prin însăși răutatea intrisecă a fiecărui individ, raportată la educația și nivelul de trai la care a ajuns prin vaste eforturi emoționale. Dar să nu lăsăm viitorul sau aparența inutilitate a prezentului să ne deprime, încercam să recomand soluții pragmatice la problemele de zi cu zi pe care fiecare dintre noi le înfruntă mai mult sau mai puțin încununat cu succes.
Revenind deci la viteză și posibilitatea acumulării de viteză într-un timp rezonabil, privit desigur dintr-un sistem de referință universal acceptat al pământului ca mediu static, se pune problema spațiului. Spațiul, după cum se știe este relativ finit, cel puțin pe această planetă, limitele însă putând fi elegant depășite dacă se pune problema contextului variat. Prin context variat înteleg posibilitatea schimbării decorului cu ceva favorabil acumulării de viteză. Desigur, o viteză rezonabilă în unele contexte, ar putea fi complet nerezonabile în alte contexte. Nu-mi place să fac reclamă, dar aparent chiar există în plan deschiderea unui circuit auto în aceast spațiu carpato-danubiano-pontic, și câteva detalii despre acesta se pot găsi aici .

Un alt remediu naturist deosebit de eficient pentru stres este obiceiul uman cu caracter social, cunoscut generic drept vorbit.
Acest procedeu presupune găsirea unui interlocutor, preferabil unul față de care individul trebuie să posede anumite preferințe sau afinități, pentru exorcizarea minții prin expunerea problemelor ce macină mintea umană prin vorbit. Atenție deosebită trebuie acordată acestui tip de interlocutor, care poate fi ușor speriat dacă densitatea gândurilor sau intensitatea acestora trece de anumite valori perceptibile ca fiind rezonabil stabile. Un om normal are capacitatea de a asculta câteva ore bune probleme altor oameni, dar asta doar în contextul în care este la rândul lui înzestrat cu aptitudini speciale pentru acest tip de activitate. Unele specimene pot reacționa violent și pot ridica semne de alertă în momentul în care realizează că de fapt ființa umană poate avea suficiente traume psihologice încât simpla lor exteriorizare poate dăuna interlocutorului pe termen scurt sau lung.
Funcția de vorbit este deosebit de eficientă când este folosită în conjuctură cu o băutură caldă cu proprietăți curative și energizante, cunoscută sub numele de cafea. Aceasta se poate servi în extrem de multe feluri, dar din păcate nu există și sub formă intra-venoasă. Dacă se întâmplă ca un producător de cafea să lectureze această epistolă, rog să identificați o posibilă piață de desfacere pentru cafea intra-venoasă și să trimiteți mostre. A nu se înțelege greșit, cafeaua consumată în exces nu este un semn de minte viciată, ci din contră reprezintă o evoluție naturală a tendinței umane de a controla lipsa de energie printr-o poțiune magică de mana, izvorâtă din tandrele izvoare de cafea ce cresc în copacii mângâiați cu vorba dulce a hoardelor de nimfe neprihănite din pădurile fermecate ce se ascund privirilor obscure ale internetului atot-văzător și atot-puternic, purtătorul de vorbe sacre și desfăcătorul de sticle ale imaginației din care zeci de duhuri pot apărea să strice petrecerea conștiinței umane, întunecând rațiunea cu vise conspiraționiste, povești polițiste cu urmări grave și inexistente, povești ce se aștern pe monitoarele din universul cunoscut sub forma balaurilor ce hălăduiesc printre cablurile destinului ce se amestecă între ei ca legumele dintr-o ciorbă cosmică, presărată cu inspirația a mii de minți poluate de frustrări și contemplații irelevante, ce scot la iveală toate porcăriile din lumea contemporană și o pun sub lupa analizei conștiente doar pentru a se speria de ea și pentru a fugi și a se refugia în lumiile imaginare create de alte minți luminate. Dar să nu lăsăm frustrările să iasă la iveală, căci vorba lungă multe-aduce dar mai mult sună a pagubă în biții infiniți în noaptea adâncă și rece, animată vag de tastatura zbuciumată agale de mâinile dibace și niște ochi obosiți de după niște instrumente de corectare a vederii de plastic care se străduie să identifice printre literele scoase cumva singure de mâini fără intervenția minții. Revenind însă la oile noastre, pierdute pe câmpul magnetic pe care pasc caii putere la lumina alb-argintie a lunii, imagine facută vag cunoscută de amintirile violente din tinerețe, nu există un remediu mai eficient decât vorba. Vorba cu cineva drag. Vorba cu cineva cu care nu am mai vorbit demult. Vorba cu propria personană. Vorba cu pisica din dotare. Vorba interioară. Vorba cu blogul.

Un remediu ordinar de eliminare a stresului este sportul. Se știe că suntem animale. Și ca orice animal, odată ce mintea ne pompează violent endorfine în sistem devenim fericiți și deci mai puțin stresați. Este binecunoscut faptul că sportul are un deosebit de pozitiv impact asupra oricărei activitați cerebrale, mai puțin asupra durerilor de cap. Sportul amplifică dureri de cap. Acest mic amănunt poate face diferența dintre o durere modică de cap și una morbidă ce face oamenii să apeleze la prima variantă de eliberare a stresului menționată mai sus pe undeva.
Sportul este acea activitate repetitivă ce te face să intrii precum un hamster într-o roată și să te învârți în ea până forțele gravitaționale își pierd sensul și totul devine mai roz din cauza vaselor de sânge sparte în ochi. Dar să nu lăsăm amănuntele să strice frumusețea actului în sine. Sportul poate avea loc oriunde și oricând, și acesta este motivul pentru care foarte mulți oameni, de toate vârstele și ocupațiile, sunt deseori, sau chiar tot timpul, în echipament sportiv. Unii oameni se duc și la muncă serioasă de birou în echipament complet de trening, semn că sunt pregătiți între două treburi rezolvate să alerge repede pe scări până la ultimul etaj și înapoi. Este posibil însă ca de la sport să apară și efecte secundare nedorite, manifestate deseori prin nevoia compulsivă de a declara ce bine este să faci sport. De asemenea se poate mări exponențial nevoia de a schimba obiceiurile culinare ale tuturor oamenilor (prieteni sau doar cunoscuți nevinovați) prin diverse recomandări la momentele cheie ce survin în momentele rare de fericire pură ale acestora (de exemplu când se pregătesc emoțional să îmbuce o șaorma).

Mai listez un singur remediu naturist, după care mă voi întinde la alt remediu naturist vast cunoscut de omenire sub numele de somn, respectiv gânditul. Acest remediu se regăsește și mai sus sub numele de sport, și cred că pot să-mi asum declarația (în rest nu-mi asum nimic) că este sportul meu favorit. Este de departe cel mai satisfăcător mod de a rezolva o problemă fără a mișca un singur deget. Mintea se poate mișca singură și nesprijnită de nimic, mișcarea ei în mediul natural fiind un adevărat spectacol pentru orice om care asistă la el. Desigur, poți chiar asista activ la această manifestare euforică și periculoasă de neuroni și chimicale nedeslușite (de mine cel puțin), dar cel mai satisfăcător este să încerci să faci un pas în spate, și să lași conștientul să alunece pe planul secundar al existenței, și să dezlănțui violent urgia de gânduri. Tornada astfel rezultată este un spectacol orbitor de idei neconturate și nemanifestate, ce pot coexista în paradoxuri infinite, ce dansează în spirale ce se extind și se comprimă, formând noi și noi compuneri de idei ce pot avea sens sau nu, ce pot crea sau distruge, ce pot manifesta sau înceta, și totul în timp ce conștientul stă cuminte și așteaptă un rezultat. Doar că nu există rezultat. Urgia poate evolua la infinit, distrugând în cale orice percepție de timp sau mediu înconjurător, depărtându-se și debarasându-se de lanțurile ce-o țin ascunsă de suprafață, mocnind într-o capcană tectonică gata să izbucnească într-un cataclism mental. Singurul dezavantaj al acestui remediu este că necesită cantități absurde de energie, fiind alimentat de gânduri ce pot dura la nesfârșit, singura limitare fiind (pe baza dovezilor de până acum) cea legată de fizicul trupului uman, deteriorabil, perisabil, și realmente casant în unele ipoteze. Aceasta tehnică de meditație, de relocare a conștientului, poate avea multiple tăișuri, în funcție de gradul de periculozitate al minții ce încearcă s-o controleze, dar este și probabil cea mai satisfăcătoare tehnică de relaxare. Ca avertizare însă, unele gânduri e bine să fie ținute departe de lumea materială. Orice călătorie are și un sfârșit așa cum orice roată are o excentricitate. Perfecțiunea cunoașterii proprie vine doar în urma potolirii furtunii. Urgia nu poate fi eliminată, dar uraganul poate deveni o briză, și briza poate aduce gânduri bune, și gândurile bune pot aduce fericirea. Fericirea este în noi, nu în exterior. Exteriorul este perceput de interior, și interiorul poate fi stăpânit.

Schimbari, variante violente

Vroiam sa scriu ceva mai vesel despre cum a fost prin Costa Brava, dar voi lasa pentru alta data, intrucat atentia momentan imi este retinuta (intr-o mica masura ca sa fiu sincer, dar tot se directioneaza si in acea directie) de apropierea alegerilor.

Cred in democratie, in puterea unui popor de a-si decide soarta. Cred ca omul de rand poate face o schimbare, si cred in puterea exemplului. Nu cred insa ca se aplica vreuna in Romania. Sau poate prima se aplica, intrucat un popor isi decide singur soarta, in cazul de fata defavorabil. Sunt optimist si ma gandesc serios ca poate ar trebui si eu sa particip la viata politica dubioasa a acestei tari. Ca primar, presedinte, dar cred ca mai bine as fi dictator, nu de alta, dar uneori democratia nu functioneaza. Uneori trebuie impuse niste schimbari cu forta bruta si vazand daca rezultatele sunt bune sau proaste. Prin democratie se ajunge la pareri pro si contra de cele mai multe ori, si la noi oricum toate se rezolva naiba stie cum, ca logic si prin pareri pro si contra nu cred ca se ajunge. Nu de alta dar altfel n-am avea atatea legi tembele.

Ca sa nu lungesc inutil vorba, am cateva idei pentru o Romanie mai frumoasa, mai curata, mai civilizata:

- Construirea si investirea masiva in inchisori si in politisti cu simt de raspundere, care sa alerge, sa prinda si sa si bata infractori daca este nevoie. Spiritul infractionist autohton nu se lasa cu nimic mai prejos la prezenta legii, asa ca o serie de represalii violente si publice ar fi binevenite cred eu. Intre acestea as enumera tratamente preferentiale pentru violatori (tintuiti dezbracati in piete publice cu scop de linsare public organizata prin pietre si alte arme naturale si biodegradabile), hoti (pentru fapte clare si demonstrabile de dimensiuni rezonabile, inclusiv pentru delapidari si alte manarii ce presupun practic furtul - amputari spontane efectuate nemedical), criminali (din nou pentru fapte clare si demonstrabile - spanzuratoarea), si sa nu uitam de spagi (inchisoare cu ani buni, mai putin pentru fapte grave, gen spagi pentru obtinerea de arme de foc, caz in care ar fi inchisoare pe viata minim), si alte fapte marunte.
Ce ne facem cand o sa geama puscariile pline ochi? Pai forta de munca, munca silnica in folosul comunitatii, gen sapat, vopsit, tencuit, treburi simple si de amploare, ca sa nu mai zic de curatat strazi, parcuri, sapat in mine si asa mai departe.

- Investirea intr-un fond sanatos autonom de energie si caldura regenerabila si sanatoasa atat pentru oameni cat si mediu. Asa zisa energie verde. As include insa aici si energia atomica in care as investi masiv. Reintegrarea mediului defrisat (unde ar intra bineinteles si o legislatie extrem de dura pentru astfel de activitati ilegale, incluzand si popularele amputari nemedicale, pentru efect maxim eventual folosind chiar drujbe), si subventionarea masiva a pamantului agricol cultivat, astfel incat orice petec sa fie folosit la maxim. Subventionarea pentru incurajare a agriculturii de subzistenta (prin acordarea de materiale necesare - seminte macar).

- Curatarea temeinica. Insemnand ecologizarea si reintegrarea in circuitul agricol (sau construibil pentru orase,sate) a spatiilor nefolosite sau lasate in abandon sub forma de gropi de gunoi adhoc. Amendarea sanatoasa (inclusiv inchisoare) pentru poluare, aruncare si stocare de deseuri in spatii neamenajate special in acest sens. Amendarea pe loc a oamenilor care arunca pe jos orice (incluzand chistoace de tigara, seminte, flegme si alte componente organice), inclusiv cu munca in folosul comunitatii. Eradicarea maidanezilor (sa nu discriminam, nu vorbesc doar de caini, ci si pisici, parcagii si tiganii neproductivi) prin mijloace de sterilizare si dare spre adoptie (in cazul tiganilor ca sa nu fiu prea dur si sa solicit eutanasieri as apela la centre de reeducare si ingrijire, gen casa de copii varianta pentru adulti, in care sa isi poata si castiga traiul lucrand acolo). Amendarea severa a locatarilor care arunca deseuri pe geam (cu totii cred ca am vazut cel putin odata in viata asa ceva, oameni care isi arunca gunoiul direct pe geam, cu tot cu sticle, resturi putrezite si orice altceva contine un gunoi). Investirea intr-un sistem foarte eficient de salubrizare al orasului, incluzand modificarea (pe langa construirea, ca in unele locuri din mareata noastra Capitala nici nu exista) cu orice cost a retelei de canalizare pentru adaptarea la conditii reale de exploatare (nu infundari dupa fiecare ploaie). Amenzi severe pentru cetatenii respectabili care arunca deseuri din masina.

- Eficientizarea sistemului rutier, prin binecunoscutele autostrazi, modificarea intersectiilor prin butoane de comanda pentru pietoni pentru fluidizarea traficului. Amplasare de sensuri giratorii in intersectii nu foarte solicitate. Sincronizarea reala a semafoarelor pentru o fluidizarea traficului. Amenzi severe pentru opriri neregulamentare (inclusiv pentru masini de politie) si pentru incalcarea flagranta a legii (din proprie experienta in medie din 10 masini la o trecere de pietoni se opresc 3), crearea unei devizii a statului care sa se ocupe de ridicarea si blocarea masinilor abandonate, parcate neregulamentar, care sa aiba bunul simt de a anunta proprietarul.

- Sustinerea si incurajarea intreprinzatorilor (indeosebi din industria productiva) prin diverse facilitati fiscale si logistice. Regandirea si eficientizarea sistemului de impozite si taxe, prin condensarea acestora in cateva taxe simple si eficiente. Nu intru in detalii ca nu ma pricep, dar ca idee ma deranjeaza sa am in pretul benzinei taxa de drum, impozit auto, si taxa de drum achitata separat. Mutarea intregului efectiv bugetar in cladirea Casei Poporului in cazul Bucurestiului (poate asa ar si colabora mai usor, si in plus ar elibera o gramada de cladiri frumoase. Daca stau sa ma gandesc ar fi chiar foarte fezabil, parcarea subterana fiind din cate stiam foarte mare, si spatiul interior folosibil al cladirii este imens. Asa s-ar putea si demonta toate trezoreriile si multe alte institutii disparate si aruncate te miri pe unde).

- De unde bani pentru toate aceste investitii si subventii? Din amenzi! Amenzi proportionale cu veniturile, amenzi peste amenzi aplicate serios si riguros. Lipsa de bani pentru amenzi? Munca in folosul comunitatii! Si o lege care chiar sa fie aplicate, intr-un mod cat se poate de public si transparent.

Of, as vrea si eu sa schimb ceva in tara asta...

Subliminal supersonic supernaut

Cateodata pe ascuns o idee imi apare, o voce care ma impinge catre o anumita destinatie sau locatie. De cele mai multe ori o ignor. Fie din considerente practice, fie din ipoteza unui destin si al unei traictorii nedezirabile din punctul de vedere al independentei fata de natura predictibila a spiritului uman. Din cand in cand insa tind sa imi ascult vocile interioare, si astfel ajung sa fac lucruri la care nu ma astept. Azi de exemplu m-am gandit sa ma duc spre gara de nord sa imi preschimb abonamentul de metrou (ca un bun inginer prevazator ce sunt, realizasem ca perioada de valabilitate va expira in timpul sarbatorilor si s-ar putea sa raman in plopul indisponibilitatii transportului personal subteran urban). Si urcand scarile rulante si studiand tavanul am intrezarit cum domnul stimabil trecut binisor de 70 de ani ce urca scarile in timpul deplasarii se impiedica si cade spre mine. Si reactia mea naturala a fost sa incerc sa ma opun, sarind cu spatele cateva scari pentru a incetini viteza domnului si simultan ancorandu-ma strasnic de mana curenta miscatoare. Si spre surprinderea mea (tinand cont de diferenta de masa si inaltime dintre mine si domnul respectiv) am reusit sa-l opresc complet si sa-mi tin echilibrul. Sunt mandru de mine.

Ciudata treaba, azi dimineata nu-mi venise ideea sa-mi iau abonament, si aparent la gara aveau si concediu doamnele de la bileterie, asa ca excursia a fost cam degeaba. Sau nu. Poate caut sensul in intamplari mai ceva ca un fan in carul cu ace, sau poate pur si simplu incep sa deschid ochii catre instinctul interior. Cert e ca este bine ca am fost acolo, mai ales ca in spatele meu nu se afla nimeni si nimic sa incetineasca sau sa aplaneze cumva caderea. Si mai surprinzator este ca n-am cazut si eu, sansele in aceasta directie fiind destul de mari, si durerea de cap imi cerea probabil impactul violent cu un obiect mai dur decat scalpul. Daca soarta intr-un fel sau altul imi impinge actiunile, imi impinge atunci si dorinta de a scrie despre asta pe blog si de a ma gandi si medita asupra conditiei libertatii umane in urma constrangerilor ce ne sunt impuse de forte mai puternice? Sau oare fortele mai puternice sunt tot vointe umane individuale ale caror vectori catre noosfera impun altor indivizi anumite actiuni pentru a permite o coeziune sistematica si o anumita putere uniforma sa se desfasoare in voie? Poate caut sensul unde nu trebuie, poate trebuie sa ma orientez catre alta ramura, poate ar trebui sa vad daca in sinea mea chiar pot sa accept o asemenea idee. Trebuie sa renunt la ego si sa accept ca intregul univers ne dicteaza in mod egal la toti actiunile intr-un fel? Imbratisand ideea ca vointa mea exercita asupra altor indivizi necunoscuti o forta care ei o percep ca destin mi se pare ciudata. Inseamna ca suntem maestrii propriului destin, dar nu in modul direct si evident, ci mai degraba indirect, prin influenta destinului celorlalti oameni. Ipoteza de baza aici ar fi sa cunoastem acei oameni si sa le schimbam destinul in mod absolut nemijlocit si intamplator, ca si cum am schimba labirintul hamsterilor, si nu doar influentandu-le directia prin vointa. Melodiile facute de cuiele de 9 inch ajuta la contemplarea si acceptarea acestei idei. Dar nu complet. Complet ar fi sa-mi fie data o palma a ratiunii de catre o legatura directa si vizibila pana si din spatiul pe care vor rusii sa-l cucereasca folosind bazele nazistilor de pe luna ca-n filmul ala dubios pe care inca nu l-am vazut dar pe care il voi vedea.

Si inca o chestie, daca pasarile ar zbura cu viteza sunetului, ar putea propaga unde de soc perturband zborul pasarilor subsonice? Sau daca pasarile ar zbura supersonic am putea accepta ipoteza ca si oamenii s-ar deplasa supersonic? Si daca ne-am deplasa supersonic, cum am mai comunica? Am comunica prin semne? Ne-am intelege cu Sonic, ariciul dibaci cu viteze supranaturale?

Atatea intrebari si atat de putin timp pe planeta asta...

Elegant, dezorientant, fulminant si halucinant

BOOM

Am trantit o interfata noua chestiei. Poate asa va arata mai decent si va fi mai lizibil si pentru alte persoane. Recunosc ca mie imi place cu un negru macabru si doar literele sa straluceasca lumina dand o impresie usor suprarealista si eventual cu efecte deosebite cauzate de stresul aditional.

Dar acestea fiind spuse trebuie sa remarc mici introspectii si progrese personale.
Am terminat masterul. Sunt oficial inginer eminent capabil sa semnez orice tip de proiect structural pentru cladiri civile, industriale si agricole. Seamana a reclama si poate este, depinde, vedem, negociem. Si cand zic la plural ma refer la asociatii mei, din consiliul meu intern de administrare al afacerilor omenesti. Si acum ca mi-a trecut si junghiul intercostal care imi afecta capacitatiile motorii pot sa ma laud in continuare ca ma bucur tare mult ca am scapat de scoala. Si pot sa remarc ca este foarte ciudat sa nu mai faca parte scoala din viata mea (cel putin nu intr-un mod activ, nu sugerez ca s-a terminat perioada de invatare, de invatat voi invata tot timpul si pana la adanci batraneti). Ma obisnuisem cu traseul usor rectiliniu uniform imprimat de scoala in toate formele ei. De la 7 ani si pana acum 3 saptamani a facut parte activa din viata mea. Zi de zi, vacanta de vacanta, tema de tema. Scoala a fost acolo sa ma directioneze si sa-mi zica ce trebuie sa fac si unde. Desigur am avut o pseudolibertate de alegere in diverse zone tinta (liceu, profil, facultate, master), dar intr-un final tot un traseu destul de rectiliniu mi s-a parut. Ca un joc singleplayer care are multe usi care pot fi deschise, dar practic doar o singura usa se deschide, dand o impresie initiala de multivalenta, dar practic fiind constrans sa merg pe aceeasi traictorie. O idee de destin s-ar putea naste aici, si de alegeri prestabilite. Dar asta doar privind retroactiv, asa ca refuz sa ma gandesc indelung la aceasta idee, si sa ma rezum la ideea egocentrista ca eu am vrut sa ajung inginer structurist si am reusit.

Si acum incepe viata adevarata. Incep provocarile adevarate. Incep povestile adevarate. Incepe lungul drum prin viata. Pana aici poate m-am plimbat, am facut level-up-uri prin zonele de inceput omorand porci salbatici. Acum voi intra in realmul necunoscut cu pvp-uri de nivel inalt, cu inamici necunoscuti si ghilde intregi axate pe distrugerea mea ca entitate vie. Acum urmeaza sa-mi aleg eu ce questuri imi doresc, si sa urmaresc recompensele cu maxim interes, ca de fiecare recompensa va depinde capabilitatea mea de a infaptui urmatorul quest. Viata este un joc complicat de tip mmo. Pacat de grafica buna, ca jucabilitatea e discutabila. Si in plus unii joaca folosind coduri si hackuri. Ai naibii.

Poate o sa fie frumoasa. Poate o sa fie o aventura frumoasa, cu peisaje frumoase si personaje cunoscute pe drum deosebit de interesante si utile. Insa, dupa cum striga si Dio la mine din cand in cand in casti, pentru fiecare moment de adevar va exista o clipa de confuzie, si pentru fiecare fericire o tristete. O fi legat de Tao si echilibru universal. O fi fenomenul de actiune-reactiune. Pana la urma om trai si om vedea.

Si acum ca sa fiu hip si trendy, pot face si o mica recenzie la un fenomen auto la care am participat ca simplu vizitator. SIAMB2012. O gluma de salon auto, reunind cateva marci sub niste umbrele. Fetele de la SIAMB2012, intr-un numar vast superior modelelor automobilistice expuse au furat lumina semafoarelor din plin insa. Pacat, ma asteptam macar la mai multe brosuri si cataloage auto, daca nu chiar drive-test-uri prin vasta parcare si/sau spatiul carosabil inchis. Dar nu, nimic de genul asta. Dezamagitor si tragic. Mai bine nu.

Si inca un eveniment mai trebuie precizat neaparat in aceasta epistola.
Preambul: Lucram la disertatie. Era tarziu si inserat. Aseara batea un vant nemilos de martie. Stomacul ma implora sa mergem acasa sa ne odihnim. Corpul dadea semne ca vrea refugiu intr-un pat calduros.
Actiune: O poveste torida de dragoste. Aerul rece trecea cu repeziciune peste tamplele-mi transpirate si obosite. Ochii nu reuseau sa deslueasca sfarsitul. Picioarele imi tremurau. Partial de frig, partial de emotie. Partial de entuziasmul de nedescris al urletului animalic ce-mi atingea urechiile. Si vantul taios nu putea sa opreasca senzatia. Si frigul de primavara prematura nu reusea sa-mi potoleasca entuziasmul.
Concluzie: Fantastic motorul asta VTEC. Fantastica Honda S2000. Fantastica experienta. N-am inteles niciodata fenomenul decapotat, si poate nu-l voi intelege pe deplin niciodata, dar incredibila masinuta aia.
PS: Multumiri de rigoare pentru experienta fantastica stimabilului meu sef.

Poate fi paradis, poate fi extaz, poate fi o amenintare cu bomba sau poate fi fantastic, important e ca suntem vii si ne putem bucura.

Si nu mai cred in coincidente. Neacademic din partea mea, si nu foarte ingineresc, dar chiar nu mai cred in coincidente. Incep sa cred din ce in ce mai puternic insa in puterea omului de a face orice. Mai putin prinde apa in capse de un copac.

XOXO ing. Mihai Florea

Sadismul in forme de cozonac

Sadic precum un pui de cimpanzeu aruncat din bratele mamei direct in capul lantului trofic ce leaga mainile dictaturii materialistice ale societatii contemporane aflate adanc in criza.
Sadic precum o ciocolata topita pe fata intelectualilor ce nu mai au nimic de demonstrat.
Sadic precum a existat o urma a comunismului in mintile oamenilor imbatati de aparenta putere.
Sadic precum vasul ce se loveste violent de pamant gasind nimic altceva decat sfarsitu-i tragic.
Sadic precum ceva ce nu pot intelege exact si nici controla, din lipsa de intelegere.
Initial vroiam sa scriu in continuare despre simpaticul meu trabantel, dar mi-a fost rupta ideea din gatul locului si azvarlita pe sina de tren in momentul in care barierea cadea amenintator si stelele se speriau de fotonii emanati de farul locomotivei ce venea in tromba scrasnind franele. Frecarea psihologica nu tine cont de ce doreste omul din spatele actiunilor noastre. Frecarea psihologica nu este tangibila, nu este cuantificabila si nu poate fi valorificata. Poate fi doar tradata. Tradata de mintea ce nu-si deschide toate usile catre sunetele ce se vor auzite. Tradata de increderea zdrobita a unei generatii. Tradata de visele si dorintele unui neam. Tradata de placere.

Imi place sa cred ca nu-s nici absolutist si nici extremist in niciun fel, dar unele evenimente imi zbarlesc parul de pe ceafa si gat. Imi place sa cred ca, precum am citit undeva, e mai interesant sa discuti o idee decat un eveniment efectiv. Imi place sa cred ca pot sa cred si ce nu pot sa vad, sa simt, sa aud, sau sa experimentez in niciun fel fizic. Imi place sa vad ca fotonii au fost prinsi in filmare de o camera dezvoltata de MIT ce inregistreaza un milion (sau un trilion dupa alte surse) de cadre pe secunda. Viitorul suna mai bine decat prezentul. Asta pentru ca inca nu-l traim. Inca n-am ajuns in momentul urmator cand ne vom da seama ca era mai bine inainte. Asa suntem facuti, asa suntem programati genetic, ce a fost e mai bine decat ce e, si ce urmeaza putem doar spera ca va fi mai bine. Prin formare si mostenire genetica sunt optimist incurabil. Refuz sa accept o infrangere chiar si-n cel mai disperat moment. Cand echipa e moarta, toata echipa adversa e intreaga si nevatamata, si eu am bomba, imi place sa cred ca pot sa castig runda. Pot schimba soarta si pot sa intorc roata pana cand imi plezneste cineva peste ceafa o scatoalca si-mi vine mintea la cap. Sau pana primesc un sms si-mi pierd interesul in jocul respectiv sau activitatea respectiva. Poate nu mi-ar trebui un telefon mai inteligent decat in prezent pentru ca mi-ar diminua mie din inteligenta, furandu-mi atentia ce o acord unor detalii aparent nesemnificative dar care fac parte integranta si frumoasa din viata-mi umila. Poate n-as mai sta cu ochii spre cer cand ma duc spre birou, incercand sa urmaresc cu privirea norii si sa le estimez viteza, gandindu-ma ca-s nave extraterestre mascate in nori din cauza intemperiilor atmosferice culese in aterizare. Imi place sa cred ca ma pot dezintegra in orice clipa intr-o forma de energie pura si pot colinda in continuare lumea, continuandu-mi existenta umila. Fac vraji, imi folosesc puterile magice asupra universului pentru a face vraji mie, vrajindu-ma sa cred ca e o lume frumoasa si pe alocuri chiar fantastica. E un fel de autohipnoza. E un fel de autosugestie. E un fel de a continua viata si a trai in continuare intr-o dulce inconstienta. E un fel de a-mi prelungi copilaria. Copilarie pe care sunt convins ca o voi trai inca mult si bine, intr-o forma oarecum adulta. Adevarul e undeva la mijloc. Adevarul e putred ca un mar cu mai multi viermi decat intestinele lui Fry dupa sendvisul ala stricat. As vrea si eu viermi d-aia intestinali ca-n Futurama, sa ma faca mai destept, mai sanatos, mai voios si mai eficient in ceea ce fac. As vrea si eu sa fiu mare si responsabil, si-n acelasi timp ce pofta am de o vacanta in care mintea sa intre in repaos total. Sa nu ma mai gandesc la ce fac, la cum ma comport si la ce zic. Am nevoie probabil de o vacanta intre 4 pereti pufosi si doua plansee si mai pufoase. Cu pufosimea impotriva degradarilor de impact bineinteles.

Dorinta

Mirosul tau ma imbie
Amorului betie
Ia-ma si imbata-ma
Du-ma sus pe munte
Escaladeaza-mi crestele
Descopera-mi secretele
Sa se sperie ielele
Sa-ti simt formele
Sa-ti ating placerile
Sa-ti simt inima ce bate
Din ale mele gheare se zbate
Sa fuga si sa scape
De placerile-i oarbe
Priveste-n ochi dorinta
Abandoneaza-ti neputinta
Pierde-ti fiinta
Descopera-ti credinta
Carnala ti-e iubirea
Precum sufletul si firea
Salbatica-n gesturi fine
Abandoneaza-te in sine
Descopera ce te acopera
Voalul tau de efemera
Lasa-ti hainele sa cada
Lasa-ti pielea sa se vada
Sa te vad sa te descopar
Cu trupul meu te acopar
Si te invalui in placere
Musca ale pacatului mere
Sa te pierzi in infinit
Sa te uiti la rasarit
Sa uiti de tine si de toate
Sa te vad zbierand in noapte
Tot mai tare si mai tare
Pana nu mai am suflare
Si cad din picioare
Epuizat oare?
Nicidecum caci nu se poate
De cum te vad cad pe spate
Ma fascinezi
Ma tachinezi
Memoria mi-o derulezi
Imi stergi mintea
Imi alungi sinea
Ma pierd in tine
Ma pierd pe mine
Tot in tine ma regasesc
Cand te vad ma indragostesc
Si cu tine vreau sa fiu
Pentru tine scriu
Si vreau sa stii ca te doresc
Mai tare decat ma vaicaresc
In mod public te doresc
Te vreau nu ma opresc
Sa-ti simt parfumul fin
Cand coapsele iti ling...

Timpul ne joaca pe degetele de la picioare

N-am timp sa respir. Asa-mi spunea tata des intr-o vreme. Erau vremuri mai bune, inaintea crizei, cand facea proiecte de autorizatie cu droaia si nemiluita, lucrand de dimineata devreme (mult mai devreme decat puteam eu sa cred ca pot sa fiu treaz si functional la un birou) si pana noaptea tarziu hat, cand adormea prabusit pe fotoliu uitandu-se la un film tampit cu Arnold... Credeam ca n-o sa fiu niciodata in stare sa zic "n-am avut timp", sau "n-am timp acum, ma ocup de asta mai tarziu"... Credeam ca acestea sunt doar expresii care n-au niciun sens tinand cont de ideea ca daca ceva este important, timpul se face. Ei bine timpul nu se face, timpul se scurge, si cateodata al naibii de rapid. Tin minte ca am vazut recent o emisiune la discovery narata de Morgan Freeman care enunta cum daca faci cine stie ce suma de ecuatii de spatiu si timp poti la un moment dat elimina timpul. Asta e cel mai bun exemplu ca de fapt timpul nu exista. Nu avem timp pentru ca el nu exista. Nu ne putem face timp pentru ca nu putem transforma ceva in timp, generandu-l, intrucat am strica ecuatia domnului Freeman si am introduce timpul care de fapt nu exista si am da peste cap legile spatiului si probabil s-ar sfarsi existenta. Dar asta intr-o buna zi, nu neaparat acum. Si asta ma face sa ma intreb, daca timpul nu exista, noi n-avem timp, cum de putem pierde timp? La scoala, la un suc, la o plimbare, la un televizor urmarind o emisiune despre cum nu exista timp narata de Morgan Freeman susnumit si aparent o entitate divina de o seama cu creatorii biblici, peste tot pierdem timp. Sau cel putin asa ni se spune, asa spunem si noi, si uite asa il ratacim pe drum de parca ar fi o hartiuta care o pierzi si o regasesti prin buzunarele pantalonilor pe care ii uitasei intr-un colt de dulap. Deci avem timp? Timpul clar trece pe langa noi. Chiar si in timp ce scriu aceasta plasmuire fantastica, s-a mai dus o bucata din timpul care-l am in aceasta existenta. Suntem intr-o continua cursa contra-cronometru si fiecare clipa si secunda conteaza. Asa ca de ce pierdem timp? De ce ne obosim cu ce nu merita sau ce nu are sens? De ce stam cu orele pe 9gag sa vedem cum evolueaza umorul in prezenta internetului omnipotent si omniprezent? De ce ne uitam pe emag la telefoane si laptopuri care nu ni le permitem sau daca ni le-am permite ne-am dat seama ca de fapt nu sunt relevante pentru evolutia noastra profesionala sau personala? De ce scriem prostii in loc sa dormim si sa salvam timp sub forma de odihna pentru ca maine sa dam randament mai bun si sa scapam mai putine detalii din vedere? De ce, de ce, de ce? Pentru ca suntem stresati? Pentru ca ne place sa ne dorim si sa avem vise? Pentru ca ne place sa radem si sa ne destindem? Pentru ca poate un zambet ne poate salva existenta facandu-ne poate un pic mai fericiti si pe termen lung mai sanatosi? Pentru ca nu mai avem rabdare sa facem la proiectele de scoala care maine trebuie verificate pe note si nu ne dam seama daca ar fi fost mai bine sa calculam si lungimile de flambaj ale stalpilor cadrelor multietajate? Pentru ca nu avem alte motive reale decat cele care le putem da ca intrebari retorice? Unde se termina sirul asta de intrebari ce nu au niciun sens? Unde capat si eu sensul mult dorit? Exista un magazin de sens? Unde-mi indrept existenta? Am ajuns la trista concluzie ca poate asta-i de fapt dovada maturizarii, niste griji in plus si grija zilei de maine, poimaine, si viitorul imediat apropiat. Dupa cum zicea si o prietena, mentalitatea de moment este mai mult decat oricand prezenta. Eu incerc sa gandesc pe termen lung. Chiar incerc. Ma stradui sa fac niste socoteli si niste planuri pentru termene mai indepartate. Mai ieri incepusem sa fac niste fise de calcul pentru dobanzile practicate de bancile locale pentru depozitele la termen. Ma gandesc sa economisesc, sa fiu baiat destept si intelept, sa gandesc in viitor, si sa nu-mi fac griji constant pentru ziua de maine. Dar partea financiara e una, partea care ma intriga pe mine este planul de viitor. Cum sa pun la copt in cuptorul prevederii un plan de viitor bun? Cate variabile sa iau in calcul? Daca maine izbucneste un razboi din cauza prabusirii zonei euro pentru ca s-au gandit mai bine mai marii lumii sa lase o tara de izbeliste? Daca poimaine aflam ca viata asa cum o stim noi s-ar putea extinde la nesfarsit printr-o mutatie genetica ce se poate aplica la scara mondiala sub forma de vaccin si vom trai vesnic de acum inainte? Daca ajungem ca in filmul cu Timberlake si brusc intreaga economie devine timp? Daca raspoimaine aflu ca de fapt intreaga mea viata se rezuma la a face naveta intre birou, scoala si pat? Sper sa nu aflu asta, si sper ca viata tine mai mult de tinut persoane dragi in brate, si un zambet duios cand te astepti mai putin care sa-ti lumineze intreaga zi si intreaga noapte de vise. Sper sa visez frumos si sa ma trezesc cu mintea mai intreaga...

Similitudine si dezastru

Gata cu limbajul codat si cu gandurile ascunse dupa fraze formulate ambiguu si care nu au niciun sens dincolo de cel care si-l imagineaza fiecare individ in functie de preferintele si dupa gradul de cunoastere al autorului. E timpul sa trecem la lucruri concrete, pamantene ca sa zic asa, ingineresti ca sa zic altfel. Dupa cum se poate imagina acest lucru va fi dificil, dar ma voi stradui sa fac trecerea brutal si pe nebanuite, astfel incat nimeni sa nu observe la ce ma refer de fapt in timp ce ma refer la ceva concret si corect (sau incorect, dupa caz). Deci ca sa nu mai batem apa in piua ca altfel risca sa cada-n golul epocal, tin sa zic ca ma gandesc sa schimb tara. Sa o schimb ca pe o pereche de sosete folosite saptamani si luni de-a randul. Argumente pentru gasesc o droaie, contra gasesc doar familia, prietenii, cunoscutii, si de ce nu, spiritul romanesc ca orice se poate si ca te miri de unde si cum se poate face asa ceva fara sa inteleaga nimeni nimic, cum se pot evita strategic taxe si fenta oficialitati, ca sa zicem asa. Nu imi doresc in mod deosebit sa parasesc tara, dar ma gandesc serios la acest fapt pentru ca pana la urma, simt ca aici poate nu imi este locul. Ma consider un om rabdator, care se intelege cu ce are si accepta in mare parte cam orice se arunca spre mine, dar mi se duce rapid entuziasmul prin micile rahaturi de zi cu zi care fac o viata frumoasa sa para stranie si dezolanta. Chestii de bun simt, cum ar fi bunul simt efectiv al oamenilor din jur, sa nu mai vad cum un el si o ea se plimba romantic la brat si el trage o flegma din toata inima si ea il felicita pentru reusita, sa nu mai vad zeci si sute de caini comunitari zilnic cum ma latra cand trec prin zona si a doua zi sa-i vad cum se gudura pe langa unii care dau efectiv cu pietre in ei (da, cainele respectiv era chiar vesel si dadea din coada venind spre cei doi care dadeau cu pietre spre el...), eventual chiar sa nu mai vad cum unii isi pun T-uri de fier in trotuar ca sa nici nu pot parca acolo vreo masina si sa ma si lovesc de el daca nu-s atent (si nu-s atent din cauza iluminarii stradale care lipseste pe acel tronson de strada...) si multe si multe si cate si mai cate... Mi-a cam ajuns, imi doresc altceva, imi doresc liniste si pace universala, imi doresc sa fiu impacat cu mine insumi si sa nu mai las aceste mici tampenii sa ma afecteze, insa nu reusesc sa ma izolez de aceste probleme si sa le ignor la nesfarsit, efectiv mi se pare ca nu am sanse de izbanda, e ca si cum ma tot izbesc ca o molie de acelasi geam doar pentru ca vad ca-i o lumina acolo. Poate nu-i de mine aceasta tara, poate nu-i facuta sa fie locuita de mine, poate ar fi fost mai frumoasa sa fie nelocuita total, ca ai naibii munti imi plac tare mult, si inca mi se pare ca poate cel mai frumos vis ar fi sa-mi fac o mica si cocheta cabana undeva in retezat...Undeva unde timpul parca nu a ajuns, si umanitatea cu intregile ei nenorociri si razboaie n-au reusit sa starpeasca din frumusetea absolut terestra (era sa scriu extraterestra, dar era paradoxal ca un peisaj montan cat se poate de terestru sa fie comparat cu ceva extraterestru ce eu personal inca n-am observat si nici nu cred ca voi observa prea curand)... Vise multe sunt, inclusiv de evolutie profesionala pe acest taram minunat in forma de peste, dar poate n-o sa apuc sa le fac pe toate, poate criza ne va impinge in prapastie totala si nu se va mai ridica niciodata din cenusi domeniul asta al ingineriei si implicit al constructiilor, sau poate trebuie sa admit si ca sunt multi alti ingineri foarte priceputi cu faima mai multa la care vor apela cei care si-n criza infrunta mediul economic si-si fac diverse investitii (sunt convins ca exista ca altfel n-ar mai exista nimic realist sau tangibil la nivel de evolutie sociala, care mie mi se pare ca la un moment dat culmineaza cu noi si noi constructii, poate-i doar vederea mea de inginer, IMHO). Poate trebuie sa-mi iau inima in dinti si sa infrunt alte taramuri mai frumoase, sau care macar poate nu iti cer reteta cand te duci si stai la urgenta 3 ore cu dureri agonizante din cauza unui alt medic care nu are habar ca exista si medicamente care sa opreasca evolutia unei boli inainte sa ajunga intr-o faza dureroasa... Stiu ca nici peste hotare nu umbla cainii cu covrigi in coada, dar poate macar nu umbla singuri pe strazi si latra la 2 dimineata inchisi in scara de bloc de un pensionar care are impresia ca daca baga 2 caini in scara salveaza omenirea de la distrugere, ignorand desavarsit faptul ca din cand in cand cainii respectivi vor sa alerge sobolani, sau pisici, sau naiba stie ce latra... Sunt confuz ce naiba!

Neprihanirea prinderii cu sudura

Posibil sortile sa se intoarca radical dupa o axa proprie neutra nedeterminata inca dupa vreo metoda cunoscuta si astfel tanarul inginer din mine sa se avante cu avant in fata vantului muncii. Pare promitator, un interviu a decurs bine, sunt 99.99% angajat si incep peste cateva zile. Sunt tare curios. Sunt tare nerabdator. Posibil intregul univers sa mi se dea peste cap si sa-mi redefinesc valorile si principiile. Sunt bucuros. Sunt entuziast. Sunt tanar. Inca nu m-am izbit de adevaratele probleme din viata. Inca nu m-am dat cu capul de prag. Inca urmeaza sa-mi iau primele suturi autentice direct in poponet. Si sunt entuziast de idee. Incantat de ideea ca intru in viata si nu doar in scoala si situatii teoretice. Intru in capitalism. Reticent si temator, ma indrept spre a face ceva util pentru societate.

Si in acelasi timp, in alte colturi ale lumii se invart teorii fundamentale despre ce ar fi putut NASA sa anunte intr-o super conferinta de presa. Si ma numar printre cei care desi uimiti de descoperirea unei gauri negre fantastic de tinere, parca ma asteptam la ceva mai mult, si deci ma simt ca un copil caruia i-a fost furata acadeaua, dar i-a fost data alta in schimb, dar mai naspa. E tot o acadea, dar nu-i la fel de buna ca o poveste cu o cometa distrugatoare, o planeta locuita, o nava extraterestra, sau orice alta descoperire cu tente istorice si biblice in dimensiuni. Ma simt un pic tradat de propria minte. Ma tem ca s-ar putea intampla la fel si-n povestea angajarii. Poate vreau sa vad mai mult decat este, si ma bucura ideea si ma face sa balesc de entuziasm mai mult decat ar trebui, doar ca sa fiu un pic deziluzionat de realitate. Nu neaparat realitatea cruda si dura, dar mai putin distractiva si/sau fantastica. Incerc sa fiu reticent si cumpatat in idei si mentalitate, si consecvent in unele idei, dar parca simt ca uneori mintea tinde sa derapeze. Si ma trezesc din orice idee cu gandul iminent ca ar trebui sa fiu mai pufos si-n alta parte in clipa asta. Poate ar trebui sa simt parfumul de pe perna de la sursa. Poate ar trebui sa fiu mai pufos decat sunt. Poate si iar poate, posibilitatile sunt nelimitate. Cert nu mai este nimic, decat faptul ca societatea e morocovita bine, si cand zambesti in metrou gandindu-te la o anumita persoana in timp ce asculti o anumita melodie tinzi sa indepartezi oamenii din jur, care probabil incep sa se intrebe ce substante exact folosesti. Si substantele sunt asa de naturale incat este inuman sa folosesti altceva. E frumos. E bine. E tinerete.

Conditia omului de geniu in societatea morcoviana

Lumea e mai complexa decat pare. Nici modulul acesteia nu este usor de calculat, si nici in forma trigonometrica lucrurile nu par mai interesante sau mai demne de concluzii suplimentare. In esenta trebuie sa raspundem la eterna intrebare "cine este i?" Si ajungem invariabil la o idee de proportii biblice, respectiv ca nu stiu cine este i. Eu. Eu sunt i? Eu sunt factorul care aduce complicatii suplimentare intr-o lume deja ravasita? Eu sunt cel care promoveaza schimbarea si apocalipsa? De ce as promova apocalipsa nu stiu, poate din criterii de convergenta de creatie a unei lumi mai lipsite de buguri. Si astfel citesc cu interes despre cum imeditata vecinatate a galaxiei devine imediata vecinatate a planetei, si cum 2 vorbe sunt inversate fara sa dea impresia cineva ca numitorul este de fapt zero, si ca poate duce la orice concluzie inventata vreodata, inclusiv faptul ca societatea este morcoviana. Adica este formata din oameni morcoviti, sau cu morocovi te miri pe unde, sau oameni carora le place sa manance morocovi (poate morcovii altora de ce nu?). Si ma simt pustit si groaznic de visele eterne ce ma bantuie de cand ma stiu, de apocalipse, zombii, ravasiri generale care nu duc spre nicio concluzie decat faptul ca-mi trebuie o vacanta departe departe departe si doar cu Ea.

Inginer sunt, degeaba sunt, chef de facut patul nu am. Nu-mi ramane decat sa trag barem si sa arunc o privire peste umarul vecinului sa-mi dau seama ca ceva nu este bine in ecuatie, si ca trebuie reprogramat ceva din temelii. Gandacii tot incearca sa dea drop la minerale, numai ca sa fie izbiti nemilos de un papuc cu tendinte omucidale. Mucii curg siroaie, ma fac sa ma intreb daca exista vreun baraj pe drum sau daca trebuie proiectat vreunul.

Si acum special pentru google, vom adauga cuvinte random prin inlantuire romantica si pseudo-logica: Carambol de morcovi izbit de carcalacul de serviciu plecat cu sorcova la Odobesti sa cumpere tarnacoape pentru cartofii din curtea vecinei lui tinere si minore, dornice de aventuri salbatice si fierbinti cu soarele de pe cer, parjolind in calea lui de departe cam tot desi nimic nu pare a fi afectat din cauza ignorantei contemporane ale societatii propasite intr-un mod negativ de modul de vibratie fundamental gresit din temelie al gandacului strivit sub papucul sortii facut din bumbacul sortii si din plasticul destinului imbarligat al celebritatilor mondene excitate de catastrofele sterpelite de pe tejgheaua neamului batranesc.

Dar sunt pufos.
Si sunt confuz.

Atom

Evident fara vreo legatura cu vreun continut coerent, titlul mi-a ramas pe creier dupa ce l-am tot vazut intr-o oferta de diverse interfete de net cu procesor omonim. Nu, nicio legatura si nicio conexiune. Nu prea se leaga multe coerent in ultima vreme. Sau in orice vreme. Ar trebui sa fac niste diagrame de idei inainte sa astern ceva in scris, probabil ar iesi ceva mai sanatos si mai digerabil. Dar pana la urma de ce-ar fi o diaree digerabila? Fie ea si mentala, farmecul credeam ca consta in materia nedigerata, si implicit blogul a fost denumit sa aiba aceeasi incarcatura filosofica: un flux de ganduri nedigerate si doar expulzate cu viteza maxima, sterse in graba si spalate de marea internetului. Da, chiar avea o gandire in spate titlul si nu era doar pus la plezneala. Si ma trezesc raspunzand la intrebari imaginare ale unui interlocutor ce nu exista. Dar pe de alta parte nici propria existenta n-o pot delimita in timp si spatiu, deci de ce-ar fi interlocutorul imaginar mai dezavantajat ca mine? Suntem pana la urma prinsi in aceeasi minte intesata de diverse ganduri si sentimente. Mai mult de sentimente de cat de ganduri. Sau invers. Nu-mi dau seama de diferenta. Singura cale in care-mi dau seama ca un sentiment difera de un gand este cand incepe sa reactioneze fizic tot organismul, cand inima incepe sa-mi bata mai tare, picioarele sa-mi tremure, stomacul sa se procopseasca cu diverse insecte zburatoare denumite generic fluturasi (unii chiar foarte violenti cateodata, ai naibii insectoizi zburatori), si evident mintea rationala intra in sucombare subita.

Dar nu, nu pot declara vreodata ca ma inteleg, de aceea accept ideea (reticent dar umil) ca nu voi intelege complet vreodata alta fiinta umana. Accept asta in ipotezele date, dar cu toate astea nu reusesc sa ma abtin sa nu incerc. Sa nu-mi maresc antenele in directia oamenilor sa incerc sa-mi definesc propria minte in raport cu factorii externi. Ca pana la urma alta cale de a-mi analiza propria sanitate este sa compar ratiunea si gandurile recurente cu cele ale oamenilor cu care interactionez. Umanitatea, chiar si din mine, este ceva ce nu inteleg in totalitate, combinatia de empatie cu autodistrugere si cu sentimente ce sunt atat de complete si de perfecte in toate formele incat corup orice minte si o imping la decizii irationale si iresponsabile, combinatia de macabru cu frumusete sublima, ruda cu divinitatea...Nu, nu pot sa zic ca inteleg ceva din umanitate sau din ceea ce sunt. Sau din faptul ca sunt. Existenta imi este definita de cele mai multe ori de privelistea care o arunc pe geam dupa ce ma trezesc, dupa ce-mi reparcurg sutele de vise apocaliptice sau erotice, oribile sau frumoase ca o noapte de primavara privind stelele. Privelistea care este aproximativ aceeasi de la o zi la alta, schimbarile nefiind dramatice niciodata... asa-mi definesc realul si existentul, ca ceva intr-o schimbare foarte inceata, aproape imperceptibila intr-un interval de timp redus, o oarecare constanta. Ma astept insa de fiecare data cand deschid ochii sa vad dincolo de geam distrugere totala... ierni nucleare, cutremure de cod (imr 475 chiar), bombardamente, invazii extraterestre, invazii de mortaciuni, orice... Si constat cam zilnic ca nu se intampla nimic din toate astea, si ca de fapt viata nu-i asa de fatalista precum are subconstientul meu impresia in vise. Nu, viata e chiar destul de ... as zice frumoasa, dar este cliseic, asa ca voi spune ca viata este destul de porno. Porno intr-un sens bun, intr-un sens finut, nu german, ci frantuzesc, cu buget mare si silicon deloc. Viata este porno din simplul motiv ca este. Nu are nevoie de nicio explicatie, de niciun exemplu moralizator, de nicio poveste frumoasa, de nicio aventura spectaculoasa. Viata este porno daca te opresti o secunda din gandurile cotidiene si-i arunci o privire. Te va privi inapoi si-ti va zambi complice. Poate te vrea, poate te va respinge si doar te amageste, nu stii niciodata ce exact vrea viata de la tine. Unii zic ca viata-i femeie usoara, ca se culca cu toti si ne-o trage la toti, ca este un fel de transexual libian, care abia asteapta sa te apleci un pic sa-ti tragi sufletul ca sa-ti distruga ochiul care delimiteaza sensul unic ce nu trebuie vreodata infrant (ca ti se ia permisul pe urma, si e tragedie). Mie mi se pare simpatica insa viata. Poate e sifonata tot timpul, se imbraca ca si cum ar fi fost lovita de un autobuz de haine second hand murdare si apoi stropita de cativa rinoceri cu diaree, dar in ochii ei tot se vede frumusetea ce a castigat premiul de miss world odata candva. Si stii ca daca o scuturi putin de toate mizeriile care reuseste sa le gaseasca zilnic o poti face din nou vedeta, si poate castiga oricand cupa cea mare.

Desigur insa, ipoteza asta nu se aplica daca esti gandac si intamplator imi violezi domiciliul. Caz in care viata este un fel de cosmar venit sub forma unui papuc supradimensionat cu viteza hiperluminica direct peste tine exact in momentul in care te astepti mai putin. Da, se vrea si este o amenintare. Asta daca gandacii ar citi. Si ar avea net. Si mi-ar citi blogul. Si asta in mod regulat. Cam multe ipoteze deloc simplificatoare, s-ar putea sa fiu departe de adevarul existential si sa o fi luat putin pe camp. Dar imi place pe camp. Am visat ca imi faceam de cap cu Ea intr-un camp de porumb. Porumb cred ca era, nu eram foarte atent, toata mintea, privirea si sufletul imi erau absorbite de Ea mai tare si mai repede ca o gaura neagra. Si bratele o cuprindeau ca si cum viata ar fi depins de asta. Si depindea de asta. Imbratisarea, actul imbratisarii, si contactul fizic al pieptului si bratelor inferioare este o caracteristica intriseca pufoseniei si strict necesare supravietuirii. Aceasta stabilire de contact fizic, punte emotionala intre corp si minte, intre planul real si planul imaginar, aceasta este strict necesara mie ca individ, minte, suflet, si creatura pe baza de carbon pentru a supravietui. Pentru a infrunta inca o zi in inchisoarea de carne ce-mi este corpul. Cam ciudat sa vin cu o astfel de afirmatie dupa ce tocmai am declarat ca viata este frumoasa si pornografica in stil frantuzesc, dar ezoteric am dreptate, chiar este o inchisoare corpul uman. O inchisoare pe viata, ce-mi inchide mintea si sufletul intr-o lume pe care o inteleg foarte putin, si in care n-o sa apuc sa invat nici 1% din ceea ce-as fi vrut sa invat. Si nici 1% din ceea ce-as fi putut sa inteleg n-o sa inteleg vreodata. Si asa ma pierd in niste statistici de probabilitati dupa ce tocmai am revazut un film clasic cu arnold. Care din nou n-are nicio legatura cu scopul vietii sau cu vreun gand exprimat aici, dar care cumva imi reaminteste ca spectacolul merge inainte indiferent de factorii malefici din ei, si e bine sa ai intotdeauna o vorba de duh speciala pentru dusmani, indiferent daca ai dusmani sau nu. Replica este mai ucigatoare ca orice arma, pentru ca la inceput a fost cuvantul, si cuvantul inca are putere. De aceea nu fac abuz de el. Si cu greu ma abtin sa nu-l folosesc uneori, ca apoi sa ratez momentul optim pentru declaratii si sa petrec o buna bucata din timp regandindu-mi actiunea si sincronizarea. Si inca o buna bucata din timp gandindu-ma la incarcarea emotionala ce tocmai am estomat-o. Ca si cum as fi inghitit o grenada care avea cuiul scos. Si o explozie de ganduri si sentimente imi trece prin creier de parca ar fi schije. Si lasa marcaje, si lasa urme, si lasa arsuri, dar mai important, in loc sa conserve energia, o multiplica. Si asa ajung sa fierb in interior de ceva ce n-a reusit sa iasa. Ca o diaree ce refuza sa iasa, si in loc sa se duca spre locul damnarii eterne, refuleaza in interior. Desigur de aici probabil vin ideile de cacat, din astfel de metafore si alegorii pentru sentimente fabulos de pufoase si incredibil de pretioase.

Nu mai stiu de unde am plecat si unde am ajuns, stiu doar ca sunt mai lovit de fulger ca o pisica lasata pe varful muntelui cu o umbrela in brate. Si asta din nou intr-un sens bun. Atat de bun ca are gust de ciocolata. Ba nu, ciocolata este oribila fata de cat de bun e gustul asta...

Straniu

Cateodata plutesc, alteori levitez, dar uneori, cand este luna plina si stelele stralucesc agale pe cerul linistit, zbor. Mintea-mi zboara bineinteles, corpul ramane din pacate la sol, blocat in micimea vietii fizice contemporane, cu fortele gravitationale si principiile termodinamicii aplicate fara esec. Dar mintea nu-mi este limitata de astfel de tampenii, mintea este libera sa decoleze si sa atinga viteze hiperluminice oricand are ea chef. Si uneori are mult chef. Cum ar fi acum.

Incerc din rasputeri sa ascund starea deosebit de vesela in care ma aflu pentru a scrie ceva profund si trist, ceva ce sa atinga corzi nervoase ale omenirii din toate directiile, pentru ca orice e vesel tinde sa ricoseze din constientul uman. Nu ne place sa auzim de bucuria altuia in mod deliberat, noua celor care scriem acest blog, recte eu, ca desi am personalitati multiple unite printr-un strat gros si lipicios de pufosenie, sunt totusi doar unul, desi nu suntem egoisti, doar ca nu reusesti sa intri la fel de repede pe palierul de intelegere al bucuriei daca n-o simti cu aproximativ aceeasi intensitate in aceeasi clipa. O poveste trista sau o dezvoltare a unei idei triste tinde sa treaca de orice scut de aparare al empatiei si sa rezoneze cu mintea umana mai rapid si mai eficient. Sau cel putin asa mi se intampla mie. Mi se poate povesti ore in sir despre bucuria unui om, daca nu-mi pasa in mod deosebit de acel om, nu ma va impresiona in mod deosebit. Insa o poveste trista imi va provoca oricand o parere de rau, si un mic regret ca nu pot face (sau n-a putut face altcineva) ceva in alt mod pentru ca o rezolvare decenta sa aiba loc. Si mai tare ma intristeaza cand nu am solutii. Ma simt cum ma simteam si cand eram mic si rezolvam diverse probleme de matematica: fie stiu sa le rezolv si merge totul brici de la un cap la altul, fie ma blochez la inceput...

Si uite asa ajung sa incerc sa ma intristez singur doar de dragul de a ma intrista. Dar de fapt nici nu incerc, doar imi las mintea sa zboare in ce directie vrea, dandu-i libertate absoluta in controlul mainilor si implicit a tastaturii. Si nu, nu-s deloc trist, din contra, inca putin si decolez mai vertical ca un harrier. Si imi place teribil sa fiu asa, sa ma simt mai pufos ca universul si sa am un zambet mai tamp ca ... nu am idee cine are un zambet tamp dincolo de mine in clipa asta. Si poate nici nu e tamp, e doar larg si placut, desi prin lipsa motivatiei directe ma intriga si ma amuza. Da, chiar ma pot declara fericit. Deobicei ezit sa declar asa ceva, ca implicit o astfel de declaratie poate provoca valuri in marea de karma care sa aduca opusul in momentul cel mai glorios. Dar nu ma tem de represalii cosmice, pentru ca ma simt mai bestial ca atum cand a creat universul. Da-l naibii de univers si cu tot ce poate sa aduca malefic prin karma, ca orice s-ar intampla nasol daca o vad zambind imi trece orice stare negativa ce m-ar putea cuprinde pe neasteptate. Si daca stau sa ma gandesc nici nu trebuie s-o vad zambind, sau s-o vad, doar simplul gand imi va provoca o inundatie de endorfine in barajul mintii mele fragile. Si cum barajul este proiectat doar sa tina gandurile prea demente departe de public, creierul imi va fi invadat fara drept de apel de un sentiment mare si glorios de "awwww". Da, nu am alta definitie mai buna pentru aceasta traire recurenta. In liceu o defineam ca dependenta afectiva manifestata prin valuri de endorfine. Acum nu mai stiu s-o definesc. Pentru ca mi-e frica sa ingradesc prin cuvinte sentimentul. Mi-e frica sa-l descriu si astfel sa-i retez din farmec si din magie. Oricum n-as putea sa-l descriu. N-as putea sa-l rezum si sa-l disec analitic. N-as putea sa-l explic unei entitati din alta lume, n-as putea nici sa ma gandesc cum s-ar putea exact explica, pentru ca daca stau sa ma gandesc bine, un asemenea val monstros de savuros nu mi-a mai lovit digul mintii vreodata. Si daca ziceam candva ca forma fizica in care sunt blocat (gnostic desigur, ca altfel ma simt bine in carcasa asta carbonica) nu poate face fata la un asemenea gand ce ma apasa, apoi incep sa constat ca nici mintea nu este in stare sa ingradeasca bine sentimentul, si sa-l explice sau sa vrea macar sa-l explice. Gandurile mi se impleticesc unul pe celalalt si-si pun bete-n roate care este mai precis sau mai frumos, dar adevarul este ca nu pot face diferenta intre ele. Amestecul gandurilor provocate este delicios prin sine insusi, ca un cocktail din chestii misterioase, dar care cumva iese bun, desi nu vei stii niciodata ce exact este in el.

Si acum daca stau mai bine sa ma gandesc, cand lumina monitorului imi ilumineaza incaperea si sperabil si mintea, de ce as vrea de fapt sa scriu ceva trist? Mai degraba fac o radiografie a starii actuale emotionale, ca peste zeci si sute de ani, recitind (sperabil o sa fiu capabil sa mai citesc, sau o sa-mi citeasca cineva, sau o sa fiu deja infipt intr-un pom la o viteza ce sfideaza legile fizicii) o sa-mi amintesc acest pas deosebit de relevant in evolutia personala. Si o sa-mi amintesc despre cat de fantastica si uimitoare este. Si o sa ma minunez poate de cat de putin am putut sa ofer pentru asemenea sentimente. Si o sa rad pe sub barba-mi deasa din turnul de fildes, si o sa ma urc pe balaurul electro-hidraulic si o sa decolez in noaptea instelata catre o alta planeta...

Inca n-am gasit un scop al blogului, ceea ce in sine mi se pare normal si logic. Pana la urma nu este chiar un jurnal, pentru ca analizand concret nu cred c-am descris prea bine vreo activitate savarsita, nu este chiar ceva definibil. Este la fel de zburatacit si imprastiat precum imi este des mintea, si ideile am deseori impresia ca nu au niciun sens cand le exprim, pentru ca undeva intre creier si tastatura se pierde ceva. Si uneori am impresia ca nu exprim nici idei. Sentimentele nu prea le dezvolt pentru ca mintea mea fragila nu le poate intelege, ci doar accepta pentru natura lor deosebita care ajung cumva sa guverneze viata in toate aspectele. Deci pana la urma despre ce naiba scriu eu de fapt? Si cui? Si de ce? Cam aceleasi intrebari care mi le pun si despre viata. Si deci cred ca, pe langa functia de radiografie a starii mentale sau emotionale, cred ca-mi foloseste ca paralela interesanta a vietii. Nu are sens, are un continut dubios, si cateodata miroase dubios. Si alteori ... ca exista si alteori in ultima vreme ... mirosul capata valente deosebite. Capata parfum, si capata savoare, si capat un zambet larg cu un gand frumos la o fata frumoasa. Si ajung sa inteleg sensul vietii intr-un croissant prost facut: tre sa inghiti multe tampenii ca sa ajungi la ceva atat de dulce de te face sa continui sa mananci totul, in speranta ca vei mai gasi ceva la fel de dulce. Si poate mai gasesti, poate nu. Poate esti candva in maximul curbei gauss al bioritmului emotional, sau poate nu. Nu poti stii niciodata exact unde te situezi si cand pana cand nu te uiti in spate. Si in spate vezi o coerenta si incepi sa-i zici soarta. Dar in fata posibilitatile sunt infinite, si uneori degeaba te uiti in viitor, ca risti sa ratezi prezentul. Si nu vreau sa ratez niciodata dulcele din prezent. Ca naiba stie cat aluat groaznic mai este dupa el.

Si fac ce fac si tot o dau in declaratii. Se pare ca asta descrie cel mai bine starea emotionala. Sau se pare ca este complet natural, pentru ca mintea are probleme in a se concentra pe alte prostii cand ceva asa de frumos mi-este omniprezent. Si nu pot decat sa admit ca sunt indragostit resemnat si complet bucuros. Da-l naibii de viitor, eu vreau sa raman in prezent pentru totdeauna...

Rezonanta

M-am intrebat des cand voi intalni fenomenul incontrolabil si inexplicabil care sa ma dea peste cap. Cum voi aborda o situatie complet implauzibila si ilogica si cum voi reactiona cand mintea se va confrunta cu ceva complet ciudat. Cum imi voi da seama de reperele care denota realul? Cum voi stii ca rationamentul meu nu mai are niciun sens si nicio directie?

Din acest motiv m-a fascinat intotdeauna partea oculta. Partea magica. Partea spirituala din viata. Psihicul este cea mai stranie creatie inventata vreodata. Si inventatorul este cel care a inventat sau a fost inventat de propria inventie? Cerc vicios infinit? Oul si gaina? Tom si jerry? Imi plac lucrurile pe care nu le pot intelege, pe care nu le pot digera cu totul, care nu se leaga coerent la mine-n cap. Imi place sa fiu mirat, sa fiu uimit, si caut un fenomen complet inexplicabil. De aceea am si fost in padurea baciului. Sa caut ceva atat de special si de uimitor incat sa-mi ingenuncheze mintea si prin uimire sa ma lase lipsit de orice aparare logica. Lipsit de orice preconcept si ideile existente despre spatiu si timp si despre insasi natura universului. Sa ma lase practic ca un prunc in fata lumii intregi, cu mintea goala si gata sa-mi pun noi intrebari despre natura universului. Si sa-mi pun noi intrebari despre ce este cu adevarat viata, ce este cu adevarat real, si ce este cu adevarat adevarat. Si asa sa-mi redefinesc sistemul de valori, sistemul logic, sistemul functional si sistemul constient. Intotdeauna m-am intrebat cum am putea percepe si o a cincea dimensiune. Ceva dincolo de x y z si t. Ceva care sa se desfasoare in alt plan, si care cumva sa fie strict dependent de restul. Planul subconstient, noosfera, planul mintii si al sufletului, unde toti coexistam si interactionam si care interfereaza cu planurile inferioare constant.

Si inca n-am trait nicio incursiune in supranatural. Nicio posesie de catre un demon negativ si nu protectiv (desi nici cu cei protectivi nu cred ca am interactionat). Nicio experienta vizuala care sa ma scoata din uz, si care sa-mi trimita mintea pe alta sfera. Nu. Nimic din toate astea.

Dar am gasit ceva ce ma scoate din uz. Ceva ce-mi face inima chiar si in clipa in care scriu asta sa-mi bata atat de tare incat s-o simt prin patura. Ceva ce ma face sa ma intreb care este esenta omului daca nu asta. Capacitatea de a zbura la sol. De a dansa fara muzica. De a pluti. De a zambi din nimic mai mult decat un gand. Da, asta mi-a cam dat peste cap conceptele despre scopul si destinatia omului ca fiinta. Poate am stiut asta dintotdeauna, poate tocmai am realizat-o, dar in mod cert nu cred ca exista ceva comparabil. Nicio poezie n-o poate rezuma. Niciun cantec n-o poate insuma. Toti artistii se inseala, nu poti ingradi ceva ce provoaca reactii solare in cuvinte, sunet sau imagine. Simturile nu pot reda exaltarea totala. Corpul uman nu cred ca este capabil sa cuprinda sentimentul. Al meu sigur nu este. Nu face fata si clacheaza. Si mintea inca pluteste dulce si agale simtind doar parfumul...

Zen

Am reusit sa depasesc starea de pufosenie asa cum o cunosteam. Nu mai simt nevoia sa imbratisez tot universul, nu mai vreau sa salvez toata viata si sa instaurez pace in lume prin cucerirea ei. Nu, acum toata energia asta pufoasa pot s-o canalizez, s-o directionez intr-o singura directie fara niciun regret. Pot sa topesc soarele prin energia pura ce o dezvolta pufosenia din mine, dar nu voi face asta. Pot aduce la incandescenta nebuloasa bumerang de 1 kelvin, dar nu voi face asta. Pot face orice, dar nu vreau sa fac decat ceva, respectiv s-o vad zambind. Nu trebuie sa explodeze supernove sa ma lase masca, nu ma impresioneaza, nici gaura neagra ce ameninta sa inghita tot pamantul, nici apocalipsa ce ne sufla in ceafa, nici cutremurul de cod ce ne bate-n usa, nu. Toate astea-mi par niste banalitati fata de ea. S-o vad fericita si universul poate imploda, ca nu ma va afecta. Si sunt convins ca scuturile pufoase o vor incapsula si salva si pe ea. De fapt i-as instala aceste scuturi si maine, ca eu ma descurc si asta, bestialitatea ma va proteja. Si daca nu, macar voi schimba dimensiunea cu un zambet larg. Si in astfel de momente stau si ma gandesc daca exista vreo alta dimensiune in care treci cand esti fragat. Oare e un server mai bun? Oare are latenta mai mica si rewarduri mai mari? Si mai ales, este si ea in dimensiunea asta? Si o voi gasi? Si o voi recunoaste? Si o voi putea imbratisa din nou? Si o sa simt la fel cum inima imi devine xenomorf ce vrea sa-mi iasa prin torace cand doar ma gandesc la ea? Dubii ce mi se astern in minte ora asta, dubii ce nu vor sa-mi dea pace. Dubii ce-mi acopera mintea chiar si cand vrau sa-mi fie goala mintea. Si imi genereaza si impresia gresita ca oricand lumea se poate termina, si intreg sistemul solar sa se naruie, si din nou nu m-ar interesa decat soarta ei...

Poate mi-am pierdut mintea. Poate nu mai pot rationa corect. Poate intregul concept de pufosenie este doar o rabufnire nervoasa a unui sentiment ce trebuia investit intr-o singura entitate. Poate este supapa de siguranta a mintii pentru a nu sucomba intrisec partea inocenta si infantila, ramanand doar o carcasa neintriganta de logica si coerenta. Poate insusi faptul ca sunt pufos nu este decat un scut pentru a izola mintea fragila de invadatorii stresului urban. Poate nu este normal sa simt cum tot organsimul imi intra in spasme din cauza unui singur gand la ea. Poate ar trebui sa-mi schimb browserul asta incet din telefon. Poate ar trebui sa ma culc. Dar sigur trebuie sa ii multumesc. Ca este bestiala. Ca este. Ca...tot.

Traume

Ma simt traumatizat. Am lucrat ca bezmeticu la o grinda de sustinere a podului rulant si inca nu-mi dau seama de ce am lucrat atat. Puteam sa ma opresc oricand. Puteam sa fac altceva. Puteam sa ma gandesc la altceva. Dar nu am reusit sa ma desprind. Trebuia sa vad si sageata ca da in tolerante altfel nu aveam liniste. Dar nu am liniste.
Cumva, ceva s-a defectat pe parcurs. Cumva nu lucram chiar cu mintea acolo, si am sentimentul crunt ca desi am facut bine ce-am facut, puteam sa fac mult mai repede.
Am pierdut din randament.

Poate mintea-mi zboara pe campie. Inca vreau vacanta. Desi am dat o fuga circa incotro am vazut cu ochii, inca nu ma simt implinit. Inca simt ca trebuia sa fug mai mult. Sa fug de probleme imaginare. Sa fug de responsabilitati si maturizare. Sa fug de timp. Si uite asa planul era clar destinat sa o dea in bara la acest capitol, pentru ca timpul trece indiferent daca fugi sau nu. Si ma regasesc in aceeasi pozitie scriind despre aceleasi buguri din sistemul de operare propriu si ramanand la fel de impasibil la posibile schimbari iminente. Nu-mi dau seama exact daca am de ce sa fug, vreo cauza reala, vreun inamic real sau daca in continuare fug de propria minte. Poate ca incerc sa-mi evit unele ganduri ingropandu-le intre alte idei fugitive. Dar nu functioneaza. Nu este o solutie fezabila. In timp, toate gandurile reies la suprafata si incep sa se contopeasca intre ele generand alte ganduri si alte ganduri. Cred ca a fost cea mai vaga idee formulata vreodata. Ca si cum as fi incercat sa incerc ceva incercand altceva. Si nu am reusit. Am esuat prin simpla mentalitate si control de sine. Am esuat prin faptul ca nu m-am straduit suficient. Asa ca nu-mi ramane decat sa fug. Si sa incerc sa mai vad ceva din mers daca tot fug.
Si imi place sa fug. Dar paradoxal, desi imi place sa fiu singur cu gandurile mele destul de des, nu-mi place sa fug singur. Nu-mi place deloc. Ma dezgusta ideea de a fugi singur. Poate-s creatura sociala prin fire, poate pentru ca sunt foarte pufos (chiar anormal de pufos in ultima vreme, chiar si dupa standardele mele), dar singur nu este niciodata o optiune. Desi ar trebui in mod empiric sa incerc sa fug si singur odata. Sa vad ce iese in ecuatia asta. Poate aflu ceva nou despre mine, caci pana la urma d-aia imi place sa ma plimb, ca vazand mediul sa ma descopar pe mine, si regasindu-ma si descoperindu-ma sa devin mai impacat cu universul, cu mine, si cu pufosenia globala.

Remarc insa ca am gasit ideea pentru cum vreau sa-mi construiesc casa, sau cripta, dupa caz. Castelul Iuliei Hasdeu mi-a servit drept inspiratie. Un amestec foarte fin de ocultism si filosofie, chiar mi-a starnit interesul ocult pentru o scurta perioada. Regret deseori ca nu dedic suficient timp acestei laturi a lumii. Imi place foarte mult ocultismul in toate formele lui. Evidentiaza unele aspecte din viata pe care nu le putem controla dar putem incerca sa le controlam. Si mai ales, evidentiaza faptul ca omul are capacitati neobisnuite care pot fi dezvoltate si explorate. Si vreau sa cred in ocultism, desi ingineria imi distruge incet dar sigur orice credibilitate in aceasta ramura. Vreau sa cred ca suntem capabili de fapte marete. Vreau sa cred ca putem schimba vremea dupa starea emotionala in care ne aflam. Vreau sa cred ca suntem mai speciali decat suntem. Si sper ca pot sa cred.

Si in cateva zile si mica farama de vacanta va lua sfarsit, si viata imi va da din nou palme dupa ceafa ca este cazul sa ma pun pe treaba, sa ma apuc si de licenta si sa termin si facultatea. Si sa intru in rand cu lumea, sa ma angajez (sau sa fiu angajat, ca nu ma angajez inca singur deoarece n-am inca firma proprie), si pe urma planul devine difuz. Imi place sa cred ca viata nu se va rezuma la a ma casatori doar de dragul de a ma casatori si de a avea familie, la a avea o casa frumoasa si o masina imoral de puternica. Vreau sa cred ca viata se va invarti in jurul propriului ax de simetrie care o face frumoasa, si ca imi voi gasi dragostea adevarata cu care ma voi casatori si pe care o voi iubi si cand va avea 80 de ani si va fi complet incoerenta. Si sa ma uit in ochii ei si sa-mi fie la fel de frumoasa si draga ca atunci cand am cunoscut-o. Si sa nu fie femeie mai frumoasa ca ea pe planeta asta (sau altele), pentru ca nu-i frumos ce e frumos, ci e frumos ce-mi place mie. Si daca mie mi se pare frumoasa, atunci ea va fi cea mai frumoasa.

Si pe urma voi cuceri lumea si o voi declara regat. Ca intotdeauna mi-a placut dictatura, democratia duce la prea multe discutii si birocratie pentru binele populatiei.

Dar de fapt, cred ca nu stiu prea bine ce vreau. Sau mai bine zis, ce cred, si ce vreau sa cred. Cred ca de fapt vreau sa cred in ideea ca pot sa cred in ceva fara sa am vreo dovada despre acel ceva. Si divinitatea n-a intrat in discutia asta. Eu vreau sa pot sa cred ca pot sa cred, ca sa pot crede. Vreau sa cred in oameni. Vreau sa cred in idei. Si mai ales, vreau sa cred in mine. In pufosenia si bestialitatea din mine.

La momentul scrierii acestui post, inregistram 1.56 mishi pe scara mish de pufosenie.

The great noming of the mucenics

Tocmai m-a trosnit ideea ca s-ar putea sa nu mearga acest text pana dincolo de ecranul telefonului. Asta m-ar putea enerva, dar cum am consumat mucenici mai devreme si acum ascult pastila zilnica de zonadronelor nu ma poate afecta asa o chestiune marunta. Pana la urma sunt bestial, si de ce nu, chiar pufos.

Ciudata caracteristica asta definita in mod repetat ca tendinta de imbratisare a universului. Tin minte si acum prima oara cand m-am izbit de pufosenie, desi atunci nu i-am dat nici un nume si nici vreo unitate de masura. Atunci stiu doar ca intram in liceu, intarziasem putin, holul era pustiu, si inchizand usa in spatele meu m-am simtit brusc coplesit de un sentiment foarte calduros si familiar. Era ca si cum m-ar fi luat in brate divinitatea ca apoi sa ma pupe pe frunte si sa ma laude ca m-am facut baiat cuminte. Cred ca nu numaram mai mult de saisprezece ani, si cu toate astea m-am pufosit extrem in momentul ala. Atunci mi-am dat seama ca incapsulez foarte multa energie pozitiva. Si atunci mi-am dat seama prima oara ca cel mai probabil tot restul vietii o sa pierd treptat aceasta energie, investind-o in activitati si ganduri mai mult sau mai putin inutile.

Si asa peste ani imi dau seama ca am avut dreptate, si ca inca imi place sa investesc energie in ganduri sau activitati fara viitor si fara mari satisfactii, si totusi asta este o parte centrala a fiintei mele.

Da, ma enervez cateodata, mai ales pe mine din cauza deciziilor pe care le iau, si de cele mai multe ori din cauza moralitatii fatidice. Si da, ma face sa ma simt mai nepufos, si imi scade gradul de pufosime pana la sub 0.02 mishi (unitate de masura internationala pentru pufosime, multumesc hristo pentru propunere), cand in mod regulat am undeva intre 0.9 si 0.96 mishi. Si asta ma intristeaza, caci imi place sa fiu pufos. Stiu ca e stupid, pentru ca nu sunt nici indragostit si nici nu ma pot declara megafericit (10 la puterea sasea teoctisti -unitatea de masura pentru fericire bazata pe preafericitul), si cu toate astea ma simt ca o pisica supradimensionata de un inginer cu hobbyuri genetice, dornic sa ma pisicesc si sa torc cu orice ocazie imaginabila (inclusiv cand profu de metal ne deseneaza o sectiune de hala industriala). E stupid, ceva nu functioneaza in mine corespunzator. Ceva putred si malefic simt cum creste in mine cu fiecare gand pufos. Bine nu sa zic ca simt, caci simturile imi sunt bulversate de pufosenia extrema ce-mi taie orice gand negativ din fasa cortexului, dar sunt convins ca alimentez o furie, o bestie barbara din interiorul meu pentru echilibrarea naturala a sentimentelor. Ceva grav imi macina mintea si se ascunde in fata sentimentelor adorabile. Ma sperie ideea ca poate pufosimea este un sistem de aparare al mintii de ea insasi. Ca poate sub ideea pregnanta a pufosimii se ascunde o iminenta schisma a mintii, o separare a puterilor din stat in ganduri pufoase si restul. Ma sperie ideea ca prea mult bine atrage mult rau.

De fapt cred ca ma sperie echilibrul. Ma sperie entropia, si globalizarea, ideea ca haosul in sine va deveni o notiune abstracta. Ideea ca poate si gandurile se vor uniformiza, si orice gand diferit, extirpat.

Dar cel mai tare ma sperii singur.

Universul interior

Agitatie mare in lumea mea interioara. O fi stresul, o fi betonul, o fi ajuns mintea mea in stadiul de deformatie post elastica si acum am tensiuni si defecte remanente. Nu pot stii cu exactitate. Nu pot fi un observator pertinent cu propria mea entitate, din simplul motiv ca nu ma pot indeparta suficient incat sa fiu obiectiv. Si nici nu mi-as dori sa pot face asta, ca automat n-as mai fi la fel de emotiv. Implicit n-as mai fi nici pufos, si deci intreaga lume ar exploda intr-o bila imensa de ura.

De cateva zile mintea imi produce numai imagini triste. Numai lumi post apocaliptice. Lumi macinate de distrugere si anarhie. Lumi infestate cu xenomorfi si yautja. Lumi mizerabile din care ma trezesc putin speriat si putin intristat. Azi m-am trezit ca lovit de tren dupa ce visasem ca am fost omorat in mod barbar de un xenomorf. Il ratasem si pana s-a apropiat am ramas si fara munitie. Al naibii m-a prins de cap si mi-a sfartecat o mana. Dormeam pe mana respectiva si incepuse sa ma doara...

Ce e mai socant e ca in visele post apocaliptice admiram cum a cedat betonul din diverse structuri. Faceam diagrame si imi aminteam de ce ne spunea profu la curs. Clar m-a stresat betonul asta. Atat de mult ca acum nu mai am niciun somn si ascult aceeasi melodie de jumatate de ora. (soundtrackul de la ghost in the shell, floating museum mai precis pentru cine e curios)

Am trait si un episod ciudat de somn amiazic azi, in care stiam ca nu dorm, ma puteam si misca prin camera, dar visam. Si nu visam ca sunt in camera, visam ca sunt in total alt loc, spre lipscani uitandu-ma la caramizi cu dorel. Si cu toate astea m-am ridicat in fund in camera, am deschis larg ochii si am incercat si sa vad cat e ceasul si visul refuza sa se opreasca. Ma simteam prizonier in propriul vis lucid. Era ca un picture in picture la televizor, care imi statea pe creier si-l vedeam perfect desi vedeam si mediul din jur. Cred ca o analogie mai buna este cu dual-view de la clasa s care iti arata pe acelasi ecran 2 chestii diferite in functie de unghiul din care il privesti. Desteapta treaba, mai putin cand ai probleme de perceptie. Pana la urma s-a terminat visul cand m-am lovit de un perete in vis. Si pe urma a avut loc cea mai violenta trezire pe care mi-a fost dat s-o experimentez. Mai precis am intrat intr-o anxietate atat de mare incat imi tremura tot corpul si mi s-au incordat si relaxat cam toti muschii in cateva secunde. Un fel de spasme generalizate combinate cu un sentiment acut ca ceva a trecut prin mine. Refuz sa cred de cele mai multe ori prostii care nu au legaturi cu lumea logica si coerenta, dar am fost de ani buni convins ca ceva, sa-i zic o entitate nematerializata, se afla la parinti in casa. Sunt ferm convins de aceasta ipoteza. Am sentimentul acut de prezenta in casa desi vad ca sunt singur. Si azi sunt convins ca respectiva chestie a trecut de-a dreptul prin mine. Alta explicatie nu am. Oricat am incercat pe urma sa mai atipesc nu am mai reusit. Mintea mi-era deja fixata pe gandul asta.

Probabil cea mai rationala chestie pe care puteam s-o fac era sa ma bag in dus si sa plang in timp ce mancam ciocolata. Captain hero style.

Dar in loc sa fac asta am mai zacut fara sa fac nimic inca o ora. Cam pana a aparut mama mai precis. Timp in care am putut sa rumeg ganduri stupide despre nasterea universului, formule de calcul la beton, impactul iminent al unui meteorit, etc.

Si asa ajung la ideea ca poate uneori e mai bine sa fii stresat, ca te mai ajuta sa te concentrezi mai bine. Ca apoi sa ma diluez in absolut si in vin fiert cu mult zahar si cu o cantitate imorala de scortisoara.

Idei nocturne

Dupa ceva dronezone concluzionez ca betonul armat este ca o paine in care a fost infipt un carnat. Trebuie turnata coca peste carnat si tinuta intr-o forma gen cofraj. Dupa ce se intareste devine calda si buna. Si dupa ceva timp devine foarte tare. Dar nu rezista prea bine la intindere, caz in care toata intinderea e preluata direct de carnat. Care are un palier lung de curgere, putandu-se deforma fara numar din cauza intestinului de porc din care e facut. Si in plus se poate considera un tot unitar acest ansamblu carnat-paine.

Si o alta idee fantasmagorica a fost sa ma bazez pe faptul ca avem card reader si deci n-o sa am nevoie de cablu de date pentru telefon. Uitasem posibilitatea ca respectivul card reader sa nu mai fie operational la momentul la care-mi trebuie mie functional. Se pare ca va trebui sa mai astept pana sa cuceresc lumea de pe mobil intr-un mod eficient. Totusi sunt foarte mandru de noua achizitie si ma uimeste nivelul la care a ajuns tehnologia. Nu ma pot decat gandi ca pe un calculator oarecum apropiat ca specificatii (cu procesor mai slab insa, la doar 300 mhz) acum ani buni reuseam sa joc quake3 fara probleme. Si acum acelasi quake3 e oferit complet gratuit sub forma de pseudoabandonware pe quakelive.com la care as face de-a dreptul reclama.

!RECLAMA! E prea belea quakelive.com. Se instaleaza ca plugin de firefox/opera/iexplore si contine absolut toate setarile. Complet gratuit si cu sistem de prieteni este absolut fantastic. Pe mine sincer m-a cam dat pe spate. Pana nu de mult aveam o parere foarte proasta despre jocurile de browser si oamenii care sunt dependenti de ele. Dar chestia asta realmente mi-a spulberat aceste idei. E simplu, e eficient, si in afara unor mici tentative de a manca mai multe resurse este absolut genial. Si la asta pot adauga faptul ca se joaca chiar la un nivel foarte competitiv. Suficient de competitiv incat sa ma faca sa blestem shotgunul ala nenorocit pe care-l urasc din tot sufletul. (asa de necivilizata mi se pare ca arma...) Recomand calduros si ma gasiti cu userul mshzor. (!RECLAMA A LUAT SFARSIT!)

Azi am fost la acupuncturist sa vad ce pot face cu durerile de cap. Si se pare ca medicina alternativa chiar functioneaza. Dat fiind faptul ca nu m-a mai durut capul de cateva zile. Si ca in ultimele 2 saptamani nu m-a durut de cat de vreo 3-4 ori capul (cam de fiecare data cand am scris pe blog ca ma doare capul, ca il folosesc ca reper si jurnal interactiv). Mi se pare intrigant cum vorbeam cu medicul despre ideea ca exista meserii care nu au moarte. Si m-a lovit ideea, poate totusi medicina are moarte. Poate odata cu progresul stiintei, vom evolua dincolo de nevoia de a ne carpi organismele cu metode rudimentare. Poate prin nanotehnologie doar vom ajunge sa facem un vaccin cand ne nastem, si apoi roboteii se vor ocupa de toate problemele. Da, poate n-am mai fi strict umani, dar ce frumos ar fi sa nu mai ai niciodata nevoie de medicamente, de operatii, de internari si niciodata sa nu-ti mai fie rau fara sa stii ca nu poti face nimic sa se opreasca. Totusi am o vaga impresie ca magnatii corporatiilor internationale de medicamente s-ar opune drastic acestor schimbari majore in tehnologie. Si pana nu schimbam si mentalitatea oamenilor, pana nu schimbam capitalismul din noi, goana dupa avere si bogatii materiale, probabil nu vom ajunge nicaieri departe. Si zicand asta ma uit cum tocmai mi-am schimbat telefonul si-mi dau singur in cap cu perceptiile si ideile. Traiesc in dileme interne. Nu mananc carne sa nu ranesc nimic ce se misca, dar cu toate astea cand vad cate un gandac in casa simt nevoia sa-l omor mai repede decat sa-l salvez din viata asta cruda populata cu oameni carora nu le plac gandacii si care sunt inarmati cu papuci (oamenii nu gandacii). Incerc sa inteleg pe toata lumea fara sa judec, dar ajung sa dau calificative denigrante din cauza egoului. Incurajez oamenii sa vada peste problemele proprii si sa-si ierte semenii, dar cu toate astea refuz sa trec cu vederea greseli ale altora. Probabil starea asta imi genereaza o confuzie generala. Probabil nu este un lucru bun sa traiesc intr-o astfel de confuzie generala. Probabil imi face rau si-mi dauneaza pe termen lung. Probabil face ca orice rationament produs sa fie dubitabil. Probabil nu este deloc bine.

Asa ca de anul asta mi-am propus sa reintru pe fagasul oamenilor care mananca carne. Macar cat sa pot sa-mi vad mai bine de organism. Minte sanatoasa in corp sanatos? Macar minte diareeioasa in corp sanatos.

You're one ugly ...

Visul de azi noapte din care tocmai m-am trezit este cu adevarat incetosant.

Totul incepe normal, cu casa lui cip unde reparam impreuna o motocicleta. Si pe urma ma intreaba de ce nu dau o tura cu ea. Ii zic ca inca n-am permis si poate fi riscant, asa ca ma intreaba cum exact am ajuns la el cu propria-mi motocicleta. Raman putin surprins si dau sa intreb un muncitor care facea ceva la casa lui cip (o extensie cred) daca a vazut pe ce am venit. Mi se zice ca pe o motocicleta. Ma duc in curte si vad motocicleta cu pricina. Un fireblade 600 sclipitor de galben. Dubios imi zic, si cip imi aminteste ca ieri am visat ca intarziam la un seminar de beton, si ca poate ar trebui sa ma duc inspre scoala, iar razvan care a aparut de nicaieri conchide. Zis si facut ma urc pe fireblade si pornesc spre casa. Cu mari emotii intrucat chiar nu stiam sa merg pe ea. Si ma impiedic de cateva ori incercand sa merg in linie dreapta, dar reusesc cumva sa orbecai pana la prima benzinarie. Unde opresc sa imi iau macar o haina de piele sa-mi fie protejata epiderma de sosea si camioane. Si nu gasesc, dar gasesc pe andu si pe hristo la benzinarie. Care ambii vor sa-mi vada bestia mecanica. Dupa ce le fac un mic tur si mai descopar si eu chestii (respectiv ca avea exact 598 cmc si 3 valve per cilindru in loc de 4, de unde am tras concluzia ca-i o generatie mai veche), le urez un drum bun si ma urnesc spre bucuresti. Evident dupa cativa metri accelerez cam brutal si ma trezesc pe contrasens la peste 240 km/h cu un camion la cativa metri. Ma trezesc speriat acasa. Si ma ridic din pat si constat deloc surprins ca e alt vis. Dar asta-i partial lucid, intrucat stiu ca visez si ca ceea ce fac nu este tocmai normal. Reperul folosit pentru a identifica starea de visare era oglinda. In care apaream ca o combinatie de schwartzenegger cu un tip din metal gear solid. Zicand asta intru pe yahoo si primesc un link de la sorin, cu un trailer la avp in care un grup de marini se luptau cu un predator. Si ce chestie, ma prinde asa de tare trailerul incat intru din plin in atmosfera, pana ma trezesc de-a dreptul in trailer, printre marini. Si organizam o aparare impotriva vanatorului spatial impreuna cu ana si prietenul ei adi.

Apararea presupunea si o evacuare in masa si in scaun, care odata demarata trebuia supravegheata. Asa ca patrulam pe niste schele atasate de complexul militar, urmarind cu interes orizontul sa vad daca vad vreun predator prin zona. Si evident ca vad unul, si-mi propun sa-l prind. Asa ca o contactez prin radio pe ana si-i zic sa vina cu atv-ul (un atv care arata ca un lunar landing rover) inspre complexul celalalt, si ne intalnim la poarta. Intre timp apare predatorul si incearca sa ma dea jos cu spear gunul. Sarind ca un cangur schizofrenic evit strategic tepele si reusesc sa-i trag cateva focuri in piept. Pare sa fie impins de aceste gloante si sa cada de pe consola pe care era. Ma duc sa verific, respirand din greu sub harnasamentul de soldat spatial (tin minte ca-mi cam incomoda gatul platosa din kevlar ranforsat (sau ce naiba era), si constat ca in jos nu se vedea nimic, caci era o patura deasa de fum si ceata. De indata ce ma uit in jos insa, aud gandacul in spatele meu cu speargunul incarcat, si ma impinge cu cateva sulite suficient cat sa cad in gol. Ultimul gand inainte sa imi rup coloana de o stanca iesita in relief a fost ca n-am apucat sa omor bestia, si deci oamenii pe care-i protejam sunt inca in pericol. Partea mai dubioasa urmeaza imediat dupa ce intru in alta lume, si vad cum predatorul statea pe aceeasi consola uitandu-se la mine cum cad, iar in spatele lui apare andreea cu un minigun cam cat o zi de post, si il dezmembreaza aruncandu-l din nou in golul in care tocmai cazusem.

Perspectiva se schimba subit si ma trezesc acasa in fata calculatorului. Care intamplator era langa consola respectiva de pe care avusese loc teribilul asalt. Si deloc surprinzator, aud tipete de predator de pe cladirile invecinate. Si destul de speriat de imprejurari ma duc in balcon sa caut o arma improvizata ceva. Si ma uit inspre parapet si vad cum urca un predator foarte sucarit spre mine. Asa ca i-am dat cu un ciocan in cap, si m-am trezit.

Si trezit eram la parinti in casa. Semn ca iar dormeam si iar visam. Si suna soneria si erau sorin si vali. Cu vali zicandu-mi ca nu pare sa fie vreun predator sau vreun pericol de predator prin zona. Si pe urma suna soneria si apare si gipsi cu un minigun cat o zi de post, si-mi zice ca totusi este un predator prin zona. Moment la care vali ia acelasi ciocan (care in visul din vis il aruncasem in capul predatorului), si se duce zbierand spre geam, si sare.

Ma trezesc confuz si in realitatea actuala. Suspect, inca n-am avut un cosmar autentic. Inca aspir la unul...

Arghh i be looking for some big booty!

Odata cu lasarea serii m-a luat o durere de cap epocala, ca intotdeauna dupa cursul de menejment. Asta a fost insa mai epicoasa decat alte dureri de cap atomice, respectiv fiind insotita si de o oarecare instabilitate fizica. Inca am dubii daca pot sta cum trebuie in picioare. Cred ca de vina este magicianul, piratul, si dragonul de lego de pe birou. Se aglomereaza biroul cu lucruri mai nostalgice decat un batran nostalgic. Batran diferit de magicianul care-l am si la avatar. Si care acum manuieste strasnic o katana.

Iubesc lego. Intotdeauna l-am iubit. Si nu actiunea de a construi in sine o iubesc asa de mult, precum puterea care o are asupra mea. Imi induce un fel de transa care ma duce cu gandul spre aventuri din ce in ce mai dubioase si lipsite de semnificatie fizica (precum eurocodul), si plonjand din vehicul in vehicul (coeficienti pentru eurocod) ajung in lumi fantastice (plaje de valori stranii).

M-a batut rau gandul zilele astea sa-mi indeplinesc un vis din copilarie, respectiv visul de a avea o corabie de pirati. Cea mai mare disponibila respectiv. Si am fost foarte foarte aproape de punctul de convingere totala, de la care nu mai era cale de intoarcere, si ma procopseam cu o corabie pe birou. Si probabil in clipa asta as fi tras cu tunurile in sticla de suc de pe birou. Dar m-am razgandit dupa o discutie cu fratele meu. Discutie in care am realizat ca are dreptate, corabia din copilarie nu va fi niciodata atat de misto si de geniala precum imi imaginez (fata de masina tehnic din '90, care azi am descoperit ca avea cutie de viteze, fiind deci MULT mai misto decat imi inchipuiam) si mai ales precum imi imaginam la varste cuprinse intre 6 si 15 ani. Sau 16, desi la punctul ala de cotitura am luat-o pe alta cale, si am cam abandonat piratii in ansamblu. Sigur, este foarte misto corabia aia, dar nu este asa de misto precum as vrea eu sa fie. N-are atatea chestii mobile, nu are omuletii aia care-i vroiam eu, care toti zambeau si pareau inocenti (desi erau pirati), fata de astia din ziua de azi, care au expresii agresive pe figura.

Ceasul de la subbrat a atins 38 de grade, s-ar putea sa delirez un pic. Si poate mai ciudat de atat tocmai am adaugat o pisica pe post de prieten in facebook.
Eu mi-am dorit ca animal de casa un dragon. Un dragon inteligent si malefic. Care sa asculte orbeste doar de vorba mea, si deci sa se supuna legilor roboticii ale lui Asimov (probabil printre putinii oameni ale caror nume au aparut cu litera mare aici). Ar fi interesant ca mijloc de transport. Cam nasol cu spatiul de locuit si convietuirea, in schimb as salva o avere din factura de incalzire. E dragon, bineinteles ca are aruncator de flacari oral. Si nu prea vad cum m-as descurca din simplul fapt al cantitatii imense de hrana si fecale care ar fi necesare/inevitabile. Cu toate asta sper ca as fi un parinte bun pentru el. Nu i-am gasit inca un nume. Cum nu l-am gasit nici pe el. Probabil un nume absolut straniu fara vocale ar fi bun pentru un dragon. Un nume gen "trstsntttdn" sau "mplctssctrbl", sau de ce nu chiar "cdmmc". Sau o litera greceasca. Gen csi.

Ma bucur ca am dragon, si sunt nostalgic ca nu ma mai pot juca cu lego la fel ca inainte. Si acum ca am si creierul usor ars de la atata statica si rezistenta, mai ca abordez altfel o problema de lego (problema de lego fiind deobicei gasirea unei solutii constructive de rigidizare sau de ancorare a unor piese foarte departate).

Asadar si prin urmare, greci ne-au batut pe mare. Si nu-mi voi lua corabie din acest motiv, desi tare-mi vine sa le dau o lectie despre maiestrie maritima.
In alta ordine de idei, ceva incearca sa-mi iasa din craniu.
Si in aceeasi ordine de idei, cred ca incearca folosind o secure.
O secure foarte boanta.
Dar insistenta.

Si pe final as putea preciza ca am nevoie disperata de un masaj, intrucat imi scade mobilitatea pe zi ce trece, si ma doare spatele in acelasi loc de circa 2 saptamani. Acelasi loc fiind aproximativ blocat in functie de miscari si pulsatia aleatoare a muschiului din zona.

Si o alta precizare vitala pentru supravietuirea umanitatii, imi plac foarte mult fetele care se imbraca in latex/piele. Desi nu-s de acord in mare cu macelarirea animalelor pentru a le purta ca imbracaminte. O mare dilema morala se naste din asta. Dar ce misto pot sa arate fetele in asa ceva. Si nu, nu-s fan bdsm, desi sunt destul de masochist din multe puncte de vedere. Foarte multe puncte de vedere. Atat de multe ca aproape contureaza un obiect multidimensional. Care n-are niciun sens daca stau bine sa ma gandesc. Un plan oricum formeaza ca sigur sunt 3 puncte. Al patrulea nu stiu daca verifica insa, si deci formeaza o piramida. Cu al cincilea deja ma pierd in idei.