Amurgul imperial, partea a cinspea

Am reusit sa vad ultimul film din seria Amurg. Mai pe englezisme Twilight New Breaking Dawn of the Daybreakers of Chaos etc. Si n-a fost chiar oribil de rau. Da, a fost rau, dar nu chiar la nivelul de sa ma sinucid cu popcornul de rau. Insa as avea niste mici sugestii pentru Breaking Dawn sau cum se cheama. Sugestii asa, sa-l faca dintr-un film nu chiar extraordinar de dubios. Urmatoarele mici schimbari sau adaugiri cred ca ar fi facut filmul mai bun : 1) As fi inlocuit-o pe Bella Femella sau cum o cheama cu Steven Seagal. Au cam acelasi talent actoricesc si cam aceeasi capacitate de a arata emotiile. Ar fi fost chiar mai echilibrat si din punct de vedere sentimental pentru Mr Sparkling, care clar vroia sa fie femeia din relatie. De asemenea ar fi generat un impact mai realist pentru momentul cand este insarcinat si ingandurat. 2) As fi sugerat lui Mr Sparkly sa nu muste de gat violatori si criminali, intrucat i-ar fi putut face nemuritori, si atunci chiar ca s-ar fi dus naibii treaba si ritmul crimelor, ca un om care are deja pofta de a ucide n-ar fi fost chiar de oprit odata ce nu mai poate muri natural. 3) As fi plafonat scenele cu Bella gandindu-se la viitor, trecut sau in general nimic cred, si le-as fi inlocuit cu o scena cu NYAN cat, mult mai satisfacatoare si mai draguta din toate punctele de vedere. 4) Copilul sper din toata inima sa fi fost Blade, si sa iasa brusc din pantec sfartecand vampiri si catelusi fara noima sau discriminare. Si fiind Blade ar fi starnit controverse privind originea celui care i-a fost tata, distrugand imaginea de amorezat incompatibil cu societatea moderna a tanarului Cullen. 5) Mi se pare nedrepta lupta intre vampiri si varcolaci. Unii au super-viteza, traiesc la nesfarsit, au putere iesita din comun, pot zbura de-a dreptul, si ceilalti se pot scarpina si pot capata purici. E un pic neechilibrata lupta. As fi adaugat niste puteri supranaturale de partea varcolacilor. Gen sa scuipe o combinatie de flacari, tamaie si usturoi. De asemenea le-as fi dat si abilitatea de a se teleporta. 6) Considerand punctul 1), as fi dorit sa vad pe Cullen si Iacob inlocuiti cu gagici. Gagici misto eventual. Desi una ar fi fost nemuritoare si rece si pudica si cealalta o catea (ad-literam), dar macar poate asa ar fi avut si filmul o prezenta feminina mai simpatica. 7) Mi-as fi dorit un rol mai extins pentru Alice. Cred ca era cea mai simpatica si mai draguta fata din tot filmul. De departe. Cam fura scena in care aparea. Sau doar am eu o slabiciune pentru telepatele cu puteri supranaturale multiple tunse scurt. 8) Mi-as fi dorit sa vad niste violenta mai violenta, maxilare de varcolaci zburand, capete de vampiri strivite sub coltii susnumitilor, si altele si altele. Si-ar fi pierdut poate un pic din hazul amorezat, dar si acolo as fi avut niste sugestii mai explicite...Ceea ce ma face sa ma gandesc, cum exact functiona sexual Cullen fara sange si inima care sa-l pompeze? De asemenea, doar mie mi s-a parut ca 'veninul' domnului semana cu alta substanta? 9) Eu as fi dat alte masini vampirilor. Adica Volvo se vrea masina serioasa, de familisti, de oameni pentru care e importanta viata, pentru care siguranta e pe primul plan. In film insa, Volvo reprezinta vampirii, aia care vaneaza oameni, le beau sangele si isi fac de cap cu omenirea. Nu inteleg insa nici atasamentul absolut inexistent al acestor vampiri fata de masini, niciodata nu apare aceeasi masina in mai mult de un film. Masina si filmul. Eu as fi recomandat sa foloseasca o masina care sa simbolizeze mai bine stilul lor de viata si mentalitatea. Respectiv niste Hummere. Pe principiul "batem tot ne doare-n cot". 10) Dupa indelungi ganduri am aflat de unde scoteau bani sa traiasca vampirii astia. Respectiv din premonitiile lui Alice care probabil ghiceste in cafea la oameni, in palma, targuri diverse, si bineinteles pariuri sportive si loterii. Dar per total n-a fost chiar asa de rau. Sugestii bonus ar fi fost aparitia unui Predator cand erau in luna de miere, eventual Cullen sa-si demonstreze barbatia aducand masca lui. Sau invers. Sau si mai misto ar fi fost sa fie Arnold in rolul lui Jacob, strigand din cand in cand "RUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUN, GOOOOOOOOOOOOOOOO, GET TO THE CULLEN!"

Cum sa schimbi o anvelopa folosind un cablu de internet

Daca eram wiccan, as fi sarbatorit aprig ieri. Dar nu sunt, asa ca nimic nu s-a intamplat. Dar mi s-a intamplat ceva azi in timp ce ma uitam total in gol de pe balcon spre lume. Am vazut stelele chinuite trimitand semnalul luminos prin valurile de smog si praf si nu mi-a zburat mintea. Da, si eu sunt socat. Obisnuia o singura privire spre stele sa-mi trimita mintea alergand pe campuri intunecate si galaxii indepartate, vanand dinozauri si judecand soarta fapturilor rauvoitoare (sau mai degraba doar urate si cu instincte mai violente) aspru si violent, si de ce nu, gandind o viata mai buna in viitor... Dar nu s-a intamplat asta. In schimb m-am uitat in sus si ma gandeam la un motor... Oare asa de rau m-a afectat consumatorismul? Din nou ma lovesc uimit de acesti pereti ireali creati de propria minte. Din nou ma sperie propria minte...

Si totusi dupa cateva secunde de gandire aprig materialista a reusit mintea sa mi se adune ca sa-si adune catrafusele si sa plece mai departe in vazduh spre zarile indepartate si universul maret ce ne inconjoara. Acum stiu ca sunt destinat catre ceva mai mare si mai bun, acum sunt convins ca tot ce fac influenteaza soarta umanitatii. Sau nu sunt? Poate sunt doar putin dezorientat in timp si spatiu, ca deobicei. Poate imi sare prea usor mintea la ganduri fie violente, fie epice, fie doar pur si simplu fara niciun sens sau aplicabilitate. Si cumva sunt in acelasi timp inginer. Si ar trebui, sau cel putin asa presupun si eu, ca mi s-a format gandirea cat de cat logica si coerenta. Dar poate sunt numai cu titlul inginer, ca practic poate mintea mea nu-i formata pentru asa ceva. Poate-s artist. Artist in a bate campii sunt sigur.

Nu nu nu si nu, nu exista minte coerenta si logica si care sa functioneze in bursturi scurte si puternice, spargand capatanile dusmanilor ca rafalele de 7.62 trase la plezneala de la nivelul soldului catre dusmanii virtuali. Si da da da si da, exista intotdeauna sanse ca mintea sa fie reasezata pe sinele ratiunii cand deraiaza. Dar daca a deraiat de cum a plecat din statie si nu are unde sa se opreasca pana cand.... pana cand ce? Ce se poate poticni in calea mintii iesite de sub control? Ce poate opri ideea odata ce a fost sadita si adanc inradacinata? Cu cat sapi mai mult cu atat aluneca mai adanc in interior. Ideile sunt precum apa in pamant, mereu acolo, si mereu iesind cand vrei sa pui o fundatie mai adanca. Sau poate comparatia asta nu are sens. Poate nimic nu are sens. Poate nimic nu are directie. Dar nici viata practic nu are sens, directie sau punct de aplicare. De fapt, nu-mi prea dau seama de la ce idee plecasem. Cred ca de la stelele si impactul lor asupra oamenilor. Cand eram oarecum mic ma gandeam cu groaza ca o sa ajung candva in viata sa privesc stelele asa cum privesc si cainii stelele: sec si patrunzator dar fara nicio idee in spatele ochiilor. Pe scurt tamp. Mi-era teama sa tampesc, sa ma multumesc cu viata reala si sa nu-mi mai pese de imaginatia aprinsa de stele si de lumi indepartate. Mi-era teama ca o sa ma maturizez poate, si o sa-mi dau seama ca important in viata este sa ai ce manca, si sa ai un acoperis deasupra capului, si niste pereti in jurul corpului. Si mi-era teama ca o sa ma multumesc cu lumea asta materiala si ca o sa-mi doresc doar alte bucati din ea. Si asa o sa ma adancesc mai mult si mai mult in cruda materialitate a mediului si a societatii.

Si de ce ti-e teama nu scapi ...

PS: Inca mi-e teama de clovni posedati, xenomorfi, si zombii. Deci s-ar putea sa ne pasca toate astea. Eu incerc sa ma pregatesc, sau macar sa ma impac cu viata pana atunci. Recomand tuturor sa-si faca un plan de bataie, un plan de evacuare, si socotelile cu viata. Nu stii niciodata cand ne vine randul sa fim eroi in propriul left 4 dead fara save-uri si fara exit-uri care sa nu presupuna arme sau muscaturi violente.

XOXO

ing. Mihai Florea

Alteori si mai pufos

Dupa o durere de cap ce m-a macinat o zi intreaga, intrerupandu-ma din activitati artistice de desene tehnice, trecuta cu greu cu cateva pastile bune, realizez ca ma simt putin aerian. Nu ma pot declara ametit, nu ma pot declara fizic afectat, doar ca parca nu am controlul complet asupra organismului. Dar oare il am vreodata acest control complet? Sunt oare complet in posesia propriului corp? Mintea oricum nu este controlata de nimic, si nici obiectul controlului meu propriu nu este. Incep sa cred ca in momentele in care ma gandesc la asta ma detasez de propria persoana fizica, si migrez catre o alta entitate observatoare ce-mi domina fiinta dintr-un plan superior de constiinta. Si realizez ca nu-mi place sa ma simt asa separat de propriile componente esentiale. Si realizez ca desi asta se intampla rar, se intampla. Si sunt separat pe bucati fizice, psihice, si de ce nu, emotionale. Desigur legaturi exista intre ele, legaturi greu de ucis si de lichidat, un fel de legaturi electrice bine stabilite in timp si spatiu, ce nu se vor separate nici cu ruptorul de faze.

Si incercand sa-mi fac radiografii mentale, care cateodata sunt mai precise, alteori doar se invart in cercuri dubioase de alegorii si metafore care nu duc nicaieri, reusesc doar sa conturez o imagine pufoasa. Pufoasa intr-un mod zen, in care nu simt propriul organism ca fiind al meu, ci fiind doar un fel de mijloc de interactiune, un costum de carne ce ma simt obligat sa-l port. Sunt convins ca fara el as putea imbratisa mai bine pe oricine, cu toata fiinta. Incerc inca sa-mi stabilesc care imi este fiinta, care imi este mintea, si care imi este spiritul. Ma stradui sa gasesc legaturile dintre ele ca ceva inteligibil si logic. Dar nu reusesc. Nu reusesc pentru ca pe de o parte nu vreau. Prefer sa fie ceva ce nu pot intelege cu totul, pentru ca altfel as deveni prea pragmatic, si orice fluturas l-as clasifica instant drept o rebufnire a sentimentelor in reactie fizica. Si nu-mi pasa, imi place sa cred ca este ceva magic, ceva ce mi se declanseaza cand o vad, si cand o simt aproape, si cand o vad zambind si cand o iau in brate si cand o sarut si asa mai departe. Vreau sa cred ca spiritul imi este ceva asa de ciudat incat imi va plana peste planul de existenta terestru mult timp dupa ce viermii imi vor distruge complet corpul fizic. Imi place sa cred ca exista viata dincolo de moarte. Probabil pentru ca, precum ca orice alt om, ma tem de moarte. Si de fapt nu cred ca e chiar temere, dat fiind de cate ori am visat ca muream intr-un fel sau altul (deobicei foarte foarte foarte violent), ci mai mult un regret teribil ca nu voi fi experimentat ce poate fi experimentat in viata asta umana. Ca nu am trait unele experiente ce poate imi schimbau pentru totdeauna perceptia asupra mediului. Si astfel privesc sfarsitul cu regret ca timpul este limitat. Dar in loc sa ma ambitioneze sa fac toate tampeniile ce exista, nu se intampla nimic. Constatarea are loc, perceptia ajunge la minte, dar mintea o ignora. Este probabil o clauza de aliniere sociala care imi inhiba pornirile de trairi extreme. Si astfel ajung din nou sa regret aceasta aliniere sociala, si ii dau dreptate cui zicea ca niciodata nu ne maturizam, ci doar invatam sa ne comportam in public. Si cateodata rabufnim si ne copilarim si ne place. Si asa ar si trebui.

Tin minte ca acum cateva saptamani treceam printr-un parc si ma gandeam (cu voce tare cred) de ce nu se mai fac leagane si tobogane pentru adulti. Doar pentru ca am crescut inseamna ca nu mai avem nevoie de astfel de amuzamente fizice simple si eficiente? M-as da in leagan foarte des. Imi place sa testez factorul de amplificare dinamica pe propriul corp. Sa vad toata dinamica si statica invatata cum are aplicabilitate la scara mica dar comparabila cu propriul corp. Imi da un sentiment de satisfactie ca inteleg mai bine procesele fizice care au loc, cel putin fata de atunci cand eram mic. Si sentimentele de satisfactie nu-s des prezente in viata adulta. Desi nu ma pot declara adult. Cu varsta am descoperit ca nu sunt mai capabil decat acum cativa ani buni la mai nimic. Am mai deprins anumite chestii legate de meserie, chestii insa care nu pot sa zic ca le-as fi inteles mai putin daca imi erau predate acum 10 ani. Ceea ce ma face sa ma intreb de ce nu poti da la facultate mai devreme? Si de ce am facut atatea materii inutile?

Imi place sa incerc sa ma inteleg. Ma face sa cred ca ma pot intelege. Imi da o speranta ca undeva cineva ma poate intelege. Ca undeva cineva poate intelege ce se intampla in mintea mea. Si poate candva acel cineva imi va spune si mie ce se intampla. Si daca ar trebui sa ma alarmez sau sa fac ceva pentru a-mi salva mintea de la propria distrugere iminenta. Sunt convins de distrugere iminenta din cauza gandurilor din ce in ce mai dubioase si mai haotice. Si pana acum un singur element imi poate unifica din ganduri si purja practic mintea. Si acel element este momentan plecat, si automat mintea nu mai are ce sa faca si dispera. Se chinuie sa se adune la treaba. Se chinuie sa uniformizeze gandurile, sa faca ordine in haos general ce domina. Si chiar si gandul unificator tinde sa dea rateuri din cauza factorilor perturbatori din mediu. Si mediul nu-l pot estompa, ca as ajunge schizofrenic. Si ma simt obligat sa renunt la anumite scuturi si privilegii de a avea scuturi magnetice in cap, si sa recunosc. Mi-e dor. Mi-e dor si recunosc ca mi-e dor. Simt nevoia fizica de imbratisare. Simt pufosenia cum vrea sa se intinda ca o melasa peste tot. Simt cum pielea devine singuratica...Si cum bratele imi devin calde asteptand o imbratisare anume. Si mai trebuie sa astept...si sa lucrez...si sa tampesc in proces. Si asa mintea ajunge sa-mi fie de fapt destul de rezonabila. Si ma intristez. Ca realizez ca sunt om. Si ca sentimentele mele sunt pur omenesti. Si ca am legaturi puternice cu lumea asta. Nu vreau legaturi in plus, imi place sa ma stiu detasabil din lumea asta, si dependent de alte variabile din cer. Sperabil din alte galaxii. Pentru ca imi place sa ma cred din alte locuri si nu doar un simplu om. Si din nou asta e pur omeneste, ca ne place sa ne simtim speciali. Si altfel decat restul. Si asta ne face la fel de speciali ca restul umanitatii. Si astfel sunt ordinar. Si asta ma deprima. Si nu vreau sa fiu deprimat. Asa ca-mi suprim gandurile si ma infund in ganduri pufoase care intotdeauna ma scot din apa cu capul la mal. Desi plin de alge si alte prostii agatate din fundul oceanului gandurilor nefaste. Care ganduri nefaste nu sunt asa de nefaste, sunt doar rezultatul unor mentalitati evoluate din violenta si stres. Stresul maturizarii, si intrarii intr-o noua etapa in viata. Pentru care sunt pregatit teoretic, dar practic am mici dubii...

Irelevant, tot ce zic este irelevant, mi-e dor si asta e relevant. Mi-e dor de propria minte care este in vacanta...

Zen

Am reusit sa depasesc starea de pufosenie asa cum o cunosteam. Nu mai simt nevoia sa imbratisez tot universul, nu mai vreau sa salvez toata viata si sa instaurez pace in lume prin cucerirea ei. Nu, acum toata energia asta pufoasa pot s-o canalizez, s-o directionez intr-o singura directie fara niciun regret. Pot sa topesc soarele prin energia pura ce o dezvolta pufosenia din mine, dar nu voi face asta. Pot aduce la incandescenta nebuloasa bumerang de 1 kelvin, dar nu voi face asta. Pot face orice, dar nu vreau sa fac decat ceva, respectiv s-o vad zambind. Nu trebuie sa explodeze supernove sa ma lase masca, nu ma impresioneaza, nici gaura neagra ce ameninta sa inghita tot pamantul, nici apocalipsa ce ne sufla in ceafa, nici cutremurul de cod ce ne bate-n usa, nu. Toate astea-mi par niste banalitati fata de ea. S-o vad fericita si universul poate imploda, ca nu ma va afecta. Si sunt convins ca scuturile pufoase o vor incapsula si salva si pe ea. De fapt i-as instala aceste scuturi si maine, ca eu ma descurc si asta, bestialitatea ma va proteja. Si daca nu, macar voi schimba dimensiunea cu un zambet larg. Si in astfel de momente stau si ma gandesc daca exista vreo alta dimensiune in care treci cand esti fragat. Oare e un server mai bun? Oare are latenta mai mica si rewarduri mai mari? Si mai ales, este si ea in dimensiunea asta? Si o voi gasi? Si o voi recunoaste? Si o voi putea imbratisa din nou? Si o sa simt la fel cum inima imi devine xenomorf ce vrea sa-mi iasa prin torace cand doar ma gandesc la ea? Dubii ce mi se astern in minte ora asta, dubii ce nu vor sa-mi dea pace. Dubii ce-mi acopera mintea chiar si cand vrau sa-mi fie goala mintea. Si imi genereaza si impresia gresita ca oricand lumea se poate termina, si intreg sistemul solar sa se naruie, si din nou nu m-ar interesa decat soarta ei...

Poate mi-am pierdut mintea. Poate nu mai pot rationa corect. Poate intregul concept de pufosenie este doar o rabufnire nervoasa a unui sentiment ce trebuia investit intr-o singura entitate. Poate este supapa de siguranta a mintii pentru a nu sucomba intrisec partea inocenta si infantila, ramanand doar o carcasa neintriganta de logica si coerenta. Poate insusi faptul ca sunt pufos nu este decat un scut pentru a izola mintea fragila de invadatorii stresului urban. Poate nu este normal sa simt cum tot organsimul imi intra in spasme din cauza unui singur gand la ea. Poate ar trebui sa-mi schimb browserul asta incet din telefon. Poate ar trebui sa ma culc. Dar sigur trebuie sa ii multumesc. Ca este bestiala. Ca este. Ca...tot.

Pufosime negativa

Am tot cautat in ultima vreme sa definesc o unitate de masura pentru pufosime. Pentru a cuantifica mai eficient cat de pufos este un om sau altul. Cata caldura sufleteasca degaja, si cata primeste. Cum zambeste si cand. Si evident cat ii place sa imbratiseze si sa fie imbratisat.

Nu am gasit cum sa definesc un grad de pufosime. Ca gradul pare a fi cea mai abordabila unitate de masura. Un grad ar trebui totusi sa fie echivalent cu ceva. Si inca n-am vreo unitate absoluta sau neutra perfect cu care sa compar. Ma simt pierdut in propria idee de teorie. Cum pot deveni un cercetator sau un inginer bestial daca ma bate o inventare de proprie unitate de masura fara aplicabilitate in lumea reala? Macar numele sa-l fi stabilit. Undeva intre grad koosie si grad fwuffy. Nimic nu are sens din toate astea. Prostie megalitica la patrat.

Din extreme in extreme, apropiandu-ma de ultimul examen ca de un mare zid de beton (ceea ce si este, intr-un mod foarte metaforic), imi dau seama ca incep s-o dau in alta extrema de pufosenie, intr-o pufosenie negativa. O pufosenie apatica. O pufosenie fara sens si scop, dezorientata si dezorganizata. Fara tinta, fara sensitivitate suficient de mare pentru a permite acumularea de medalii impresionante intr-un ritm ametitor. Da, cred ca sunt pufos intr-un sens care dauneaza. Dronezoneul nu ajuta. Dronezoneul imi canalizeaza energia spre cautarea unui scop mai suprem. Unui scop supranatural. Unui ideal ce pare tangibil. Spre o confruntare a mintii rationale cu impulsurile emotionale. O confruntare pe viata si pe moarte. Ca o lupta intre tong po si van damme. O lupta cu ursuleti gumati lipiti de manusile de box. O lupta ce face victime mai repede decat patul. Patul, acest veritabil criminal in serie, care omoara mai multi oameni decat orice alt loc din lume. Patul, un loc in care vrei sa fii cand esti obosit, in care vrei sa fii cand esti fericit, in care vrei sa fii cand esti pe duca, si in care invariabil poti ajunge in alta lume. Fie temporar fie definitiv, in functie de niste factori complecsi, gen varsta, soarta, imaginatie, inaltimea firului de par, lungimea pantofului asistentei care te-a spalat cand ai fost nascut, etc.

Imi place patul. N-am mai dormit demult in pat. Servesc doar canapele. Canapele mai mici sau mai mari, tot canapele sunt. Invariabil deci ma doare spatele intr-un mod constant. Si cateodata imi place, imi reaminteste faptul ca sunt viu, pe prinicipiul termodinamic al transferului aeraulic. Care niciodata n-am inteles exact ce vrea de la mine. Sau de ce.

Ceea ce nu-mi place foarte mult in ultima vreme este sa visez. O activitate care imi face placere in majoritatea cazurilor, dar in ultima vreme mi-a cauzat spasme. Am visat in mod repetat pe stimabilul domn toma. Care de fiecare data facea bascalie de mine in timp ce incercam sa port o conversatie cu el despre apatia si lipsa de interes a tineretului in preluarea functiilor de control si organizare al viitorului. Chiar asa m-am exprimat si-n vis. Chiar mai bombastic. Si el imi tinea o predica despre cum puteam sa imi fac de cap cu peste 1000 de femei (tehnic vorbind s-a exprimat mai barbar, incerc sa-l cenzurez) in timpul in care i-am exprimat aceasta teorie. Si deci imi demonstra ca sunt complet ineficient si nu-mi ating intregul potential. Deci sunt de cacat. Desi am luat examenul. Sau colocviul, ce ceapa ma-sii o fi fost. Pe langa acest vis, sau paralel cu el, nu mi-am dat seama perfect, am visat si ca eram la munte si faceam gratar. Dupa care ma rataceam prin ceata si furtuna de zapada. Ce-o fi insemnat acest vis? Ca sunt dezorientat in viata si ca mi-era frig? Si ca vroiam la munte? Si mi-era si foame? Si de ce spalam vase in vis? Pentru cine? De ce n-a devenit vis lucid ca sa pot sa scap de partea cu vasele?

Am pus tag de castori, deci trebuie sa apara si castorii in acest post. Dar cum sa introduc castorii in conversatie? A stiu, castorii sunt pufosi. Dar intr-un sens negativ. Adica in sensul in care cam distrug copacii desi sunt fizic pufosi si imbratisabili. Ca si mine cu propria minte. Mi-o distrug desi sunt pufos.

Pasarica

Am descoperit lucruri noi azi in timpul cursului de beton. Respectiv faptul ca ciorile sunt destul de dezorientate incat sa se loveasca de un geam. Si ulterior sa stea sa asiste la cursul de beton, urmarind cu interes sporit ideea calculului neliniar elastic. Data viitoare nu o sa inchid geamul, sunt curios daca o sa intre in amfiteatru si o sa-si scoata un pix si o foaie sa ia notite. Din ochi parea foarte interesata, fie de beton fie de mine, intrucat avea pupila dilatata. Sau tocmai fusese la oftalmolog. Pacat ca am vazut cand eram mic filmul lui hitchcock si am ramas traumatizat daca vad mai mult de 2 pasari in acelasi loc geometric (fara sa se telefragheze insa). Poate de aceea nu am dat la ase. De fapt acum pare o idee buna sa fi facut ase-ul deoarece mi-ar fi hranit spiritul mesianic prin ideea ca as fi putut salva cumva societatea din calea crizei economice necrutatoare ce a omorat cautarea spirituala a unui tanar student, sau posibilitatea cautarii spirituale a unui tanar student, intrucat situatia este departe de a fi apropiata de stiinta mea. Situatia cu permisiunile de cautari spirituale in zone spirituale aferente chinei.

Si deodata, s-a auzit si un pescarus cum venea la atac. Pacat ca n-a intrat si el in bairam cu cioara. Probabil era un pescarus rasist. Care nu vroia ca cioara sa-i fure pestele din cuib. Asa ca probabil l-a fript. Pe peste. Si protesta vehement ceva rasist la adresa ciorii. Pot presupune ca pescarusii sunt fel de clasa superioara printre pasarile cartierului Tei, fiind ceva mai rari decat porumbeii de exemplu. Desi teiul poate fi un motiv romantic si ar merge completat intr-un tablou idealizat si de porumbei albi precum spuma marii dintr-o toaleta ecologica scoasa din uz.

Am omorat fundatia cu piloti cu tot. Sper doar sa nu citeasca cineva ce teorie am extras din normative si stasuri, fiind o gargara random cumva lipita de hartie in timp ce ma gandeam ce as face daca as avea suspensii in loc de picioare. Si au iesit astfel formulari de genul "radierul cedeaza deoarece pilotii il penetreaza barbar". Poate macar obtin un bonus pentru originalitate. Rau pentru umanitate ar fi sa redactez eu un stas/indrumator. Ca as formula la fel de cretin. Precum sunt. Cand nu am chef sa copiez din stasuri. Cine zice ca-s incoerent? Zilele astea poate-mi obtin licenta poetica. Poate ar trebui dat un examen pentru a obtine o licenta poetica. Cam ca un permis de conducere. Cu teorie si traseu. Traseu de obstacole lingvistice. Cum ar fi verbul "a fistichi". Care inca nu inteleg prea bine ce inseamna. Ma gandeam sa-l folosesc cu sensul de "a deveni fistic". Un exemplu concludent fiind "Bai aluna asta se fisticheste daca o bagam in acceleratorul de particule din frigider" (*frigiderul meu e accelerator de particule, transforma orice in gunoi, mai putin alcoolul care cumva e imun. Asta inseamna printre altele ca alcoolul nu poate fi accelerat si deci nu contine particule. Deci este un fel de unda electromagnetica. Dar si unda electromagnetica contine particule. Mi-am pierdut ideea. Dar era ceva cu alta stare de existenta. Poate alcoolul e de fapt esenta universului, si de aceea se consuma in cantitati mari, demonstrand abilitatea si cautarea nemarginita a oamenilor de a atinge divinitatea in adevaratul sens al cuvantului)

Inca putin si m-am fistichit de tot. Dar macar nu m-am alunit. Si nici nu m-am migdalit. Desi am multa migala. Deci ma pot considera un migalit nemigdalit pseudofistichit. Conchid ca textul asta si-a pierdut sensul original si a capatat un alt sens, care nu este nici trigonometric, nici sexagesimal, ci este cum accentua un profesor, de-a dreptul un sens sexigesimal. Si asta inseamna ca poate avea si o tenta erotica. Totul tine de imaginatia fiecaruia. Si de fistichire. Fisticul e bun.

Teifcinci

Culoare. O mare nesfarsita de culoare si lumina razbate din nou in sufletul tanarului razboinic.
Viata-si reintra in ritm dupa o pauza de perceptie. Cu fruntea sus si privirea usor perturbata de lungu-i somn indus involuntar, Teif isi ia in maini soarta si decide sa aiba mai multa grija pe ce insecte calca.
Traictoria-i necunoscuta si anevoioasa, dar cunoasterea trebuie sa ajunga la mintea neprihanitului.
Si astfel isi fixeaza eroul nostru o tinta, un munte in forma de cilindru din zare. Ciudata forma pentru un munte. Ganduri pasagere despre posibilitatea manifestarii unei vointe superioare naturii in conturarea formei muntelui ii dau sperante de viata inteligenta pe aceasta lume necunoscuta. Poate cine stie, evolutia si-o fi lasat amprenta aici precum o defecare in pisoar. Sau poate este doar o coincidenta si mintea-i joaca feste pentru a-i da sperante false ca nu este singur. Dar singur n-a fost nimeni niciodata, caci toti suntem uniti intr-o forma sau alta, creand cu sau fara voia noastra o sfera de existenta. O sfera in care ne putem sau nu manifesta vointa, si a carei energie o putem sau nu folosi in scopuri proprii. Chiar si malefice.
Teif stie asta, dar si-a refuzat capacitatile telepatice/telekinetice cu mult timp in urma, pe cand a dat la Conglomeratul Unit al Castorilor (CUC), in cadrul Marinei Universale Castoricesti (MUC).
Dar acum este departe si de MUC si de CUC. Este aparent singur.
Si merge el ce merge prin jungla intunecata, cand deodata, i-a cazut gemul! Care gem nici nu stia ca-l avea in buzunarul secret de sub coada. Si ce tragedie, era gem de castraveti murati. Tocmai gemul de castraveti murati primit de la bunica lui, raposata Bunipapabun, celebra in lumea lui nativa pentru talentul nemarginit in gatit clatite cu ceapa si gemuri de diverse tipuri. Gemul ca gemul, dar aceasta actiune nu poate trece neobservata de spiritele ce salasluiesc in jungla, si uite asa se trezeste Teif inconjurat de un fel de albine mutante, cu dimensiuni apreciabile (circa 200 kpa, unde kpa = kilopalma). Acestea, atrase de gemul de castraveti murati, au venit de indata sa deguste delicatesa de pe alta lume. Teif da sa fuga, dar o albina-i taie fata, lasandu-l sa sangereze masiv pana intra in coma.
Si totul redevine negru ...

Teifpatru

Undeva in spatiu ...
Undeva in bezna ...
Undeva printre suruburile si cutiile de cola care plutesc prin spatiu orbitand in jurul castorilor morti din luptele ce s-au dat pe ceruri ...
Candva in timp ...
Candva in spatiu ...
Maronit pe o insula pustie, pe o planeta pustie, pe o planta pustie, intr-o groapa pustie, langa un lac pustiu, deasupra cu un cer pustiu , sub cu un pamant argilos pustiu ...
Si deodata, lumina.
O lumina galbena, bolnava incepu sa se revarse peste zorile intunecate. O oaza de speranta pentru un calator ratacit. Treptat natura isi recapata conturul. Treptat treptele evolutive treptesc o treapta in cunoasterea treptata a propriei minti. Noaptea s-a sfarsit. Cosmarurile s-au sfarsit. Gandurile s-au sfarsit. Viata a reinceput, cautarea de ajutoare este din nou o prioritate. Cucul sperantei s-a ridicat din nou spre cer, indicand pozitia celei mai apropiate nave prietenoase. Dar nimeni nu-l poate vedea pe Teif.
El este mic, departe si neajutorat. Natura insasi comploteaza impotriva lui. Abia un pas apuca sa faca la iesirea din groapa si pericolul deja l-a lovit. O intepatura subtila si o insecta indepartandu-se ... si totul redevine negru ...
Si in negru se disting urme. Ca darele crude ale unui tractor prin padurea rupta de lume, uniaricalu isi flutura maiestoasa-i aripa. Trandafiri par sa rasara din extensiile de par colorate ale uniaricalului. Trandafiri negri ... si totul redevine negru ...
In negru se vede o fata alergand printre pasari metalice ... O pasare incepe sa cante violent, si cu un tunet cerul se spinteca, si pasarea imensa de fier se desprinde de sol si dispare in vazduh ...
Si o dara alba ramane in urma, marturie a genocidul aerului care a fost spulberat de deflagratia exploziva a exploziei ... si totul redevine negru ...

Teiftrei

Zorile inca par departe in jungla. Ingropat in bezna precum o cartita in argila vartoasa, Teif deschide ochii pentru a realiza ca inca nu doarme. Sau poate ca viseaza. Dar nu este viata perceputa tot de creier? Acelasi creier care are si imaginatie? Bariera fragila intre realitate si traire spirituala este deseori trecuta pe nevazute si neintentionat. Drumul initiatic ce l-a propulsat pana aici l-a invatat un singur lucru: nimic nu este ceea ce pare. Putea deci fi acasa, in statia orbitala in care era repartizat in razboiul cu rasa cunoscuta sub numele 'nutragesuntprieten'. Dar cum sa faci sa te trezesti? Cum faci sa-ti dai seama daca esti sau nu constient? Oare popularul ciupit propria fiinta te scoate din increngaturile tainice ale sinapselor marginale? Oare propria fiinta iti recunoaste existenta pentru a-ti admite posibilitatea unei ciupituri?
Prea multe dileme, prea multa bezna. Stelele conspira impotriva noastra in seara asta. Mai intai o prabusire, apoi dileme constiente, apoi dileme subconstiente. Teif devine dezorientat.
Intreaga lui existenta a stiut unde si cum se afla. Acum in socul unei prabusiri, va fi socat de prabusirea unui lucru mai sacru. Propria-i minte.
Simturile nu te pot minti la nesfarsit, dar cand vazul iti pune in fata lumi necunoscute si neinchipuibile, cand stelele par sa se miste fara vreo coerenta, cand intreaga viata iti este schimbata in doar cateva minute cruciale, atunci mintea incepe sa conspire impotriva ta. Intreaga supravietuire a fiintei incepe sa primeze in fata constientului. Fiecare gand devine depasit de propria-i conditie extrema. De aici pana la colaps existential este doar un pas. Un pas marunt pentru o minte fragila ...

Teifdoi, oarecum

Cand inchid ochii se face galagie. Mai multa decat atunci cand sunt treaz. Tin minte ca mi-am vectorizat la un moment dat gandurile sub forma de vectori pe hartie. Toti dimensionati random, toti orientati random. Profesorul de analiza a fost indeosebi impresionat de mintea mea vectorizata, uitandu-se la mine cum probabil ma uit eu la stele. Mirat, uimit, cateodata speriat si cu sentimente mixte de mila si ambitie oarba.
Ultima data cand am vazut bolta instelata a fost asta vara la curmatura. Era senin, era chiar lumina afara de la luna. Si un cer mai plin de stele cum nu mai vazusem cred vreodata. Genul de cer asa de plin de stele incat e apasator. Ma bulverseaza bolta instelata. Probabil din cauza sentimentelor descrise mai sus. Vreau la ele. Acolo simt ca este destinul umanitatii, si cu toate astea mintea constienta revine ca o grenada intr-o salata de cruditati, amintindu-mi violent ca si pana la prima stea cu tehnologia actuala as muri pe drum.
Totul si nimic in acelasi timp. Si tot cerul ma face sa ma intreb ceea ce se intreaba si Teif pe care l-am lasat aseara in pom. Bine, de fapt in pamant, unde ar trebui sa fiu si eu, dar acoperit de pomi. Sfartecati pentru binele unei specii aparent superioare. Superioare doar prin tehnologia de sfartecare. Exist? Oare prin imaginatie poti manifesta o entitate in alt plan dimensional? Daca manifesti telepatic o entitate din alta lume, chiar si in gand, ea totusi isi atribuie o existenta fizica prin schimburile de substante dintre neuroni? Sunt eu oare manifestatia propriei imaginatii in propria lume imaginara? Daca sunt intr-o situatie, cum pot eu sa disting realitatea de vis, constientul de inconstient, realul de ireal, si mai ales, imaginatia de propria perceptie?

Teif isi pune aceleasi probleme in timp ce il macina si inca o problema majora. Factorul de timp. Cand te distrezi timpul se contracta. Cand muncesti se dilata. Dar cand nu stii unde esti de ce si cand, timpul ce aport psihologic are? Oare singura legatura cu lumea reala, timpul nepasator si impasibil la trairile entitatilor, isi manifesta o vointa proprie sau doar rezultata unei vointe colective?

Si stelele se indeparteaza ... si sunt deja departe ...
Si pamantul de sub se simte solicitat axial ... Si structura-i floculara tinde sa cedeze sub eforturile de forfecare dezvoltate transversal ... Si timpul trece ...

Teifunu

Intotdeauna a stiut ca este destinat unui scop mai inalt. Ambitia insa de a ajunge pe culmi inalte nu l-a impins insa niciodata in fata.
Sub ploaia carunta se uita in zare, clipind des din reflex pentru a-si feri ochii de apa. Jocul de umbre creat de lanterna frontala in bataia ploii elucida o parte din misterul noptii, dar nu si curbura in timp si spatiu care l-a adus aici.
Tot ce putea sa-si aminteasca este ca a setat o traictorie de prastie in jurul stelei pentru a ajunge inapoi la planeta natala, dar cumva gaura de vierme a luat o turnura gresita undeva. Acum era prins pe o lume straina, desi dubios de familiara.
Trenul gandurilor insa deraiaza odata cu o explozie in noapte. Se pare ca a facut bine ca s-a indepartat de naveta, ca motorul cu ardere externa n-a rezistat suficient impactului...
Se uita la laba lui sangeranda si-si vede semnul din nastere. Forma unui fel de bec cu dinti intiparita de cand s-a nascut. Se spunea in conglomeratie ca este semnul stravechi al inginerilor, o rasa demult disparuta dintr-o alta dimensiune ...
Si acum linistea se afunda din nou in jungla. Inainte sa evacueze naveta prabusita, Teif isi luase la el lanterna frontala, precum si drujba ritualica. Proviziile si armele fusesera incinerate la intrarea fortata in atmosfera, precum si in pamant. Era timpul sa-si faca un adapost.
Folosindu-si membrele inferioare si coada stufoasa, sapa rapid in pamant o groapa pentru a forma fundatia, apoi arunca toate bucatile de copaci care le gasise prin zona pentru a forma un acoperis.
Nu-i nimic altceva de facut decat sa astepte zorile, cand poate soarta ii va elucida capcanele pregatite de entitatile superioare....