Acte de valoare cu tendinte indezirabile

Cu mintea in vacante e greu sa faci treaba. Chestiunea se amplifica in momentul in care ajungi la un echilibru instabil intre real si ireal, intre vise si realitate. In vise insa mor in mod regulat. Indeosebi in ultima vreme. Majoritatea sunt scene de razboi (probabil al doilea, insa si actual a fost ultimul) in care iremediabil ajung fie impuscat, fie improscat pe toti peretii de o explozie, fie se prabuseste partial o cladire pe mine, fie cad cu o telecabina, in fine, tot felul de morti diverse si brutale. Din cate stiu n-am luat parte la niciun razboi, si nici nu-mi doresc asta. Nu imi doresc asta mai ales din cauza viselor, pentru ca presimt ca as muri intr-un mod tragic si barbar. Ma intreb daca nu cumva aceste vise sunt trairi karmice din alta existenta. Sau poate o sensibilitate crescuta la tragediile umanitatii care au marcat traseul energetic in decursul timpului (precum in StarWars, a great disturbance in the Force la fiecare razboi si alte tragedii). Poate insa sunt rezultatul a ani de antrenament virtual in jocuri violente, dar n-as putea sa declar ca am jucat prea multa vreme jocuri de razboi, deci ma indoiesc ca ar fi asta. De asemenea infuzia de History si Discovery si National Geographic nu cred ca mi-au afectat asa de grav perceptia asupra realitatii si subconstientul incat sa visez razboaie de toate tipurile. Desigur imi plac si urmaresc cu deosebit interes documentarele despre intrigile si masinatiunile politice si militare din Razboaiele Mondiale, dar nu ma pot declara decat fascinat, nu traumatizat. Daca as fi traumatizat pana la urma as renunta sa ma mai uit, devenind sensibil la subiect.

Ignorand insa aceste vise barbare, ieri (si azi tehnic vorbind) am urmarit filmul Act of Valor (2012), care reprezinta intr-un patriotism straniu actiunile unei trupe Navy Seal. Trebuie sa recunosc ca am vrut sa vad acest film din cauza faptului ca sunt chiar trupe Seal care joaca in film, si ca arata efectiv tacticile si tehnicile de lupta ale acestora. Ma declar insa complet si iremediabil nesatisfacut. Preferam sa fie documentar cu secvente reale si fara scenarii aberante, si mai ales cu o doza mai mare de realism la nivelul non-operational (adica concret informarea despre o misiune anume parea sa fie facuta cu la fel de multa informatie precum un buletin meteo de 20 de secunde, ignorand orice notiuni elementare si locatie, inamici, arme, numere si tactici, parea sa fie asa ceva din mers, dar poate sunt eu prea carcotas, este un film pana la urma). Fascinant insa cum se usuca subit oamenii dupa ce intra cu tot cu palarie in apa (mie mi-a luat acelasi gen de palarie circa 3 zile ca sa se usuce in mod natural la soare dupa o ploaie strasnica), si cum poti sa iei un glont in cap si sa fii inca viu. Si sa nu uitam o scena memorabila cand unul sare pe o grenada cu burta si nu este facut ferfenita. Fascinant, absolut mirobolant. Un film de exceptie in care toate dialogurile par a fi purtate de niste fotbalisti din spatele blocului (genul de oameni care merg in trening indiferent de anotimp, eventual cu un crac suflecat strategic - sa nu stirbeasca din precizia sutului in cadrul meciurilor de fotbal imaginare savarsite in timpul debitarii covorului de coji de seminte de floarea soarelui).

Revenind la visele barbare, am uitat sa mentionez ca in vis, desi mor, nu ma trezesc in viata reala. Devine totul negru si liniste, ca si cum s-ar fi terminat un film, dupa care incepe alt vis, sau niciun vis, si doar dorm pana dimineata...

Si mergand dupa visele barbare, materialismul incepe sa-si faca loc in mintea mea, si ma duce la concluzii stranii si dezorientante. Stiu sigur ca-mi doresc obiecte, mai mici, mai mari, in diverse forme si dimensiuni, in diverse culori si in diverse texturi. Insa daca as fi sa aleg concret ceva, probabil mi-ar lua o vreme. Momentan problema evidenta sunt de ordin financiar. O casa cu garaj si cu rampa in garaj costa ceva. Terenul aferent acestei case in care sa cresc legume si sa practic agricultura de subzistenta de asemenea costa ceva. Mai ales daca terenul respectiv ar fi in Bucuresti ar costa ceva. Si daca n-ar fi in Bucuresti ar costa foarte mult timp si nervi, si fonduri tinand cont de transportul de la distanta. Si ma recunosc descumpanit si oftand cu privirea atintita catre etajele superioare ale constiintei, gandindu-ma cu optimism retinut la viitor, si incercand sa ma consolez cu ideea ca sunt totusi tanar si urmeaza o viata intreaga de munca si aspiratii si idei. Sper eu ca sunt idei bune, dar ce urmeaza nu cunosc. Ma gandesc sa incerc sa ma joc cu carti de Tarot, dar ideea de a fi posedat de un spirit strain imi starneste un pic o retinere.

Si ma recunosc fascinat de fenomenul automobilistic. Da, inca. Poate ar fi trebuit sa-mi creasca odata cu barba, dar se pare ca s-a pastrat mai activ ca niciodata, chiar pot sa zic amplificat in ultima vreme. Pacat ca o masina este practic o cheltuiala, nu o investitie. Si in clipa de fata pentru mine ca persoana fizica existenta si reala, ar fi un moft. Un moft frumos insa, de anvergura nebanuita. Si daca as avea un buget infinit, mi-ar lua o infinitate de timp sa ma decid asupra unui autovehicul care sa-mi satisfaca toate poftele si asteptarile pe care le am de la un asemenea obiect al dorintei. Un Honda Accord ar fi sublim, ar fi fiabil, ar fi economic si confortabil, ar fi o placere la drum lung si un tovaras de nadejde pe orice anotimp. Insa s-ar rupe in doua in toate bordurile supracrescute, craterele aparute la fiecare ploaie si inghet, ar ramane suspendata peste toate sleaurile de gheata si zapezi nemarginite, si nu in ultimul rand, ar atrage dupa sine impresia ca sunt un tip bine dotat (financiar, ca nu vorbim despre prostii aici, sau cel putin nu inca) si probabil m-ar trage toti politistii pe dreapta asteptandu-se la atentii si spagi nemarginite. Un Logan mi-ar satisface pofta de aventura, insa m-ar dezamagi crunt la ruliul exagerat si senzatia de nesiguranta care o atrage dupa sine. Ceva Corean ar merge probabil pe orice drum fara sa ma dezamageasca, insa nici n-ar face din fiecare calatorie vreo mare placere. Complicata treaba. In clipa de fata insa, considerand si experienta Trabanteasca (prima mea masinuta, si primul meu coupe nemtesc) as aprecia insa orice vehicul. Viata-i complicata, si combustibilul scump, asa ca probabil insa nu mi-as permite sa tin o masina, decat ca sofer de weekend. Insa nici n-am drumuri de facut foarte des in alte parti decat la birou (unde ma duce foarte confortabil metroul), asa ca nu s-ar justifica. Un moft, dar o dorinta indiferent.

Ma declar fascinat si de telefoanele cu adevarat inteligente din ultima vreme. Ma tot bate gandul, dar in afara de vanatai nu-mi lasa nimic, ci doar amintirea dureroasa a bataii, sa achizitionez si eu un astfel de exemplar inteligent care sa-mi stirbeasca din propria inteligenta. Initial orice Android imi suna bine, in ultima vreme insa, urmarind cu interes de circa un an fenomenul si evolutia fenomenului, ma declar mai mult decat fascinat de Galaxy Nexus. Mi se pare simplu si eficient, fara dotari de ultimul racnet, si fara filtrari de updateuri facute de producator, fara skinuri si extensii si launchere si alte si alte prostii, doar Pure Google. Si imi place ideea. Imi place tare mult. Imi place atat de mult ca l-as manca. Cu ketchup. Iute de la Tomi (ala negru). Imi place ca are arhitectura hardware facuta de Texas Intruments si imi place ca are un ecran HD 720p. Ma fascineaza si mi-l doresc. Nu insa suficient de tare incat sa si dau banii pe el. As prefera cumva sa-mi cada din cer. Si sa-l prind, intact. N-as da banii pe el intrucat din nou mi se pare in afara bugetului meu si statutului meu. M-as simti efectiv vinovat sa dau intreg salariul (si inca un pic) pe ceva care practic este un tot un moft. Un moft, totul este un moft. Si mofturile ne fac fericiti? Sau sunt victima directa a marketingului care-mi dicteaza inconstient ca am NEVOIE de un BMW seria 5, ca am NEVOIE de un Galaxy Nexus, ca am NEVOIE de o casa cu 5 etaje si piscina, ca am NEVOIE de un loc de munca intr-o multinationala ca manager sau cine stie ce alt model de om care nu stiu exact cu ce se ocupa. Meh, mai bine ma duc pe un santier cu Nokiaul meu indistructibil mecanic si vad cum prinde forma o cladire. Dar al naibii Nexus e asa misto!!

Padurea Hoia-Baciu, retrospectiva aniversara

S-au implinit aproape (fix) 3 ani de la fericitul eveniment care a avut in prim plan o expeditie catre padurea bantuita din Cluj. Sub impingerea unui interes direct si personal fata de ocult si aceasta problema, tind sa revin cu detalii picante si semnificativ relevante (cand se cauta astfel de sensuri). Intrucat expeditia in sine a fost scurta dar plina de evenimente, care abia ulterior am inceput sa le punem si cap la cap, tin sa zic ca se pot interpreta in multe feluri intamplarile.

Tin sa declar tare si raspicat insa ca nu am fost martorul unui eveniment complet incredibil si neplauzibil din punct de vedere stiintific sau uman.

Acum putem merge mai departe si nara niste mici intamplari care initial nu aveau niciun sens dincolo de un amuzament si o usoara doza de "straniu".

1) Mergand sa rezolv probleme biologice in padure am simtit nevoia sa ma uit in departare in bezna noptii si sa vad ceva miscandu-se agale langa un copac. Subliniez ca am simtit nevoia sa vad ceva miscandu-se agale langa un copac. Am vrut sa vad ceva acolo, incercand sa creez un precedent pentru ceva supranatural ca sa ma minunez. Am reusit sa ma sperii singur, desi nu pot declara cu mana pe vreo carte sfanta ca nu se misca nimic langa copacul respectiv. Poate am vrut sa vad si mi-am manifestat chiar o putere telekinetica. Am vrut sa experimentez ceva supranatural, am vrut sa imi pierd mintea intr-o padure in intunericul de nepatruns, in intunericul dinauntrul mintii mele. Am vrut si poate am reusit.

2) Taiand niste crengi uscate (nota ecologica - apartineau unor copaci care fusesera dati jos din cauze mai mult sau mai putin naturale, concret n-am dat cu toporul in niciun copac infipt in pamant) impreuna cu un prieten in timp ce alti doi prieteni adunau crengi in acelasi scop marinimos (foc, caldura, lumina), un prieten a vazut un om pe bicicleta trecand in viteza si zicand ceva care a sunat cam asa "e o seara buna..." (multumiri interventiei lui Sorin, ca retinusem altceva). Mentionez ca prietenul respectiv nu a vazut nici de unde a aparut si nici incotro s-a dus biciclistul. Era noapte (circa ora 22.00) si nu avea nicio sursa de lumina, focul nostru inca nu era aprins, deci in poiana era bezna (iluminare strict de la luna si de la lanternele noastre orientate spre ce faceam). Inca am mici dubii daca chiar s-a petrecut evenimentul, noi restul n-am vazut si auzit nimic, si nici nu s-a vazut vreo urma de bicicleta pe jos.

3) Nu m-a durut capul deloc cat timp am dormit in Poiana. Odata ce am dormit in alta locatie (spre Horezu) m-a durut capul. Mentionez ca in perioada respectiva ma durea capul aproximativ 5 zile din 7, asa ca chiar este un lucru straniu.

4) M-am trezit in prima noapte la un moment dat auzind ceva pe afara. Uitandu-ma spre intrarea cortului era Vali cu toporul in mana uitandu-se direct si drept spre cort. Focul juca violent in spatele lui. Era perfect treaz dar nu a zis nimic cand l-am intrebat de ce nu doarme. M-am decis ca nu are sens sa-mi fac griji ca este perfect responsabil sa ma culc la loc. Si am dormit strasnic mai departe.

Astea sunt toate evenimentele pe cat mi le aduc aminte si le-am mai pus cap la cap. Evenimente tratate de mine ca fiind stranii, desi au toate un impact destul de plauzibil. Este o idee cred buna sa mai fac o expeditie in acea directie, respectand dogma stricta de a nu dormi in Poiana. Poate cu niste pregatire emotionala si meditatie inainte, pentru a avea mintea sa zicem predispusa la evenimente deosebite. Poate acolo ar fi si locul optim pentru testare a paraliziei somnambule. Concret imobilizarea corpului intr-o stare comatoasa pentru a permite o experienta de tip iesit din corp (outer body experience).

XoXo, ing. Mihai Florea

Oda

Oda tie murgule albastru!

Sufletu-ti pur si mandru-ti pistonul

Balaurul tandru

Cu sangele nul

Si traditia-n coada

Strasnica spada

A curajului nebun

Mintea stoarsa de fum

De jale si de dor

Veninu-ti dobor

Din cale pe sus

De unde-ai ajuns

De unde-ai plecat

Mioveniul natal

Capul-l plec la al tau sfat

Festin deloc vizual

Mai mult carnal

Cu patos anormal

Ca un mester zidar

Tropaind in zadar

Fulgerul mi-aduci in dar

In deriva-ti bate un far

Precum viitoru-ti nesigur

Asa si calea-ti asigur

Cu RCA-ul din dotare

Infrunti orice-ti este in zare.

Slava tie ca existi!

Ca respiri si ca te misti!

Ca ne ajuti

Si ne slujesti

Cu drag totul infrunti

Ca un armasar metalizat

De-un albastru nestemat

De peste ceruri adunat

Si pe sosea aruncat!



Cu dedicatie loganului 1.6 MPI B 54 MRV.

Timpul ne joaca pe degetele de la picioare

N-am timp sa respir. Asa-mi spunea tata des intr-o vreme. Erau vremuri mai bune, inaintea crizei, cand facea proiecte de autorizatie cu droaia si nemiluita, lucrand de dimineata devreme (mult mai devreme decat puteam eu sa cred ca pot sa fiu treaz si functional la un birou) si pana noaptea tarziu hat, cand adormea prabusit pe fotoliu uitandu-se la un film tampit cu Arnold... Credeam ca n-o sa fiu niciodata in stare sa zic "n-am avut timp", sau "n-am timp acum, ma ocup de asta mai tarziu"... Credeam ca acestea sunt doar expresii care n-au niciun sens tinand cont de ideea ca daca ceva este important, timpul se face. Ei bine timpul nu se face, timpul se scurge, si cateodata al naibii de rapid. Tin minte ca am vazut recent o emisiune la discovery narata de Morgan Freeman care enunta cum daca faci cine stie ce suma de ecuatii de spatiu si timp poti la un moment dat elimina timpul. Asta e cel mai bun exemplu ca de fapt timpul nu exista. Nu avem timp pentru ca el nu exista. Nu ne putem face timp pentru ca nu putem transforma ceva in timp, generandu-l, intrucat am strica ecuatia domnului Freeman si am introduce timpul care de fapt nu exista si am da peste cap legile spatiului si probabil s-ar sfarsi existenta. Dar asta intr-o buna zi, nu neaparat acum. Si asta ma face sa ma intreb, daca timpul nu exista, noi n-avem timp, cum de putem pierde timp? La scoala, la un suc, la o plimbare, la un televizor urmarind o emisiune despre cum nu exista timp narata de Morgan Freeman susnumit si aparent o entitate divina de o seama cu creatorii biblici, peste tot pierdem timp. Sau cel putin asa ni se spune, asa spunem si noi, si uite asa il ratacim pe drum de parca ar fi o hartiuta care o pierzi si o regasesti prin buzunarele pantalonilor pe care ii uitasei intr-un colt de dulap. Deci avem timp? Timpul clar trece pe langa noi. Chiar si in timp ce scriu aceasta plasmuire fantastica, s-a mai dus o bucata din timpul care-l am in aceasta existenta. Suntem intr-o continua cursa contra-cronometru si fiecare clipa si secunda conteaza. Asa ca de ce pierdem timp? De ce ne obosim cu ce nu merita sau ce nu are sens? De ce stam cu orele pe 9gag sa vedem cum evolueaza umorul in prezenta internetului omnipotent si omniprezent? De ce ne uitam pe emag la telefoane si laptopuri care nu ni le permitem sau daca ni le-am permite ne-am dat seama ca de fapt nu sunt relevante pentru evolutia noastra profesionala sau personala? De ce scriem prostii in loc sa dormim si sa salvam timp sub forma de odihna pentru ca maine sa dam randament mai bun si sa scapam mai putine detalii din vedere? De ce, de ce, de ce? Pentru ca suntem stresati? Pentru ca ne place sa ne dorim si sa avem vise? Pentru ca ne place sa radem si sa ne destindem? Pentru ca poate un zambet ne poate salva existenta facandu-ne poate un pic mai fericiti si pe termen lung mai sanatosi? Pentru ca nu mai avem rabdare sa facem la proiectele de scoala care maine trebuie verificate pe note si nu ne dam seama daca ar fi fost mai bine sa calculam si lungimile de flambaj ale stalpilor cadrelor multietajate? Pentru ca nu avem alte motive reale decat cele care le putem da ca intrebari retorice? Unde se termina sirul asta de intrebari ce nu au niciun sens? Unde capat si eu sensul mult dorit? Exista un magazin de sens? Unde-mi indrept existenta? Am ajuns la trista concluzie ca poate asta-i de fapt dovada maturizarii, niste griji in plus si grija zilei de maine, poimaine, si viitorul imediat apropiat. Dupa cum zicea si o prietena, mentalitatea de moment este mai mult decat oricand prezenta. Eu incerc sa gandesc pe termen lung. Chiar incerc. Ma stradui sa fac niste socoteli si niste planuri pentru termene mai indepartate. Mai ieri incepusem sa fac niste fise de calcul pentru dobanzile practicate de bancile locale pentru depozitele la termen. Ma gandesc sa economisesc, sa fiu baiat destept si intelept, sa gandesc in viitor, si sa nu-mi fac griji constant pentru ziua de maine. Dar partea financiara e una, partea care ma intriga pe mine este planul de viitor. Cum sa pun la copt in cuptorul prevederii un plan de viitor bun? Cate variabile sa iau in calcul? Daca maine izbucneste un razboi din cauza prabusirii zonei euro pentru ca s-au gandit mai bine mai marii lumii sa lase o tara de izbeliste? Daca poimaine aflam ca viata asa cum o stim noi s-ar putea extinde la nesfarsit printr-o mutatie genetica ce se poate aplica la scara mondiala sub forma de vaccin si vom trai vesnic de acum inainte? Daca ajungem ca in filmul cu Timberlake si brusc intreaga economie devine timp? Daca raspoimaine aflu ca de fapt intreaga mea viata se rezuma la a face naveta intre birou, scoala si pat? Sper sa nu aflu asta, si sper ca viata tine mai mult de tinut persoane dragi in brate, si un zambet duios cand te astepti mai putin care sa-ti lumineze intreaga zi si intreaga noapte de vise. Sper sa visez frumos si sa ma trezesc cu mintea mai intreaga...

Vopseste gardul in negru

N-am gasit inca daca se poate vopsi interfata asta din care scriu in negru ca sa-mi fie mai odihnitoare si mai pe placul meu. De parca ar conta la ceva culoarea fundalului sau a literelor. Aspectul este la fel de important intr-o insiruire de cuvinte precum este abilitatea muzicala a gandacilor de bucatarie. Nu e relevant, nimic nu e relevant privit suficient de departe. Dar in mijlocul actiunii irelevantul devine relevant, si lucrurile neinteresante devin brusc foarte palpitante. Dansul ideilor atinge puncte pe care nicio diagrama nu le poate desfasura si nicio vectorizare nu ajuta la nimic, ramane un dans atat de haotic ca nu s-a scris inca melodia pe care sa poata fi repetat. Si poate tocmai asta-l face mai frumos, faptul ca este unic din toate punctele de vedere si din toate unghiurile din care poate fi privit. Insa cine-l priveste este o alta idee, ce participa activ la dans, si practic spectatorii fiind implicati nu mai ramane nimeni sa observe actiunea, si fara observatii directe, actiunea poate fi declarata inexistenta, si intregul dans al ideilor se naruie din lipsa ideii de a concepe o idee care sa observe celelalte idei fara sa fie in sinea ei o idee. Si atunci imi pun problema, ce este de fapt o idee? Este un amestesc chimic asa de potent incat poate muta si manevra o intreaga lume, distruge si da nastere unei alte lumi in interiorul acesteia, si tot asa pana se iau nastere o infinitate de lumi ce nu mai pot fi cuantificate prin simpla prezenta a ideii de infinit care nu poate fi tinut in frau de mintea umana care a gandit initial conceptul. Nu am reusit niciodata sa imi inchipui exact un model realist de reprezentare al infinitului, intotdeauna mi s-a parut a fi printre cele mai abstracte idei ce pot traversa mintea umana la orice moment dat, fiind depasita tehnic de lipsa modelului pentru cea mai de pret idee care nu o pot intelege si tine in frau, ideea atasarii emotionale, sau mai bine zis al amorului. Nu reusesc sa am un model, este o dependenta psihica si fizica atat de puternica incat niciun model fizic sau matematic pe care mi-l pot inchipui nu poate face fata acestui sentiment titanic. Ma gandeam deseori ca poate s-ar putea compara cu un fel de baraj imens, alimentand o hidrocentrala ce alimenteaza un mic oras de langa baraj. Cat timp sentimentul ofera o oarecare stabilitate, hidrocentrala alimenteaza frumos si confortabil orasul, insa din cand in cand se umfla raul de la intensitatea emotiilor ce schimba intreaga fata a peisajului, si bietul oras nevinovat, reprezentand in modelul meu mintea constienta si inconstienta, devine inundata biblic de sentimentele ce se revarsa necrutator, cotropind si daramand toate gandurile logice, coerente si ca sa zic asa, normale. Desi nu cred ca exista vreun gand normal, nu are o definitie suficient de clara normala sau gandul astfel incat sa se poata delimita ce este normal si ce nu este normal in gandire si in idei. Singura idee normala care imi vine in cap este ideea de sfarsit. La un moment dat, viata se termina, si aceasta este o idee normala, si inteleasa straniu de propria minte. Ma tot astept la acest moment, si ma voi astepta la acest moment cel mai probabil intreaga existenta, fara sa stiu exact cand va veni, dar al naibii de curios sa aflu urmarea... Daca exista o urmare... Cert ca urmare sau nu, ideea unei urmari exista simultan cu ideea lipsei existentei unei continuari... Si ideile care se bat cap in cap nu pot duce la nimic pozitiv...se anuleaza reciproc...

Intr-un fel poate e mai bine, in alt fel poate e mai rau, cert e ca reincep sa aflu cine sunt, incercand sa-mi definesc noi modele de definire a conceptelor de baza, si incercand sa obtin o detasare suficienta incat problema sa devina mai irelevanta si interesantul sa devina neinteresant. Si poate atunci, sau poate nu... dar daca da?

Elucidari misterioase din somnul cel nocturn. Discutii cu divinitatea.

Da, inainte sa intre mirarea in actiune cu deochiul masiv ce-l induce, doresc sa lamuresc ca exista si altfel de somn decat nocturn. Respectiv somn spontan (la cursuri), somn cursant (la cursuri), somn subit (la cursuri) si somn ambiguu (cand nu stii exact ca dormi, dar ai o vaga impresie ca visezi viata reala, desi esti cumva prins intre, intr-un taram neuniform si captivant dar molesitor). Si bineinteles somnul la volan, cel total haotic si violent si care trebuie evitat sub orice forma.

Dar revenind la ideea principala, azi noapte am avut o mica serie de vise, care de care mai interesante. Din care in 2 muream intr-un mod cel putin violent (o prabusire de bombardier tip B17, si respectiv mancat de viu de niste pesti piranha). Dar ultimul si cel mai apropiat de ora de trezire a fost de departe cel mai interesant.

Incepea oarecum normal, cu mine in forma de pisica. Neagra. Mica si pufoasa as putea adauga, desi nu pot sa-mi dau seama daca eram mic sau pufos in vis (dimensiunile pareau sa corespunda unei pisici dar pufosenia n-o pot determina). Si eram sub forma de pisica intr-un fel de mare roata de lemn. Un fel de roata pentru hamsteri, numai ca din lemn. Si eram blocat in aceasta roata cu inca o pisica (de culoare deschisa, dar fara nume sau abilitatea de a vorbi, asa ca nu-i chiar relevanta). Si menirea mea era sa invart respectiva roata. Roata era compartimentata cu o serie de alte roti concentrice. Si in roata in care eram eu trebuia sa procesez informatie. O poezie, un fragment de carte, o imagine, o pagina de ziar, un gand al unei batrane referitor la viitorul luminos, si asa mai departe. Si asta presupunea sa pun respectivele bucati de informatie intr-o ordine pe un fel de sir de tavi cu nisip, care se duceau prin invartirea rotii mai departe, spre interiorul rotii (aveau niste portite prin care intrau si prin care ieseau din roata respectiva, ca eu practic nu vedeam ce-i in rest in afara de spatiul infim in care-mi desfasuram activitatea). Pana cand m-am razvratit. A inceput cu o imagine cu un cal alb. Si mi-am zis ca nu este normal ce fac. Nu stiu ce fac si de ce, asa ca am simtit nevoia sa evadez. Si mi-am scris propriile ganduri cu gheara in nisip, dedicandu-i celui superior in functie (trebuia sa existe cineva superior in functie, dat fiind ca eu nu stiam de ce fac ce faceam) ca nu vreau si nu sunt de acord sa fac ceva fara voia mea. Si dupa ceva timp am realizat ca nu se intampla nimic daca doar scriu, asa ca am inceput prin natura distructiva specifica sa distrug roata spre interior, sa vad unde ajung placile respective cu nisip. Si nu mica mi-a fost mirarea de ce am descoperit. Rupand bucati de lemn si placajele ce desparteau cercurile concentrice, am ajuns la o mica incapere, cu un dwarf barbos si carunt. Era calm si imperturbabil, si ma intreaba daca chiar nu stiu unde sunt. Si pe urma imi proiecteaza un fel de film direct in minte, cu explicatia locului respectiv. Era o roata a timpului. Daca ma opream din invartit se oprea timpul. Daca o invarteam mai repede trecea mai repede timpul. Si fiecare fiinta ajungea in aceasta inchisoare temporala dupa existenta traita anterior. Eram intr-un fel de purgatoriu, facandu-mi datoria fata de univers in cel mai direct mod cu putinta, si faptura sub forma unui dwarf putea fi creatorul. Poate nu era, poate era doar o materializare a lui, ce-i sigur este insa ca nu-mi plac constrangerile barbare. Asa ca am decis sa intrerup jucaria si curgerea normala a timpului. Asa ca am blocat roata. Si simteam cum si inima mi se oprise, si gandurile mi se scurgeau incetul cu incetul spre nimic, incetinindu-se... Si a intrat sistemul de rezerva format din 2 pitici de cam 15 cm inaltime fiecare sa invarta roata cu tot cu mine, ca lucrurile sa nu se opreasca definitiv. Si simteam cum razvratirea mea a fost inutila, si n-am reusit nici sa-mi indeplinesc rolul, nici sa opresc buna desfasurare a lucrurilor. Eram nici parte din problema, nici parte din rezolvare. Eram in plus. Asa ca mi-am scris adresa blogului pe una din tavile cu nisip, scrijelind cu grija cuvantul diaree (tin minte ca ma amuza in vis), dupa care m-am aruncat cu toata forta si nebunia inspre exteriorul rotii. Si am trecut prin sertare bune pline de informatii organizate strasnic, si jucarii si carti si ziare si poze si totul aranjat metodic. Si in cele din urma am ajuns la peretele exterior. Si l-am lovit cu putere pana am simtit cum cad lat de oboseala. Si cand s-a rupt intr-un final, am avut o constatare cu iz de Dark City. Respectiv eram in spatiu. Undeva departe de orice sistem solar cunoscut sau necunoscut. Abia se zareau niste stele. Eram nicaieri. Eram blocat in afara dimensiunii cunoscute. Eram pierdut, eram confuz, eram certat cu divinitatea, si eram certat cu mine. Si eram si pisica. Si m-am dus la divinitate sa-i cer explicatii sau lamuriri. Si mi-a explicat ca trebuie sa trec prin asta. Asta mi-e rolul in univers. Am avut un rol candva, acum am altul. Si trebuie sa-mi indeplinesc menirea. Si scapare nu exista. Si asta mai mult mi-a alimentat furia. Asa ca m-am aruncat prin spartura din zidul exterior....Si s-a terminat visul....

Oare ce-ar zice Freud despre asta?

Poate incerc sa-mi caut propria existenta si propriul loc in univers. Poate inca nu-s impacat cu rolul care-l am. Poate caut ceva ce nu stiu inca. Poate vreau ceva ce nu exista. Poate nu stiu ce vreau. Poate vreau sa distrug. Poate vreau de fapt o divinitate in minte desi o resping in mod flagrant constient. Poate vreau sa fiu pisica. Straniu. Confuz. Dubios.

XOXO

ing. Mihai Florea

Cum sa schimbi o anvelopa folosind un cablu de internet

Daca eram wiccan, as fi sarbatorit aprig ieri. Dar nu sunt, asa ca nimic nu s-a intamplat. Dar mi s-a intamplat ceva azi in timp ce ma uitam total in gol de pe balcon spre lume. Am vazut stelele chinuite trimitand semnalul luminos prin valurile de smog si praf si nu mi-a zburat mintea. Da, si eu sunt socat. Obisnuia o singura privire spre stele sa-mi trimita mintea alergand pe campuri intunecate si galaxii indepartate, vanand dinozauri si judecand soarta fapturilor rauvoitoare (sau mai degraba doar urate si cu instincte mai violente) aspru si violent, si de ce nu, gandind o viata mai buna in viitor... Dar nu s-a intamplat asta. In schimb m-am uitat in sus si ma gandeam la un motor... Oare asa de rau m-a afectat consumatorismul? Din nou ma lovesc uimit de acesti pereti ireali creati de propria minte. Din nou ma sperie propria minte...

Si totusi dupa cateva secunde de gandire aprig materialista a reusit mintea sa mi se adune ca sa-si adune catrafusele si sa plece mai departe in vazduh spre zarile indepartate si universul maret ce ne inconjoara. Acum stiu ca sunt destinat catre ceva mai mare si mai bun, acum sunt convins ca tot ce fac influenteaza soarta umanitatii. Sau nu sunt? Poate sunt doar putin dezorientat in timp si spatiu, ca deobicei. Poate imi sare prea usor mintea la ganduri fie violente, fie epice, fie doar pur si simplu fara niciun sens sau aplicabilitate. Si cumva sunt in acelasi timp inginer. Si ar trebui, sau cel putin asa presupun si eu, ca mi s-a format gandirea cat de cat logica si coerenta. Dar poate sunt numai cu titlul inginer, ca practic poate mintea mea nu-i formata pentru asa ceva. Poate-s artist. Artist in a bate campii sunt sigur.

Nu nu nu si nu, nu exista minte coerenta si logica si care sa functioneze in bursturi scurte si puternice, spargand capatanile dusmanilor ca rafalele de 7.62 trase la plezneala de la nivelul soldului catre dusmanii virtuali. Si da da da si da, exista intotdeauna sanse ca mintea sa fie reasezata pe sinele ratiunii cand deraiaza. Dar daca a deraiat de cum a plecat din statie si nu are unde sa se opreasca pana cand.... pana cand ce? Ce se poate poticni in calea mintii iesite de sub control? Ce poate opri ideea odata ce a fost sadita si adanc inradacinata? Cu cat sapi mai mult cu atat aluneca mai adanc in interior. Ideile sunt precum apa in pamant, mereu acolo, si mereu iesind cand vrei sa pui o fundatie mai adanca. Sau poate comparatia asta nu are sens. Poate nimic nu are sens. Poate nimic nu are directie. Dar nici viata practic nu are sens, directie sau punct de aplicare. De fapt, nu-mi prea dau seama de la ce idee plecasem. Cred ca de la stelele si impactul lor asupra oamenilor. Cand eram oarecum mic ma gandeam cu groaza ca o sa ajung candva in viata sa privesc stelele asa cum privesc si cainii stelele: sec si patrunzator dar fara nicio idee in spatele ochiilor. Pe scurt tamp. Mi-era teama sa tampesc, sa ma multumesc cu viata reala si sa nu-mi mai pese de imaginatia aprinsa de stele si de lumi indepartate. Mi-era teama ca o sa ma maturizez poate, si o sa-mi dau seama ca important in viata este sa ai ce manca, si sa ai un acoperis deasupra capului, si niste pereti in jurul corpului. Si mi-era teama ca o sa ma multumesc cu lumea asta materiala si ca o sa-mi doresc doar alte bucati din ea. Si asa o sa ma adancesc mai mult si mai mult in cruda materialitate a mediului si a societatii.

Si de ce ti-e teama nu scapi ...

PS: Inca mi-e teama de clovni posedati, xenomorfi, si zombii. Deci s-ar putea sa ne pasca toate astea. Eu incerc sa ma pregatesc, sau macar sa ma impac cu viata pana atunci. Recomand tuturor sa-si faca un plan de bataie, un plan de evacuare, si socotelile cu viata. Nu stii niciodata cand ne vine randul sa fim eroi in propriul left 4 dead fara save-uri si fara exit-uri care sa nu presupuna arme sau muscaturi violente.

XOXO

ing. Mihai Florea

Ochiometric cu precizie impecabila

Somnul ma imbie sa ma alatur fantasmelor. Somnul imi cere tributul. Visele ma vor cu ardoare. Oboseala-mi bate in geam strigand ceva nedescifrabil in limbi stravechi necunoscute. Irelevant insa, pasiunea merge inainte pe drumul imperturbabil dictat de ratiune si partial de sentimente inexplicabile. Ma simt dator fata de mine sa-mi fac o radiografie cerebrala sa descopar ce alte lucruri minunate am descoperit azi.
Si nu-mi dau seama ce exact am descoperit azi.
Poate am descoperit ca sunt indragostit, dar asta stiam deja.
Poate am descoperit ca sunt in campul muncii si se foloseste munitie reala, dar asta stiam deja.
Poate am descoperit ca stiu sa fac clatite, dar asta nu am descoperit.
Poate am descoperit ca maine va fi mai bine, si ca azi este doar o zi inainte de maine, dar asta stiam deja.
Poate am descoperit ce-mi lipseste din viata, dar asta stiam deja, si descoperisem deja.
Poate am descoperit ca descoperirea de mai sus trebuie sa stea mai aproape de pieptul meu sa-mi simta pulsul, dar asta stiam deja.
Poate n-am descoperit nimic, si urmeaza sa descopar ceva fantastic maine.

Cert e ca am descoperit ca societatea se schimba, si tineretul are sanse, si nu doar batranii in bransa stiu meserie, ci uneori pleaca urechea la ce zic si cei mai tineri, care vin din forta si depasesc pe interior tot. Am descoperit ca se poate. Am descoperit ca exista speranta si in afara luptelor stelare. Am descoperit in vis ca Arnold chiar stie sa danseze tango, si ca ma face gelos daca danseaza cu cine nu trebuie. Am descoperit si ca imi place sa fac descoperiri. Am descoperit ca mi-e somn. Descopar ca ma culc.

Succesuri rasunatoare si pace infioratoare.

Sculptural, fenomenal, fabulos

Bineinteles ma refer la o masina. O seria 7 veche (circa 1980) care mi-a aterizat pe desktop si ma face sa zambesc nostalgic la vremuri care nu au fost traite dar in care mi-ar fi placut sa traiesc. Un fel de nostalgie empatica pentru vremurile in care parca toata lumea zambea mai mult (drogurile si alcoolul erau probabil mai ieftine si mai la discretie) si cumva parca totul era mai vesel (o fi de la nuantele din poze, sau de la frezele misto si pantalonii evazati)...Dar da-o naibii de nostalgie, ca de maine, recte aproape de azi incep sa intru in campul muncii. Cu tractorul. La arat. Vad deja viitorul. Vad cum se intuneca universul si cum insusi sistemul nostru solar va cadea prada soarelui ce-i da viata si speranta. Dar mai aproape in timp vad cum ajung un inginer bun si specializat pe orice probleme dubioase de structuri intortocheate gemute de minti luminate de arhitecti colocatari sau rubedenii arhitecturale. Indiferent, viitorul suna bine. Azi. Poate maine dupa 8 ore de munca asiduua (presupun, nu am idee ce voi face exact maine) mi se va parea exact contrariul, si voi ajunge la concluzia inevitabila ca nu este de mine ingineria si ca nu pot sa fiu capabil sa duc la bun sfarsit o treaba cu o asemenea responsabilitate si mai bine ma angajez agent de vanzari la un dealer auto ca sa conduc masini noi care nu le voi avea niciodata din cauza salariului mizer si voi fi stresat de seful cu mai putina scoala decat mine pana cand intr-o zi o sa intru in mod deliberat intr-un stalp cu o viteza excesiva intr-o masina care evident era in drum spre un client fericit si incantat de un drive test pentru masina care dorea sa si-o cumpere din banii altor oameni prin finantari straine prin banci... Deci sper ca iese bine treaba cu ingineria, altfel ma fac scriitor, sa stau si sa scriu in casa despre ce urat e afara si ce grea e dragostea (peste 200kN) si cat de complicata este existenta, si cum fiecare particula are vointa si minte proprie, cat si o particula identica in alta parte a universului necunoscut care reactioneaza la tot ceea ce se intampla cu particula in speta, fiind de fapt sufletul pereche al respectivei... Complicata existenta, mai bine ma culc si incerc sa ma gandesc la aceste probleme si altfel, gen in vis.

XOXO

PS: intotdeauna am vrut sa inchei un blogpost cu xoxo. Deci xoxo all!

Conditii de rezemare a hainei pe curier

Din ce in ce mai mult realizez cu mirare inexistenta ca titlurile nu acopera niciun domeniu al continutului. Dar asta nu este neaparat rau, pentru ca pana la urma nu cred ca intereseaza pe nimeni ce exact fac eu cu un curier, sau cu un cuier, cum si unde sprijin haina, si mai ales ce haina aleg sa rezem pe contur. Si irelevanta este evidenta. Si evidenta este evidenta. Evident. Dar band cola la ora asta imi amintesc de vremuri demult apuse cand jocurile curgeau nocturn si urmatorul frag motiva urmatoarea actiune si urmatorul mol de aer inhalat (desi parca un mol de aer ocupa mult peste capacitatea mea pulmonara daca tin eu minte corect 22.4 L mai precis), si ziua de maine nu atarna in balanta ca relevanta decat cu ocazia unei lucrari sau alte activitati scolare extraordinare. Si culmea, asta se intampla si maine. Un deja-vu puternic in aer apropo de cum ma simt mai tentat sa ard gazul decat sa studiez catusi de putin ce am de facut maine la test. Un deja-vu natural, si intuitiv deloc productiv. Si astfel mai degraba-mi caut wallpaper pe care nu apuc niciodata sa-l vad mai mult de cateva secunde pasagere in scurtul moment cand buteaza calculatorul si nu sunt langa el, sau intre aplicatii.

Radiografia mentala a blogului da rateuri. Nu reusesc sa dezvolt elocvent agitatia ce se dezvolta, morocovenia ce ma mananca (si nu invers, cum ar fi mai logic, adica eu sa mananc un morocov), pufosenia ce ma macina si ma domoleste din instinctele masculine de a ucide si domina (si care-i asa de dulce incat nu-mi vine sa renunt la ea nici cu forta nici cu torta nici cu nimic altceva care sa rimeze cat de cat), si de ce nu, si pofta craciuneasca a sarbatorilor. Nu sunt eu credincios sau fidel vreunei sarbatori, dar parca din cauza atitudinii generale si culorilor ce incep sa domine perioada lunii decembrie incep si eu sa ma simt si mai pufos (da, limitele pufoseniei mele deja frizeaza absurdul). Si poate mi-e pofta de zapada, de materia asta alba si rece care reuseste sa acopere toata murdaria si gri-ul orasenesc. Ma rog, cel putin in primele zile, pe urma se maroneste treaba, dar irelevant in cazul de fata, ideea e importanta. Si anume ideea ca e frumos cand ninge, desi azi am fost in camasa si tricou la scoala, si o ninsoare m-ar fi incapacitat temporar in mod cert. Macar nu m-ar fi incapacitat si temporal, caz in care as fi devenit atemporal, si deci foarte usor as fi putut sa dorm ca-n zilele de glorie.

Poate mi-e somn si asta-i ideea care reiese subconstient din textul asta.
Poate sunt indragostit.
Poate sunt stresat.
Poate toate trei variantele sunt adevarate...

Conditia omului de geniu in societatea morcoviana

Lumea e mai complexa decat pare. Nici modulul acesteia nu este usor de calculat, si nici in forma trigonometrica lucrurile nu par mai interesante sau mai demne de concluzii suplimentare. In esenta trebuie sa raspundem la eterna intrebare "cine este i?" Si ajungem invariabil la o idee de proportii biblice, respectiv ca nu stiu cine este i. Eu. Eu sunt i? Eu sunt factorul care aduce complicatii suplimentare intr-o lume deja ravasita? Eu sunt cel care promoveaza schimbarea si apocalipsa? De ce as promova apocalipsa nu stiu, poate din criterii de convergenta de creatie a unei lumi mai lipsite de buguri. Si astfel citesc cu interes despre cum imeditata vecinatate a galaxiei devine imediata vecinatate a planetei, si cum 2 vorbe sunt inversate fara sa dea impresia cineva ca numitorul este de fapt zero, si ca poate duce la orice concluzie inventata vreodata, inclusiv faptul ca societatea este morcoviana. Adica este formata din oameni morcoviti, sau cu morocovi te miri pe unde, sau oameni carora le place sa manance morocovi (poate morcovii altora de ce nu?). Si ma simt pustit si groaznic de visele eterne ce ma bantuie de cand ma stiu, de apocalipse, zombii, ravasiri generale care nu duc spre nicio concluzie decat faptul ca-mi trebuie o vacanta departe departe departe si doar cu Ea.

Inginer sunt, degeaba sunt, chef de facut patul nu am. Nu-mi ramane decat sa trag barem si sa arunc o privire peste umarul vecinului sa-mi dau seama ca ceva nu este bine in ecuatie, si ca trebuie reprogramat ceva din temelii. Gandacii tot incearca sa dea drop la minerale, numai ca sa fie izbiti nemilos de un papuc cu tendinte omucidale. Mucii curg siroaie, ma fac sa ma intreb daca exista vreun baraj pe drum sau daca trebuie proiectat vreunul.

Si acum special pentru google, vom adauga cuvinte random prin inlantuire romantica si pseudo-logica: Carambol de morcovi izbit de carcalacul de serviciu plecat cu sorcova la Odobesti sa cumpere tarnacoape pentru cartofii din curtea vecinei lui tinere si minore, dornice de aventuri salbatice si fierbinti cu soarele de pe cer, parjolind in calea lui de departe cam tot desi nimic nu pare a fi afectat din cauza ignorantei contemporane ale societatii propasite intr-un mod negativ de modul de vibratie fundamental gresit din temelie al gandacului strivit sub papucul sortii facut din bumbacul sortii si din plasticul destinului imbarligat al celebritatilor mondene excitate de catastrofele sterpelite de pe tejgheaua neamului batranesc.

Dar sunt pufos.
Si sunt confuz.

Tarziu

E tarziu si realizez ca s-a terminat vacanta. E timpul sa ma intorc la scoala. La invatat, la treziri matinale cu scopuri bine determinate, si la evolutie proprie.
E tarziu si realizez ca a trecut o ora intre propozitii. O ora si cateva zeci de filmulete cretine si amuzante in acelasi timp care reusesc sa provoace rasete plecand de la aceleasi probleme cotidiene enervante, si aceleasi clisee politice si etnice.
Si e tarziu si realizez ca a trecut o zi in care n-am realizat nimic.
Si ma conformez realitatii si accept ca nu am facut nimic. Si asta ma distruge. Faptul ca accept ca n-am facut nimic. Poate azi gaseam ce cautam. Poate azi salvam omenirea de la vreun viitor dezastru. Poate azi am invatat ceva ce nu stiam sa fac ieri. Dar adevarul e ca nu am invatat nimic util azi. Si e tarziu si azi nu mai exista. Maine deja e stabilit. Maine deja se desfasoara. Si cum zice dorelul, ziua de maine se termina azi de cele mai multe ori. Fie ca-i vorba de examene, fie ca-i vorba de proiecte sau de alte evenimente urbane. Uneori viitorul imediat apropiat se termina inainte sa-ti dai seama cand a inceput, damite sa mai ai ocazia sa-l si vezi in prezent. Si poate asa-i mai bine. Poate asa omul se confrunta cu problemele fara sa aiba timp sa se gandeasca riguros la ele. Poate asa functioneaza speranta si ziua de maine. Poate asa reusesc sa ma culc azi linistit stiind ca maine deja s-a consumat si deci orice decizie as lua nu mai exista cale de intors de pe linia deja stabilita de azi.

Si deci nu exista liber arbitru si suntem toti doar niste pioni intr-un joc de sah imens dat intre spatiu si timp. Si timpul castiga intotdeauna, pentru ca in spatiu se intampla orice, in timp ce timpul doar trece nemilos si indiferent. Ca un martor la o crima, doar sta si se uita. Poate e afectat, dar n-o va arata niciodata, pentru ca nu exista instanta, si pentru ca nu exista judecata, si pentru ca timpul n-are constiinta care sa fie incarcata.

Si sunt somer si astfel la 3 dimineata pot scrie baliverne.
Baliverne care recunosc aveam pofta sa le scriu de multa vreme, pentru simplu fapt ca-mi place sa scriu baliverne. Desi apreciez momentele cand nu am timp sa fac nimic si toate activitatile se leaga din una in alta ca intr-un dans nebunesc stresant si incantator si la sfarsitul zilei sa pic lat de somn, de data asta apreciez ca nu ma streseaza nimic. Decat ideea somnului. Ma streseaza sa dorm de pe o parte pe alta cand ceva ma doare, sa tot incerc sa gasesc pozitia aia ideala, in care sa adorm dulce fara sa mai simt nimic, in care creierul sa fie impacat. Ceea ce cam seamana cu fericirea. Un echilibru instabil greu realizabil ce in orice moment poate strica peisajul total. Dar si cand este prezenta, face din adormire un parfum ce merita savurat, si din viata o floare ce merita mirosita, o prajitura ce merita gustata, si o savarina ce merita molfaita (da, este un verb).

Aparent sunt stresat de ceva. Sau am fost stresat de ceva, ca altfel nu s-ar fi declansat oarece procese in corpul meu. Dar inca nu inteleg de ce exact. Ma simt bine, ma simt chiar fericit, usor plutind cateodata. Desi in clipa asta nu sunt implinit, pentru ca o anumita pereche de ochi nu i-am putut privi azi. Si asta din decizia mea. Si nu stiu inca daca am decis bine. Si probabil nu voi afla vreodata. Partea rationala din mine de multe ori am tendinta sa cred ca-mi taie din avant si din pofta si din satisfactie si din cam orice. Taie din distractie ca un cutit electric prin margarina, mancand odata cu el si o portiune din suflet. Si am tendinta sa ma intreb daca merita partea rationala. Si nu stiu de ce, ca partea rationala din mine stie ca am nevoie de partea rationala din mine. Dar asta creeaza un mic cerc vicios. Daca n-as avea partea rationala n-as rationa ca am nevoie de partea rationala, si deci as fi mai implinit in dulce inconstienta si impulsivitate. Si asa persoana calma si pufoasa din mine s-ar lasa prada senzatiilor si impulsurilor aleatoare din minte. Si partea animala ar ajunge la putere, ca partea pufoasa este prea pufoasa sa preia vreo conducere indiferent de natura ierarhiei sau haosului intern. Si as ajunge animal. Si asta ar fi cam nasol, ca n-as mai putea concepe ganduri abstracte, si implicit ganduri. Si deci n-as mai avea minte, si deci fara minte n-as mai putea sa-mi percep existenta, si deci as muri. Si deci fara parte rationala as ajunge sa-mi reneg propria existenta si sa intru in nefiinta si implicit sa mor. Un lucru bun este ca acest rationament imi denota ideea ca partea rationala inca exista si e bine mersi functionala, desi putin prin gropi ca un ml cu suspensia pneumatica defecta. Si din nou ajung la concluzia ca e bine sa fiu rational cateodata si sa-mi tin instinctele si emotiile sub control. Sub un control zic eu decent. Prea mult si m-as spockiza, si prea putin si as pierde contactul cu realitatea. Dar cat contact cu realitatea vreau nu este o variabila prea clara.

Realizand asta, sunt convins ca sunt pe drumul cel bun. Nu cel cu gropi care duce in taramul ciupercilor supracrescute. Sper sa fie bine, ma tin bine si sarut o persoana special avizata in acest sens cu preaviz de sarutare.

Alteori si mai pufos

Dupa o durere de cap ce m-a macinat o zi intreaga, intrerupandu-ma din activitati artistice de desene tehnice, trecuta cu greu cu cateva pastile bune, realizez ca ma simt putin aerian. Nu ma pot declara ametit, nu ma pot declara fizic afectat, doar ca parca nu am controlul complet asupra organismului. Dar oare il am vreodata acest control complet? Sunt oare complet in posesia propriului corp? Mintea oricum nu este controlata de nimic, si nici obiectul controlului meu propriu nu este. Incep sa cred ca in momentele in care ma gandesc la asta ma detasez de propria persoana fizica, si migrez catre o alta entitate observatoare ce-mi domina fiinta dintr-un plan superior de constiinta. Si realizez ca nu-mi place sa ma simt asa separat de propriile componente esentiale. Si realizez ca desi asta se intampla rar, se intampla. Si sunt separat pe bucati fizice, psihice, si de ce nu, emotionale. Desigur legaturi exista intre ele, legaturi greu de ucis si de lichidat, un fel de legaturi electrice bine stabilite in timp si spatiu, ce nu se vor separate nici cu ruptorul de faze.

Si incercand sa-mi fac radiografii mentale, care cateodata sunt mai precise, alteori doar se invart in cercuri dubioase de alegorii si metafore care nu duc nicaieri, reusesc doar sa conturez o imagine pufoasa. Pufoasa intr-un mod zen, in care nu simt propriul organism ca fiind al meu, ci fiind doar un fel de mijloc de interactiune, un costum de carne ce ma simt obligat sa-l port. Sunt convins ca fara el as putea imbratisa mai bine pe oricine, cu toata fiinta. Incerc inca sa-mi stabilesc care imi este fiinta, care imi este mintea, si care imi este spiritul. Ma stradui sa gasesc legaturile dintre ele ca ceva inteligibil si logic. Dar nu reusesc. Nu reusesc pentru ca pe de o parte nu vreau. Prefer sa fie ceva ce nu pot intelege cu totul, pentru ca altfel as deveni prea pragmatic, si orice fluturas l-as clasifica instant drept o rebufnire a sentimentelor in reactie fizica. Si nu-mi pasa, imi place sa cred ca este ceva magic, ceva ce mi se declanseaza cand o vad, si cand o simt aproape, si cand o vad zambind si cand o iau in brate si cand o sarut si asa mai departe. Vreau sa cred ca spiritul imi este ceva asa de ciudat incat imi va plana peste planul de existenta terestru mult timp dupa ce viermii imi vor distruge complet corpul fizic. Imi place sa cred ca exista viata dincolo de moarte. Probabil pentru ca, precum ca orice alt om, ma tem de moarte. Si de fapt nu cred ca e chiar temere, dat fiind de cate ori am visat ca muream intr-un fel sau altul (deobicei foarte foarte foarte violent), ci mai mult un regret teribil ca nu voi fi experimentat ce poate fi experimentat in viata asta umana. Ca nu am trait unele experiente ce poate imi schimbau pentru totdeauna perceptia asupra mediului. Si astfel privesc sfarsitul cu regret ca timpul este limitat. Dar in loc sa ma ambitioneze sa fac toate tampeniile ce exista, nu se intampla nimic. Constatarea are loc, perceptia ajunge la minte, dar mintea o ignora. Este probabil o clauza de aliniere sociala care imi inhiba pornirile de trairi extreme. Si astfel ajung din nou sa regret aceasta aliniere sociala, si ii dau dreptate cui zicea ca niciodata nu ne maturizam, ci doar invatam sa ne comportam in public. Si cateodata rabufnim si ne copilarim si ne place. Si asa ar si trebui.

Tin minte ca acum cateva saptamani treceam printr-un parc si ma gandeam (cu voce tare cred) de ce nu se mai fac leagane si tobogane pentru adulti. Doar pentru ca am crescut inseamna ca nu mai avem nevoie de astfel de amuzamente fizice simple si eficiente? M-as da in leagan foarte des. Imi place sa testez factorul de amplificare dinamica pe propriul corp. Sa vad toata dinamica si statica invatata cum are aplicabilitate la scara mica dar comparabila cu propriul corp. Imi da un sentiment de satisfactie ca inteleg mai bine procesele fizice care au loc, cel putin fata de atunci cand eram mic. Si sentimentele de satisfactie nu-s des prezente in viata adulta. Desi nu ma pot declara adult. Cu varsta am descoperit ca nu sunt mai capabil decat acum cativa ani buni la mai nimic. Am mai deprins anumite chestii legate de meserie, chestii insa care nu pot sa zic ca le-as fi inteles mai putin daca imi erau predate acum 10 ani. Ceea ce ma face sa ma intreb de ce nu poti da la facultate mai devreme? Si de ce am facut atatea materii inutile?

Imi place sa incerc sa ma inteleg. Ma face sa cred ca ma pot intelege. Imi da o speranta ca undeva cineva ma poate intelege. Ca undeva cineva poate intelege ce se intampla in mintea mea. Si poate candva acel cineva imi va spune si mie ce se intampla. Si daca ar trebui sa ma alarmez sau sa fac ceva pentru a-mi salva mintea de la propria distrugere iminenta. Sunt convins de distrugere iminenta din cauza gandurilor din ce in ce mai dubioase si mai haotice. Si pana acum un singur element imi poate unifica din ganduri si purja practic mintea. Si acel element este momentan plecat, si automat mintea nu mai are ce sa faca si dispera. Se chinuie sa se adune la treaba. Se chinuie sa uniformizeze gandurile, sa faca ordine in haos general ce domina. Si chiar si gandul unificator tinde sa dea rateuri din cauza factorilor perturbatori din mediu. Si mediul nu-l pot estompa, ca as ajunge schizofrenic. Si ma simt obligat sa renunt la anumite scuturi si privilegii de a avea scuturi magnetice in cap, si sa recunosc. Mi-e dor. Mi-e dor si recunosc ca mi-e dor. Simt nevoia fizica de imbratisare. Simt pufosenia cum vrea sa se intinda ca o melasa peste tot. Simt cum pielea devine singuratica...Si cum bratele imi devin calde asteptand o imbratisare anume. Si mai trebuie sa astept...si sa lucrez...si sa tampesc in proces. Si asa mintea ajunge sa-mi fie de fapt destul de rezonabila. Si ma intristez. Ca realizez ca sunt om. Si ca sentimentele mele sunt pur omenesti. Si ca am legaturi puternice cu lumea asta. Nu vreau legaturi in plus, imi place sa ma stiu detasabil din lumea asta, si dependent de alte variabile din cer. Sperabil din alte galaxii. Pentru ca imi place sa ma cred din alte locuri si nu doar un simplu om. Si din nou asta e pur omeneste, ca ne place sa ne simtim speciali. Si altfel decat restul. Si asta ne face la fel de speciali ca restul umanitatii. Si astfel sunt ordinar. Si asta ma deprima. Si nu vreau sa fiu deprimat. Asa ca-mi suprim gandurile si ma infund in ganduri pufoase care intotdeauna ma scot din apa cu capul la mal. Desi plin de alge si alte prostii agatate din fundul oceanului gandurilor nefaste. Care ganduri nefaste nu sunt asa de nefaste, sunt doar rezultatul unor mentalitati evoluate din violenta si stres. Stresul maturizarii, si intrarii intr-o noua etapa in viata. Pentru care sunt pregatit teoretic, dar practic am mici dubii...

Irelevant, tot ce zic este irelevant, mi-e dor si asta e relevant. Mi-e dor de propria minte care este in vacanta...

Atom

Evident fara vreo legatura cu vreun continut coerent, titlul mi-a ramas pe creier dupa ce l-am tot vazut intr-o oferta de diverse interfete de net cu procesor omonim. Nu, nicio legatura si nicio conexiune. Nu prea se leaga multe coerent in ultima vreme. Sau in orice vreme. Ar trebui sa fac niste diagrame de idei inainte sa astern ceva in scris, probabil ar iesi ceva mai sanatos si mai digerabil. Dar pana la urma de ce-ar fi o diaree digerabila? Fie ea si mentala, farmecul credeam ca consta in materia nedigerata, si implicit blogul a fost denumit sa aiba aceeasi incarcatura filosofica: un flux de ganduri nedigerate si doar expulzate cu viteza maxima, sterse in graba si spalate de marea internetului. Da, chiar avea o gandire in spate titlul si nu era doar pus la plezneala. Si ma trezesc raspunzand la intrebari imaginare ale unui interlocutor ce nu exista. Dar pe de alta parte nici propria existenta n-o pot delimita in timp si spatiu, deci de ce-ar fi interlocutorul imaginar mai dezavantajat ca mine? Suntem pana la urma prinsi in aceeasi minte intesata de diverse ganduri si sentimente. Mai mult de sentimente de cat de ganduri. Sau invers. Nu-mi dau seama de diferenta. Singura cale in care-mi dau seama ca un sentiment difera de un gand este cand incepe sa reactioneze fizic tot organismul, cand inima incepe sa-mi bata mai tare, picioarele sa-mi tremure, stomacul sa se procopseasca cu diverse insecte zburatoare denumite generic fluturasi (unii chiar foarte violenti cateodata, ai naibii insectoizi zburatori), si evident mintea rationala intra in sucombare subita.

Dar nu, nu pot declara vreodata ca ma inteleg, de aceea accept ideea (reticent dar umil) ca nu voi intelege complet vreodata alta fiinta umana. Accept asta in ipotezele date, dar cu toate astea nu reusesc sa ma abtin sa nu incerc. Sa nu-mi maresc antenele in directia oamenilor sa incerc sa-mi definesc propria minte in raport cu factorii externi. Ca pana la urma alta cale de a-mi analiza propria sanitate este sa compar ratiunea si gandurile recurente cu cele ale oamenilor cu care interactionez. Umanitatea, chiar si din mine, este ceva ce nu inteleg in totalitate, combinatia de empatie cu autodistrugere si cu sentimente ce sunt atat de complete si de perfecte in toate formele incat corup orice minte si o imping la decizii irationale si iresponsabile, combinatia de macabru cu frumusete sublima, ruda cu divinitatea...Nu, nu pot sa zic ca inteleg ceva din umanitate sau din ceea ce sunt. Sau din faptul ca sunt. Existenta imi este definita de cele mai multe ori de privelistea care o arunc pe geam dupa ce ma trezesc, dupa ce-mi reparcurg sutele de vise apocaliptice sau erotice, oribile sau frumoase ca o noapte de primavara privind stelele. Privelistea care este aproximativ aceeasi de la o zi la alta, schimbarile nefiind dramatice niciodata... asa-mi definesc realul si existentul, ca ceva intr-o schimbare foarte inceata, aproape imperceptibila intr-un interval de timp redus, o oarecare constanta. Ma astept insa de fiecare data cand deschid ochii sa vad dincolo de geam distrugere totala... ierni nucleare, cutremure de cod (imr 475 chiar), bombardamente, invazii extraterestre, invazii de mortaciuni, orice... Si constat cam zilnic ca nu se intampla nimic din toate astea, si ca de fapt viata nu-i asa de fatalista precum are subconstientul meu impresia in vise. Nu, viata e chiar destul de ... as zice frumoasa, dar este cliseic, asa ca voi spune ca viata este destul de porno. Porno intr-un sens bun, intr-un sens finut, nu german, ci frantuzesc, cu buget mare si silicon deloc. Viata este porno din simplul motiv ca este. Nu are nevoie de nicio explicatie, de niciun exemplu moralizator, de nicio poveste frumoasa, de nicio aventura spectaculoasa. Viata este porno daca te opresti o secunda din gandurile cotidiene si-i arunci o privire. Te va privi inapoi si-ti va zambi complice. Poate te vrea, poate te va respinge si doar te amageste, nu stii niciodata ce exact vrea viata de la tine. Unii zic ca viata-i femeie usoara, ca se culca cu toti si ne-o trage la toti, ca este un fel de transexual libian, care abia asteapta sa te apleci un pic sa-ti tragi sufletul ca sa-ti distruga ochiul care delimiteaza sensul unic ce nu trebuie vreodata infrant (ca ti se ia permisul pe urma, si e tragedie). Mie mi se pare simpatica insa viata. Poate e sifonata tot timpul, se imbraca ca si cum ar fi fost lovita de un autobuz de haine second hand murdare si apoi stropita de cativa rinoceri cu diaree, dar in ochii ei tot se vede frumusetea ce a castigat premiul de miss world odata candva. Si stii ca daca o scuturi putin de toate mizeriile care reuseste sa le gaseasca zilnic o poti face din nou vedeta, si poate castiga oricand cupa cea mare.

Desigur insa, ipoteza asta nu se aplica daca esti gandac si intamplator imi violezi domiciliul. Caz in care viata este un fel de cosmar venit sub forma unui papuc supradimensionat cu viteza hiperluminica direct peste tine exact in momentul in care te astepti mai putin. Da, se vrea si este o amenintare. Asta daca gandacii ar citi. Si ar avea net. Si mi-ar citi blogul. Si asta in mod regulat. Cam multe ipoteze deloc simplificatoare, s-ar putea sa fiu departe de adevarul existential si sa o fi luat putin pe camp. Dar imi place pe camp. Am visat ca imi faceam de cap cu Ea intr-un camp de porumb. Porumb cred ca era, nu eram foarte atent, toata mintea, privirea si sufletul imi erau absorbite de Ea mai tare si mai repede ca o gaura neagra. Si bratele o cuprindeau ca si cum viata ar fi depins de asta. Si depindea de asta. Imbratisarea, actul imbratisarii, si contactul fizic al pieptului si bratelor inferioare este o caracteristica intriseca pufoseniei si strict necesare supravietuirii. Aceasta stabilire de contact fizic, punte emotionala intre corp si minte, intre planul real si planul imaginar, aceasta este strict necesara mie ca individ, minte, suflet, si creatura pe baza de carbon pentru a supravietui. Pentru a infrunta inca o zi in inchisoarea de carne ce-mi este corpul. Cam ciudat sa vin cu o astfel de afirmatie dupa ce tocmai am declarat ca viata este frumoasa si pornografica in stil frantuzesc, dar ezoteric am dreptate, chiar este o inchisoare corpul uman. O inchisoare pe viata, ce-mi inchide mintea si sufletul intr-o lume pe care o inteleg foarte putin, si in care n-o sa apuc sa invat nici 1% din ceea ce-as fi vrut sa invat. Si nici 1% din ceea ce-as fi putut sa inteleg n-o sa inteleg vreodata. Si asa ma pierd in niste statistici de probabilitati dupa ce tocmai am revazut un film clasic cu arnold. Care din nou n-are nicio legatura cu scopul vietii sau cu vreun gand exprimat aici, dar care cumva imi reaminteste ca spectacolul merge inainte indiferent de factorii malefici din ei, si e bine sa ai intotdeauna o vorba de duh speciala pentru dusmani, indiferent daca ai dusmani sau nu. Replica este mai ucigatoare ca orice arma, pentru ca la inceput a fost cuvantul, si cuvantul inca are putere. De aceea nu fac abuz de el. Si cu greu ma abtin sa nu-l folosesc uneori, ca apoi sa ratez momentul optim pentru declaratii si sa petrec o buna bucata din timp regandindu-mi actiunea si sincronizarea. Si inca o buna bucata din timp gandindu-ma la incarcarea emotionala ce tocmai am estomat-o. Ca si cum as fi inghitit o grenada care avea cuiul scos. Si o explozie de ganduri si sentimente imi trece prin creier de parca ar fi schije. Si lasa marcaje, si lasa urme, si lasa arsuri, dar mai important, in loc sa conserve energia, o multiplica. Si asa ajung sa fierb in interior de ceva ce n-a reusit sa iasa. Ca o diaree ce refuza sa iasa, si in loc sa se duca spre locul damnarii eterne, refuleaza in interior. Desigur de aici probabil vin ideile de cacat, din astfel de metafore si alegorii pentru sentimente fabulos de pufoase si incredibil de pretioase.

Nu mai stiu de unde am plecat si unde am ajuns, stiu doar ca sunt mai lovit de fulger ca o pisica lasata pe varful muntelui cu o umbrela in brate. Si asta din nou intr-un sens bun. Atat de bun ca are gust de ciocolata. Ba nu, ciocolata este oribila fata de cat de bun e gustul asta...

Rezonanta

M-am intrebat des cand voi intalni fenomenul incontrolabil si inexplicabil care sa ma dea peste cap. Cum voi aborda o situatie complet implauzibila si ilogica si cum voi reactiona cand mintea se va confrunta cu ceva complet ciudat. Cum imi voi da seama de reperele care denota realul? Cum voi stii ca rationamentul meu nu mai are niciun sens si nicio directie?

Din acest motiv m-a fascinat intotdeauna partea oculta. Partea magica. Partea spirituala din viata. Psihicul este cea mai stranie creatie inventata vreodata. Si inventatorul este cel care a inventat sau a fost inventat de propria inventie? Cerc vicios infinit? Oul si gaina? Tom si jerry? Imi plac lucrurile pe care nu le pot intelege, pe care nu le pot digera cu totul, care nu se leaga coerent la mine-n cap. Imi place sa fiu mirat, sa fiu uimit, si caut un fenomen complet inexplicabil. De aceea am si fost in padurea baciului. Sa caut ceva atat de special si de uimitor incat sa-mi ingenuncheze mintea si prin uimire sa ma lase lipsit de orice aparare logica. Lipsit de orice preconcept si ideile existente despre spatiu si timp si despre insasi natura universului. Sa ma lase practic ca un prunc in fata lumii intregi, cu mintea goala si gata sa-mi pun noi intrebari despre natura universului. Si sa-mi pun noi intrebari despre ce este cu adevarat viata, ce este cu adevarat real, si ce este cu adevarat adevarat. Si asa sa-mi redefinesc sistemul de valori, sistemul logic, sistemul functional si sistemul constient. Intotdeauna m-am intrebat cum am putea percepe si o a cincea dimensiune. Ceva dincolo de x y z si t. Ceva care sa se desfasoare in alt plan, si care cumva sa fie strict dependent de restul. Planul subconstient, noosfera, planul mintii si al sufletului, unde toti coexistam si interactionam si care interfereaza cu planurile inferioare constant.

Si inca n-am trait nicio incursiune in supranatural. Nicio posesie de catre un demon negativ si nu protectiv (desi nici cu cei protectivi nu cred ca am interactionat). Nicio experienta vizuala care sa ma scoata din uz, si care sa-mi trimita mintea pe alta sfera. Nu. Nimic din toate astea.

Dar am gasit ceva ce ma scoate din uz. Ceva ce-mi face inima chiar si in clipa in care scriu asta sa-mi bata atat de tare incat s-o simt prin patura. Ceva ce ma face sa ma intreb care este esenta omului daca nu asta. Capacitatea de a zbura la sol. De a dansa fara muzica. De a pluti. De a zambi din nimic mai mult decat un gand. Da, asta mi-a cam dat peste cap conceptele despre scopul si destinatia omului ca fiinta. Poate am stiut asta dintotdeauna, poate tocmai am realizat-o, dar in mod cert nu cred ca exista ceva comparabil. Nicio poezie n-o poate rezuma. Niciun cantec n-o poate insuma. Toti artistii se inseala, nu poti ingradi ceva ce provoaca reactii solare in cuvinte, sunet sau imagine. Simturile nu pot reda exaltarea totala. Corpul uman nu cred ca este capabil sa cuprinda sentimentul. Al meu sigur nu este. Nu face fata si clacheaza. Si mintea inca pluteste dulce si agale simtind doar parfumul...

Liniste

Dupa indelungi cautari interne, am gasit un element ce aduce liniste in cap. Si sunt socat putin ca nu este turnul ce mi-l tot inchipui ca locuinta pentru batranete. Un turn inalt cu un peisaj mirific. De unde as sta noaptea observand stelele si natura, in timp ce-un vant nemilos mi-ar taia eficienta termica si gandurile recurente. Unde gandurile nocturne s-ar innoda intre ele pana cand ar rezulta o singura entitate uniforma. Si stelele mi-ar veghea soarta si pletele mi-ar fi zburate in noaptea intunecata. Dar imaginea ar fi incompleta fara ea. Fara s-o strang in brate, si sa-i zic doar din ochi ca este bestiala. Si in ochii ei as vedea raspunsul implicit, pentru ca stie ca este bestiala. Si totusi imaginea ar fi in continuare denaturata daca as avea plete. Mai eficient este cu parul scurt, indiferent de sexualitatea si misterul adus de o podoaba capilara imbelsugata. Nu vreau sa generez mister, nu vreau sa ascund nimic, si nu vreau nici sa-mi intre in ochi propriul par. Si din falnicul foisor as avea lumea intreaga la degetul mic.

Imi place frigul. Imi place sa-mi vad respiratia si sa simt cum un fior imi cuprinde intreaga sira a spinarii. Cum am spasme involuntare ale tuturor muschilor, in timp ce organismul se chinuie sa tina pasul cu cerinta energetica. Imi place sa imi simt pielea incordata si ochii usor incetiniti de pielea tremuranda. Poate d-asta ies noaptea pe balcon sa admir noaptea. Nu vad nicio stea, nu vad nimic interesant pe geam, doar noaptea, bezna. Si bezna ma intriga. Intunericul ma atrage mai mult decat lumina. Misterul si detaliile ce nu se lasa vazute din prima ma incanta si-mi gadila imaginatia. Cu suficienta imaginatie si paranoie pot sa ma sperii singur cateodata. Tin minte ca-n padurea baciului am incercat mai bine de 5 minute sa imi inchipui ca un copac vine spre mine, si ca padurea insasi are o viata proprie si o pofta deosebita de sangele meu. Atat m-am concentrat asupra acestei imagini ca am reusit sa vad cum se misca putin copacul. Din pacate insa mintea rationala a intervenit si mi-a dat o palma dupa ceafa, si tot sentimentul acela deosebit de frica neconditionata a disparut in noapte odata cu orice doza de mister.

Aspir la un cosmar autentic in continuare... Inca se lasa asteptat, si inca o sa se mai lase asteptat. Nu pot sa ma plang, am vise chiar frumoase in ultima vreme (chiar si cele in care sunt muscat de lupi siberieni, sau ma strecor prin tubulatura industriala intr-un complex infestat de xenomorfi) si care ma incanta pana peste masura (unele chiar suficient de puternic incat sa ma trezeasca din somn cu un zambet larg si un gand frumos). Dar cu toate astea parca inca vreau un cosmar, o frica care sa ma scoata din balamale. O frica irationala care sa profite de starea psihica plutitoare din ultima vreme si sa-mi devasteze mintea lipsita de aparare. Din pacate insa sunt convins ca orice ar reusi subconstientul meu sa produca malefic o sa fie fara dar si poate infrant instantaneu de zambetul tamp ce ma apasa si ma cuprinde. Si de pufosenia care a atins valori imoral de mari. Si chiar si acum, in loc sa ma cuprinda doar o somnolenta obisnuita, ma cuprinde o somnolenta zambitoare. O stare placuta in care pot doar sa stau in pat cu privirea la tavan si sa zambesc larg gandindu-ma la ceva frumos. Acelasi ceva frumos. Doar ca-i frumoasa si nu ceva, ci chiar o fiinta umana. Si nu orice fiinta umana, ci una foarte bestiala...

Si acum cum bine a observat fratimiu, dupa ce am ascultat de 10 ori la rand aceeasi melodie, mi-am amintit ca aveam o melodie pe creier de cand m-am trezit. Si nu o melodie tocmai frumoasa, ci mai mult malefica. Dar cumva biosphere tot timpul imi gadila anumite simturi. Poate gandurile de explorare spatiala, poate gandurile de noapte si intuneric, sau poate doar pseudolinistea ce mi-o inspira. Dar acum nu-mi mai inspira linistea, caci galagia mentala oricum este canalizata. Si linistea este prezenta intr-o doza suficient de ridicata incat s-o pot declara prezenta...

Vraiste

Mintea mi-e vraiste. Pe neasteptate s-a decis sa functioneze dupa propria logica si nu mai raspunde corespunzator. Parca ar fi facut greva unele parti din ea. Parca vor sa-mi spuna ceva. Si nu cred ca are legatura cu scoala sau cu metalul. O legatura mai tainica se ascunde aici dupa deget si ma fac ca nu o vad. O ignor desi imi face cu mana in timp ce-mi da cu barosu peste fata. Inchid ochii si ma fac ca n-o vad si ea vine si imi trage una dupa ceafa. E clar ca nu ma mai place mintea. Vrea sa ma bata si nu sa ma ia in brate. Si n-o mai inteleg. Cand nu-ti intelegi propria minte cred ca-i un semn ca ceva nu e in ordine. Cand insusi geamul prin care privesti lumea devine stramb si se sparge, vezi lumea mai bine? Sau n-o mai vezi ca ti-au intrat cioburi in ochi?

In scop pur experimental azi m-am plimbat singur fara nicio tinta si niciun scop. Doar arzand gazul si combustibilul, navigand dupa instinct, ascultand muzica relaxanta si incadrandu-ma lejer in viteza legala. Am fugit singur. De mine si de propria-mi minte. Cam 50 km complet inutili. Cam o ora de somn sacrificata, si inca jumatate de ora debitand chestia asta aici (cred, nu m-am uitat la ceas cand am inceput sa scriu). Si nu-mi dau seama daca a functionat in vreun fel. Este destul de psihedelica o plimbare noaptea fara niciun scop pe muzica aferenta chilloutoida. Si cu toate astea nu pot sa simt sau sa inregistrez vreun progres in situatia mentala. Da, s-a calmat un pic. Dar cam atat. Tot fierbe oala sub presiune. Vulturii inca dau tarcoale cadavrului. Si inca n-au ramas fara tarcoale. Oh nu, ca tocmai au primit un bax de tarcoale de la unchiul sam care lucreaza la nsa si ne supravegheaza non stop datorita pactului cu nato care vrea sa devina mai mult decat un tratat, vrea sa devina act. Are ambitii mari. Motivatia insa lipseste cu desavarsire ca scopul s-a pierdut in negura timpului si gaura de vierme din marul din curte.

Accept sugestii si tratamente. Cat timp acestea presupun prajituri si imbratisari.

La momentul scrierii acestui post inregistram 1.48 mishi pe scara mish de pufosenie cronica terminala.

Traume

Ma simt traumatizat. Am lucrat ca bezmeticu la o grinda de sustinere a podului rulant si inca nu-mi dau seama de ce am lucrat atat. Puteam sa ma opresc oricand. Puteam sa fac altceva. Puteam sa ma gandesc la altceva. Dar nu am reusit sa ma desprind. Trebuia sa vad si sageata ca da in tolerante altfel nu aveam liniste. Dar nu am liniste.
Cumva, ceva s-a defectat pe parcurs. Cumva nu lucram chiar cu mintea acolo, si am sentimentul crunt ca desi am facut bine ce-am facut, puteam sa fac mult mai repede.
Am pierdut din randament.

Poate mintea-mi zboara pe campie. Inca vreau vacanta. Desi am dat o fuga circa incotro am vazut cu ochii, inca nu ma simt implinit. Inca simt ca trebuia sa fug mai mult. Sa fug de probleme imaginare. Sa fug de responsabilitati si maturizare. Sa fug de timp. Si uite asa planul era clar destinat sa o dea in bara la acest capitol, pentru ca timpul trece indiferent daca fugi sau nu. Si ma regasesc in aceeasi pozitie scriind despre aceleasi buguri din sistemul de operare propriu si ramanand la fel de impasibil la posibile schimbari iminente. Nu-mi dau seama exact daca am de ce sa fug, vreo cauza reala, vreun inamic real sau daca in continuare fug de propria minte. Poate ca incerc sa-mi evit unele ganduri ingropandu-le intre alte idei fugitive. Dar nu functioneaza. Nu este o solutie fezabila. In timp, toate gandurile reies la suprafata si incep sa se contopeasca intre ele generand alte ganduri si alte ganduri. Cred ca a fost cea mai vaga idee formulata vreodata. Ca si cum as fi incercat sa incerc ceva incercand altceva. Si nu am reusit. Am esuat prin simpla mentalitate si control de sine. Am esuat prin faptul ca nu m-am straduit suficient. Asa ca nu-mi ramane decat sa fug. Si sa incerc sa mai vad ceva din mers daca tot fug.
Si imi place sa fug. Dar paradoxal, desi imi place sa fiu singur cu gandurile mele destul de des, nu-mi place sa fug singur. Nu-mi place deloc. Ma dezgusta ideea de a fugi singur. Poate-s creatura sociala prin fire, poate pentru ca sunt foarte pufos (chiar anormal de pufos in ultima vreme, chiar si dupa standardele mele), dar singur nu este niciodata o optiune. Desi ar trebui in mod empiric sa incerc sa fug si singur odata. Sa vad ce iese in ecuatia asta. Poate aflu ceva nou despre mine, caci pana la urma d-aia imi place sa ma plimb, ca vazand mediul sa ma descopar pe mine, si regasindu-ma si descoperindu-ma sa devin mai impacat cu universul, cu mine, si cu pufosenia globala.

Remarc insa ca am gasit ideea pentru cum vreau sa-mi construiesc casa, sau cripta, dupa caz. Castelul Iuliei Hasdeu mi-a servit drept inspiratie. Un amestec foarte fin de ocultism si filosofie, chiar mi-a starnit interesul ocult pentru o scurta perioada. Regret deseori ca nu dedic suficient timp acestei laturi a lumii. Imi place foarte mult ocultismul in toate formele lui. Evidentiaza unele aspecte din viata pe care nu le putem controla dar putem incerca sa le controlam. Si mai ales, evidentiaza faptul ca omul are capacitati neobisnuite care pot fi dezvoltate si explorate. Si vreau sa cred in ocultism, desi ingineria imi distruge incet dar sigur orice credibilitate in aceasta ramura. Vreau sa cred ca suntem capabili de fapte marete. Vreau sa cred ca putem schimba vremea dupa starea emotionala in care ne aflam. Vreau sa cred ca suntem mai speciali decat suntem. Si sper ca pot sa cred.

Si in cateva zile si mica farama de vacanta va lua sfarsit, si viata imi va da din nou palme dupa ceafa ca este cazul sa ma pun pe treaba, sa ma apuc si de licenta si sa termin si facultatea. Si sa intru in rand cu lumea, sa ma angajez (sau sa fiu angajat, ca nu ma angajez inca singur deoarece n-am inca firma proprie), si pe urma planul devine difuz. Imi place sa cred ca viata nu se va rezuma la a ma casatori doar de dragul de a ma casatori si de a avea familie, la a avea o casa frumoasa si o masina imoral de puternica. Vreau sa cred ca viata se va invarti in jurul propriului ax de simetrie care o face frumoasa, si ca imi voi gasi dragostea adevarata cu care ma voi casatori si pe care o voi iubi si cand va avea 80 de ani si va fi complet incoerenta. Si sa ma uit in ochii ei si sa-mi fie la fel de frumoasa si draga ca atunci cand am cunoscut-o. Si sa nu fie femeie mai frumoasa ca ea pe planeta asta (sau altele), pentru ca nu-i frumos ce e frumos, ci e frumos ce-mi place mie. Si daca mie mi se pare frumoasa, atunci ea va fi cea mai frumoasa.

Si pe urma voi cuceri lumea si o voi declara regat. Ca intotdeauna mi-a placut dictatura, democratia duce la prea multe discutii si birocratie pentru binele populatiei.

Dar de fapt, cred ca nu stiu prea bine ce vreau. Sau mai bine zis, ce cred, si ce vreau sa cred. Cred ca de fapt vreau sa cred in ideea ca pot sa cred in ceva fara sa am vreo dovada despre acel ceva. Si divinitatea n-a intrat in discutia asta. Eu vreau sa pot sa cred ca pot sa cred, ca sa pot crede. Vreau sa cred in oameni. Vreau sa cred in idei. Si mai ales, vreau sa cred in mine. In pufosenia si bestialitatea din mine.

La momentul scrierii acestui post, inregistram 1.56 mishi pe scara mish de pufosenie.

Stadiul critic ultim

Pufosenia a atins ultimul stadiu din curba existentiala. Acuma va incepe sa urce treptat (sau exponential) pana la un nivel de maxim constant, pe care-l va pastra pentru destul de mult timp. Mersul prin zapada ascultand lemongrass a ajutat. Subconstientul a simtit nevoia sa-mi reaminteasca cat de bestial sunt. Si asta constant de-a lungul viselor (si de-a latul viselor) din ultima vreme. Este destul de fascinant sa te uiti la fulgi cum cad in timp ce mergi, mai ales cand fulgii pareau sa cada spre casa. Fiecare fulg se indrepta putin spre casa in timp ce atingea asfaltul cald. Precum ingeri minusculi incercau sa-mi distraga atentia de la orice alta activitate. Si totul combinat cu melodia daydreamer a provocat o reactie de pufosenie extrema pe moment.

Si desi am ajuns acasa ud, flamand, nedormit si usor suparat ca am stat degeaba cateva ore la scoala in plus, o caldura interioara incerca sa-mi traga alarma ca sunt totusi acasa. Si voi manca. Si voi dormi. Si n-am stat degeaba, ci am aflat lucruri noi de bine de rau (desi optionalul chiar nu s-a tinut).

Si am dormit mult si bine. Si am visat mult si frumos. Mai intai ca eram cu fratimiu si tata la munte, la curmatura, uitandu-ne in zare spre creasta sub bolta instelata si iluminata vag de lumina alb argintie a lunii. Si ma jucam cu un caine d-ala mare si balos. Si foarte pufos. Si imi placea sa strang in brate bestia mancatoare de ursi (ca altceva nu vad ce i-ar da de mancare de a crescut atat). Si creasta stralucea, si era usor acoperita de un strat de zapada proaspata si neteda. Catifelata si virgina. Dar pe urma mi-am dat seama ca tricoul meu n-are maneci, si deci e cam frig, si intrand in cabana m-am trezit in mexic, pe o strada mare si pustie, impreuna cu niste cholos si politia care investiga traficul de droguri din zona. Si atunci mi-am dat seama ca tricepsul imi explodase in 2 locuri. Si m-am alarmat, caci vedeam carnea vie cum e spintecata in doua cand incordez muschiul. Si ma soca mai mult ideea ca este carne, si ca deci sunt om, decat orice alta idee. Caci deobicei in vise am impresia ca-s nemuritor si invulnerabil, si deloc uman in mod logic. Bestial de inuman. Dar acum eram uman, si eram speriat. Si am luat-o la fuga prin mexic, pana am ajuns la o vale muntoasa din desert. In care era o baza militara. Si se asamblau tancuri cu tehnologie extraterestra. Poate m-a afectat filmul district 9 care l-am vazut (combinatie destul de slabuta intre halflife2 si tabere de imigranti ilegali/lagare naziste, dar distractiv in lipsa de atentie de ceva mai bun), pentru ca pe urma subconstientul mi-a dat o echipa pe mana sa rezolv o problema. Dar nu stiam problema. Si echipa era formata evident din andu, sorin, gipsi, vali in rolul indianului billy, si asa mai departe. Si dat fiind ca nu stiam care mi-este misiunea, am plecat singur de acolo. Si asa ca m-am urcat in vaporul din portul de dupa barajul de dupa canion/vale muntoasa cu baza militara, si asteptam sa plece. Si capitanul mi-a zis atunci ca este trist sa pleci cu inima distrusa, si ca mai usor ar fi sa ma leg la ochi in timp ce parasim portul. Si atunci, privind in zare catre turnul de trona peisajul in varful canionului, mi-am dat seama ce cautam acolo. In turn era ea. Tinuta captiva din motive poltice ale oamenilor din baza militara. Si m-am aruncat direct de pe vapor pe baraj. Si aterizarea a fost cam dura, lovindu-ma in mod repetat de peretele barajului si de niste bare de armatura ce ieseau din el (tin minte ca dupa ce am ajuns la baza, desi nu-mi prea mai simteam corpul, am putut sa declar unui inginer care era acolo, ca ar trebui sa acopere cu geosilicati bucatile alea de armatura pana nu intra in coroziune sa le creasca volumul de cateva ori). Si m-am sters de praf si m-am intors la echipa, care deja erau nerabdatori sa isi incerce minigunurile noi noute (mai noi decat cele din visele anterioare, astea erau practic ultima generatie, mai compacta si mai eficienta, si mai cu gloante cu cap de uraniu saracit). Dar o racheta sol-aer aproape ne-a distrus echipa, lovind din plin elicopterul la scurt timp dupa decolare. Si a trebuit sa ma arunc singur peste nenorociti, impartind moarte in stanga si-n dreapta intr-un ritm nemaiauzit/vazut. Pana ce evident un tanc explodand a reusit sa propage in mine o placa imensa de fier, care m-a efectiv sfartecat in doua. Stiu ca ultimul gand a fost ca regretam ca n-am luat o arma mai mare.

Totusi visul de azi noapte a fost mai agreabil, vis in care eram pilot la clinceni si ma jucam cu niste avionase dragute si adorabile, cu motoare subluminice, care reuseau sa provoace mici gauri in atmosfera la fiecare decolare. Si stiu ca ma stresa ideea ca nu stiam sa aterizez, si instructorul imi dadea prin radio mesaje ca ma voi descurca, pentru ca are incredere in mine, sa-mi ascult instinctele. Si drept urmare era sa ma prabusesc. Am avut totusi noroc cu ea, care era pilot cu experienta, si a reusit sa redreseze aeronava (era cu dubla comanda stil F/A 18, sau cel putin arata ca unul din interior). Pacat ca in niciunul din vise nu am vazut-o la fata. Iar. Dar macar am constatat ca avea parul destul de scurt. Ceea ce este un prim pas in formularea unui ideal feminin in subconstient. De ce par scurt si nu lung si erotic? Poate pentru eficienta? Poate pentru rapiditate si usurinta in exploatare? Poate pentru ca poate fi mai sexi utilizat corect? Poate ca nu. Poate ca era doar o coincidenta.

Ce e sigur e ca nu-s prea pufos. Ca n-am nimic pufos de imbratisat (eventual viu).

Nepufos

In urma atingerii unui maxim de pufosenie admis in mod legal pe pamant, am inceput usor dar sigur sa o iau pe o panta descendenta astfel incat sa pastrez o coerenta universala a sentimentelor. Astfel echilibrul universal si-a intrat in drepturi si mi-am pierdut din pufosime. Chiar mult si subit as putea adauga, si se pare ca nu prea vrea sa mai urce. Nici gelul de dus cu aroma de cacao care ma face sa miros a prajituri nu m-a ajutat in mod deosebit in recuperarea sentimentului de pace universala si giugiuleala cu cosmosul. Nu cunosc exact cauzele acestui declin rapid, dar pot da vina pe stresul sesiunii ce a trecut, si lipsa totala de chef generata de ideea maturizarii prin licentierea iminenta. Ma simt gata sa fiu aruncat dintr-un tun defect intr-o lume defect, cu o minte defecta.

Parca as fugi, si am fugit, si degeaba am fugit. Ca n-am rezolvat nimic. Am vazut pe andu alergand dezbracat sa se incalzeasca pe o plaja la 1 dimineata, si pe vali facand flotari la 10 metri mai departe tot dezbracat. Si a fost amuzant, si a fost frig, dar n-a fost exact ce cautam. A fost doar o statiune pustie cu o mare pustie, o plaja pustie, si o minte pustie ce le privea in gol. N-am inteles nimic, si nu era nimic de inteles.

Si as fugi din nou. Poate cel mai bine ar fi sa fug singur. Dar m-as plictisi si as face vreo tampenie de plictiseala. Tot mai bine e in gasca. Dar in gasca ma intristez cumva. Sau poate asa sunt eu, cum bine constata un coleg ironic in primul an de facultate, pur si simplu emo. Sau tolomac emotional cum bine constata mama.
(desi ca sa fiu sincer nu bag mana-n foc ca a folosit formularea asta, dar cam asta vroia sa zica oricum)

Starea de teposime o fi si cauzata de mici excese de violenta virtuala manifestata in quake, sau de excese de metallica in difuzoare, sau de muzica foarte porno/chill/lounge (care ar trebui sa ma faca mai pufos, in schimb doar ma intristeaza). Sau o fi de la vremea cam urata din ultima vreme (desi argumentul asta e nefondat, azi a fost soare). Deja imi pierd rabdarea incercand sa ma inteleg. Complicat cu sentimentele si gandurile astea. Sunt trist pentru ca nu sunt pufos, si nu sunt pufos pentru ca sunt trist. Cerc vicios cu tendinte dominatoare. D-aia cu cizme de piele pana la genunchi si bici. Si ceara topita. Multa ceara topita. Si castraveti murati. Mai ales cu castraveti murati. Eventual luati de la godac, ca se stie ca au cele mai bune chestiuni. De departe. De aproape probabil ca nu.

Nu-mi vine sa fac nimic, decat sa stau si sa reflectez la ce se intampla. Sau sa ma apuc de facut proiecte a caror tema tocmai am primit-o. Promitator si poate chiar eficient, om vedea.