Fantastic sliding pendulum of the perpetuum mobile of changes

If at first you don't succeed skydiving is not for you.

Lore has it everybody needs a quest. A challenge. A goal. An epic achievement waiting on the other side of the invisible bridge that often needs rocket powered grenade launchers to gain any sense. It if has any sense. If it doesn't make any sense, one can subdue the sense monster into sending some sense from outer space. The sense monster is a very complex being, resistant to most attacks, including fire and stress. Only pure shear force can destroy it's inner structure and rupture it's fragile self-esteem. The then subdued beast can be used to propel sense into any reasonable activity and bridge of knowledge using the vastly known ancestral magic of the common sense. It is a known fact that diamonds are forever until the beholder bows down to the ever-lasting glory of non-existence. And if that didn't sparkle with everyone, the sole soul responsible for the atrocity of the hole in the sole that makes me as useless as a ninja as a retarded dolphin performing brain surgery on a banana is the idea that all that surrounds me is materialism. Material world in a plastic world it's fantastic as it slices and dices until the vices surface and rip open the hopes of a generation.

There is nothing at the end of the rainbow. Rain surrounds the cloud and the science behind thunderbolts is magic. Magic makes and magic breaks the beaks of the falcons that ride to the sky seeking the truth and get struck down by lightning and become crispy strips overburned and overpriced at your local fried chicken depot. The pilots rest in the cockpit where the controls to the heart of the sun were set long ago in a galaxy not so far away, namely ours. It was ours, before the dark times, before the empire of thought that ripped it from our hands and threw it to the dogs of war.

I wish i was a giant. Roaming the plains and the mountains and being able to stroll from peak to peak within a momentary lack of reason. The ups and downs would balance each other and the resulting struggle would reach for the magic rainbows in the sky.
The clock beckons and i reckon the sleeping hours are closing at hand with a claw deep inside my skull. My eyes rush to close, my heart slows and my jaw drops. I need sleep. I crave sleep.

The sundering of the world draws near, but i doubt the end is near. The ending is just an excuse for the rich to get richer and the poor to run away scared and eventually end their lives. The dystopia that engulfs each and every approaching end serves only one goal: delusion and despair. Delusion and despair to help the elite to control the masses even better. Prepare for the worst, democracy is an illusion, time is a prison and materialism is the warden.

Pancake.

Demise

The mind burns with desires and ambitions. The inner eyes reckon the potential and can see past the misery. The feeling is there and there is always hope for the best. The words don't make any sense. It's all a treaty with the inner works of the Universe. It's all a connection shared deep within us all. It's all deception and lies. It's all that meets the eye, and none that move the soul. It's all that was and all that will be. There is no time. No time for salvation, no time to escape and no time to run. There is simply no time. We are standing still. We are but mountains and time flows from within. It munches away from our souls and it munches away our spirits. It is all that will never be, for it does not exist. It's all a trap given to us by our own minds as a protection. It's the law that drives us to have meaning and a restricted life. It is what can drive and power us, but what can also destroy us.

And time is eating my fluffiness. It is dying. It was meant for higher purposes. It was meant to embrace the world and cherish it, and it is starving. Instead of consuming the world with love and embrace, it stirs on the ground, living its final hours.

Maybe technology killed it. Maybe science. Maybe the sworn enemy, time, which does not exist, killed it. But if it does not exist, it cannot have been murdered. That which has no life cannot be killed. By my knowledge my fluffiness is becoming a zombie. It wants simple and direct answers. Simple and direct needs. Nothing fancy, nothing silly, just to embrace the world in all its forms and glory. It needs affection and it feeds on needs. My needs. My needs for affection nourish it. The recent heatwave is killing it. It throws me off balance. I am weak and I am humble, as I am yet affected by these silly phenomenons such as heat and climate shifts. I must adapt. I must learn and power myself from within. My root to the Earth is weak. My connection with the Divinity grows ever weaker. My connection with myself grows slim. I no longer know myself as I once did. My mind may be shifting away from me. My thoughts gather in unfamiliar shapes. The vectors that once powered and directed ideas are now scattered. They are lacking direction and sense. This makes no sense. My mind makes no sense. The refuge I refuse to take is a general meeting with the High Council within me. The desires and cravings that I feel must lead to a higher purpose or shall be eliminated. The purging must take place. The once feared and dreaded reboot must be set in motion. I must seek a higher purpose. I must seek a higher goal. I must seek control.

As a drop of sweat runs down my chest, feeling my muscles slightly twitching from the slight chilling sensation that suddenly grips my body, I remember what I looked forward to as a youngling. I wanted to go towards the stars. I wanted to seek life on other planets. Ever since I learned of planets and our place in the Universe, I wanted to leave this planet. If we are all made of stars and to a point maybe genetically altered by extra-terrestrial life, there is a clear way. There is a purpose, there is a plan, there is something waiting for us. And that something may very well be ourselves. We must look within if we are to truly master our race and take it to new heights. Is this a brink of a new Golden Age? Would the economical collapse of the world in some way lead to the unification of our planet under a common purpose? Is Plato wrong and maybe there is an end to war? In every destruction there is creation. In every ending there is a beginning. In every damnation a blessing and in every thought a counterthought. I foresee a time of great accomplishments and amazing achievements. I foresee there will be an end to war. I Foresee the demise to be a wonderful beginning. I just hope I can foresee better that I can see...

As the song goes, the night is a carousel, and the bed yearns for my slumber. My slumber yearns for better dreams. My dreams yearn for violence and death. My mind yearns for peace and quiet. The quiet of my mind yearns for noise. What am I yearning for? What am I doing for myself? How am I rescuing my damaged mind? Is my mind damaged? Can it be repaired? Will the peace of my mind bring peace in my subconscious? Will the dreams in which I'm dying or being violently mauled stop or intensify? Is the world sending me a message? Is my mind sending me a message? And what is the message?

I am yet to recover my knowledge of the notion of 'home' and I seem to have lost the notion of 'comfort zone'. What will I lose next?
And for my latest concerns, my fabled fluffiness is nearly depleted. Dying as I stated earlier. I believe mana can resurrect it (even without resurrection sickness), but mana is scarce...

Sleeping will provide better solutions. The night is the best councilor, and my meeting is long overdue.

Good fight, good night!

Padurea Hoia-Baciu, retrospectiva aniversara

S-au implinit aproape (fix) 3 ani de la fericitul eveniment care a avut in prim plan o expeditie catre padurea bantuita din Cluj. Sub impingerea unui interes direct si personal fata de ocult si aceasta problema, tind sa revin cu detalii picante si semnificativ relevante (cand se cauta astfel de sensuri). Intrucat expeditia in sine a fost scurta dar plina de evenimente, care abia ulterior am inceput sa le punem si cap la cap, tin sa zic ca se pot interpreta in multe feluri intamplarile.

Tin sa declar tare si raspicat insa ca nu am fost martorul unui eveniment complet incredibil si neplauzibil din punct de vedere stiintific sau uman.

Acum putem merge mai departe si nara niste mici intamplari care initial nu aveau niciun sens dincolo de un amuzament si o usoara doza de "straniu".

1) Mergand sa rezolv probleme biologice in padure am simtit nevoia sa ma uit in departare in bezna noptii si sa vad ceva miscandu-se agale langa un copac. Subliniez ca am simtit nevoia sa vad ceva miscandu-se agale langa un copac. Am vrut sa vad ceva acolo, incercand sa creez un precedent pentru ceva supranatural ca sa ma minunez. Am reusit sa ma sperii singur, desi nu pot declara cu mana pe vreo carte sfanta ca nu se misca nimic langa copacul respectiv. Poate am vrut sa vad si mi-am manifestat chiar o putere telekinetica. Am vrut sa experimentez ceva supranatural, am vrut sa imi pierd mintea intr-o padure in intunericul de nepatruns, in intunericul dinauntrul mintii mele. Am vrut si poate am reusit.

2) Taiand niste crengi uscate (nota ecologica - apartineau unor copaci care fusesera dati jos din cauze mai mult sau mai putin naturale, concret n-am dat cu toporul in niciun copac infipt in pamant) impreuna cu un prieten in timp ce alti doi prieteni adunau crengi in acelasi scop marinimos (foc, caldura, lumina), un prieten a vazut un om pe bicicleta trecand in viteza si zicand ceva care a sunat cam asa "e o seara buna..." (multumiri interventiei lui Sorin, ca retinusem altceva). Mentionez ca prietenul respectiv nu a vazut nici de unde a aparut si nici incotro s-a dus biciclistul. Era noapte (circa ora 22.00) si nu avea nicio sursa de lumina, focul nostru inca nu era aprins, deci in poiana era bezna (iluminare strict de la luna si de la lanternele noastre orientate spre ce faceam). Inca am mici dubii daca chiar s-a petrecut evenimentul, noi restul n-am vazut si auzit nimic, si nici nu s-a vazut vreo urma de bicicleta pe jos.

3) Nu m-a durut capul deloc cat timp am dormit in Poiana. Odata ce am dormit in alta locatie (spre Horezu) m-a durut capul. Mentionez ca in perioada respectiva ma durea capul aproximativ 5 zile din 7, asa ca chiar este un lucru straniu.

4) M-am trezit in prima noapte la un moment dat auzind ceva pe afara. Uitandu-ma spre intrarea cortului era Vali cu toporul in mana uitandu-se direct si drept spre cort. Focul juca violent in spatele lui. Era perfect treaz dar nu a zis nimic cand l-am intrebat de ce nu doarme. M-am decis ca nu are sens sa-mi fac griji ca este perfect responsabil sa ma culc la loc. Si am dormit strasnic mai departe.

Astea sunt toate evenimentele pe cat mi le aduc aminte si le-am mai pus cap la cap. Evenimente tratate de mine ca fiind stranii, desi au toate un impact destul de plauzibil. Este o idee cred buna sa mai fac o expeditie in acea directie, respectand dogma stricta de a nu dormi in Poiana. Poate cu niste pregatire emotionala si meditatie inainte, pentru a avea mintea sa zicem predispusa la evenimente deosebite. Poate acolo ar fi si locul optim pentru testare a paraliziei somnambule. Concret imobilizarea corpului intr-o stare comatoasa pentru a permite o experienta de tip iesit din corp (outer body experience).

XoXo, ing. Mihai Florea

Elegant, dezorientant, fulminant si halucinant

BOOM

Am trantit o interfata noua chestiei. Poate asa va arata mai decent si va fi mai lizibil si pentru alte persoane. Recunosc ca mie imi place cu un negru macabru si doar literele sa straluceasca lumina dand o impresie usor suprarealista si eventual cu efecte deosebite cauzate de stresul aditional.

Dar acestea fiind spuse trebuie sa remarc mici introspectii si progrese personale.
Am terminat masterul. Sunt oficial inginer eminent capabil sa semnez orice tip de proiect structural pentru cladiri civile, industriale si agricole. Seamana a reclama si poate este, depinde, vedem, negociem. Si cand zic la plural ma refer la asociatii mei, din consiliul meu intern de administrare al afacerilor omenesti. Si acum ca mi-a trecut si junghiul intercostal care imi afecta capacitatiile motorii pot sa ma laud in continuare ca ma bucur tare mult ca am scapat de scoala. Si pot sa remarc ca este foarte ciudat sa nu mai faca parte scoala din viata mea (cel putin nu intr-un mod activ, nu sugerez ca s-a terminat perioada de invatare, de invatat voi invata tot timpul si pana la adanci batraneti). Ma obisnuisem cu traseul usor rectiliniu uniform imprimat de scoala in toate formele ei. De la 7 ani si pana acum 3 saptamani a facut parte activa din viata mea. Zi de zi, vacanta de vacanta, tema de tema. Scoala a fost acolo sa ma directioneze si sa-mi zica ce trebuie sa fac si unde. Desigur am avut o pseudolibertate de alegere in diverse zone tinta (liceu, profil, facultate, master), dar intr-un final tot un traseu destul de rectiliniu mi s-a parut. Ca un joc singleplayer care are multe usi care pot fi deschise, dar practic doar o singura usa se deschide, dand o impresie initiala de multivalenta, dar practic fiind constrans sa merg pe aceeasi traictorie. O idee de destin s-ar putea naste aici, si de alegeri prestabilite. Dar asta doar privind retroactiv, asa ca refuz sa ma gandesc indelung la aceasta idee, si sa ma rezum la ideea egocentrista ca eu am vrut sa ajung inginer structurist si am reusit.

Si acum incepe viata adevarata. Incep provocarile adevarate. Incep povestile adevarate. Incepe lungul drum prin viata. Pana aici poate m-am plimbat, am facut level-up-uri prin zonele de inceput omorand porci salbatici. Acum voi intra in realmul necunoscut cu pvp-uri de nivel inalt, cu inamici necunoscuti si ghilde intregi axate pe distrugerea mea ca entitate vie. Acum urmeaza sa-mi aleg eu ce questuri imi doresc, si sa urmaresc recompensele cu maxim interes, ca de fiecare recompensa va depinde capabilitatea mea de a infaptui urmatorul quest. Viata este un joc complicat de tip mmo. Pacat de grafica buna, ca jucabilitatea e discutabila. Si in plus unii joaca folosind coduri si hackuri. Ai naibii.

Poate o sa fie frumoasa. Poate o sa fie o aventura frumoasa, cu peisaje frumoase si personaje cunoscute pe drum deosebit de interesante si utile. Insa, dupa cum striga si Dio la mine din cand in cand in casti, pentru fiecare moment de adevar va exista o clipa de confuzie, si pentru fiecare fericire o tristete. O fi legat de Tao si echilibru universal. O fi fenomenul de actiune-reactiune. Pana la urma om trai si om vedea.

Si acum ca sa fiu hip si trendy, pot face si o mica recenzie la un fenomen auto la care am participat ca simplu vizitator. SIAMB2012. O gluma de salon auto, reunind cateva marci sub niste umbrele. Fetele de la SIAMB2012, intr-un numar vast superior modelelor automobilistice expuse au furat lumina semafoarelor din plin insa. Pacat, ma asteptam macar la mai multe brosuri si cataloage auto, daca nu chiar drive-test-uri prin vasta parcare si/sau spatiul carosabil inchis. Dar nu, nimic de genul asta. Dezamagitor si tragic. Mai bine nu.

Si inca un eveniment mai trebuie precizat neaparat in aceasta epistola.
Preambul: Lucram la disertatie. Era tarziu si inserat. Aseara batea un vant nemilos de martie. Stomacul ma implora sa mergem acasa sa ne odihnim. Corpul dadea semne ca vrea refugiu intr-un pat calduros.
Actiune: O poveste torida de dragoste. Aerul rece trecea cu repeziciune peste tamplele-mi transpirate si obosite. Ochii nu reuseau sa deslueasca sfarsitul. Picioarele imi tremurau. Partial de frig, partial de emotie. Partial de entuziasmul de nedescris al urletului animalic ce-mi atingea urechiile. Si vantul taios nu putea sa opreasca senzatia. Si frigul de primavara prematura nu reusea sa-mi potoleasca entuziasmul.
Concluzie: Fantastic motorul asta VTEC. Fantastica Honda S2000. Fantastica experienta. N-am inteles niciodata fenomenul decapotat, si poate nu-l voi intelege pe deplin niciodata, dar incredibila masinuta aia.
PS: Multumiri de rigoare pentru experienta fantastica stimabilului meu sef.

Poate fi paradis, poate fi extaz, poate fi o amenintare cu bomba sau poate fi fantastic, important e ca suntem vii si ne putem bucura.

Si nu mai cred in coincidente. Neacademic din partea mea, si nu foarte ingineresc, dar chiar nu mai cred in coincidente. Incep sa cred din ce in ce mai puternic insa in puterea omului de a face orice. Mai putin prinde apa in capse de un copac.

XOXO ing. Mihai Florea

Dorinta

Mirosul tau ma imbie
Amorului betie
Ia-ma si imbata-ma
Du-ma sus pe munte
Escaladeaza-mi crestele
Descopera-mi secretele
Sa se sperie ielele
Sa-ti simt formele
Sa-ti ating placerile
Sa-ti simt inima ce bate
Din ale mele gheare se zbate
Sa fuga si sa scape
De placerile-i oarbe
Priveste-n ochi dorinta
Abandoneaza-ti neputinta
Pierde-ti fiinta
Descopera-ti credinta
Carnala ti-e iubirea
Precum sufletul si firea
Salbatica-n gesturi fine
Abandoneaza-te in sine
Descopera ce te acopera
Voalul tau de efemera
Lasa-ti hainele sa cada
Lasa-ti pielea sa se vada
Sa te vad sa te descopar
Cu trupul meu te acopar
Si te invalui in placere
Musca ale pacatului mere
Sa te pierzi in infinit
Sa te uiti la rasarit
Sa uiti de tine si de toate
Sa te vad zbierand in noapte
Tot mai tare si mai tare
Pana nu mai am suflare
Si cad din picioare
Epuizat oare?
Nicidecum caci nu se poate
De cum te vad cad pe spate
Ma fascinezi
Ma tachinezi
Memoria mi-o derulezi
Imi stergi mintea
Imi alungi sinea
Ma pierd in tine
Ma pierd pe mine
Tot in tine ma regasesc
Cand te vad ma indragostesc
Si cu tine vreau sa fiu
Pentru tine scriu
Si vreau sa stii ca te doresc
Mai tare decat ma vaicaresc
In mod public te doresc
Te vreau nu ma opresc
Sa-ti simt parfumul fin
Cand coapsele iti ling...

Si deodata peste copaci s-a auzit un racnet animalic

Si instinctul de a scrie din mine s-a trezit la viata, scuturandu-si praful de pe pletele lungi si dese, si intinzandu-si aripile lungi si imbacsite de poluare si jeg urban. Si desi stiu ca nu-i frumos sa incepi cu si, constat ca a trecut aproape un timp geologic de cand nu mi-am mai deversat mintea pe internet. Si internetul inca exista, deci poate exista foarte bine si fara mine, precum lumea in care traiesc. O fi lumea mea, dar are si propria viata, continuabila si sustenabila si fara aportul meu. Ceea ce intr-un fel e imbucurator de stiut, caci de mic ma tot gandeam cum ar fi daca brusc s-ar intampla ceva si doar as putea observa mediul fara sa-l mai schimb... Pe urma a venit in liceu ideea ca prin observare se schimba evenimentul si implicit rezultatul si deci tot as participa la viata desi nu as fi implicat intr-un mod direct. Ma incanta si ma inspira acest sir de ganduri sa-mi repliez gandirea in ansamblu.

M-a socat un pic, intr-un mod pozitiv bineinteles, ca unul din profesori s-a obosit sa ne spuna ca este bine sa avem o privire de ansamblu asupra vietii, si sa nu pierdem niciodata din vedere ce este important sau relevant. Ma socheaza prin faptul ca desi este o chestie evidenta, este totusi primul profesor care chiar a incercat sa ne fie profesor si in viata reala si tangibila, nu doar cea universitara si profesionala. Intr-un fel este de un real ajutor si imbucurator sa mai aud ca se preocupa cineva de soarta noastra, si in acelasi timp ma sperie ca poate la un moment dat chiar se termina calamitant viata si poate n-am realizat tot ceea ce ne-am dorit. Dar ce ne-am dorit? Ne-am dorit ceva? Sau doar suntem purtati din sirul de restrictii sociale, culturale, emotionale, sau logice pe o anumita traictorie prestabilita din care nu avem scapare indiferent de vizibila noastra straduinta? Face viata parte dintr-un plan amplu si riguros planificat? De fapt, nici n-o sa mai intreb asta, oricum n-are niciun sens si nicio aplicabilitate. Pana la urma, nu e relevant nici pe termen scurt, nici pe termen lung, mai bine las acest aspect la discutii pe termen nedefinit in cadru informal personal. Sau raspunsurile cele mai bune se gasesc pe 9gag. Clar.

Pe de alta parte, o informatie mult mai de interes este divortul lui Kim Kardashian sau cum o cheama. Care aparent este cea mai importanta stire a secolului, mai important decat orice altceva se poate intampla in lume, tinand cont de expunerea mediatica (pe care stiu ca si eu o incurajez) socanta care a avut-o. Ma simt instrainat de lumea in care traiesc. Azi am avut o experienta iar dubioasa, intrucat iar m-am trezit din somn cu o durere de cap. Am impresia ca am fost lovit de un tren sau de un autotren cu masa de peste 30 de tone. Si implicit cam toata ziua am fost cam buimac si fara mari legaturi cu lumea terestra. Intr-un final insa am revenit in planul existential cunoscut si am reusit sa intreprind oarece util, insa daca stau sa ma gandesc riguros, nu-mi dau inca bine seama unde mi-era mintea... Era oarecum in standby, undeva departe asteptand momentul oportun sa revina in activitate, sau intr-o dulce stare de visare.

Nu-mi dau seama exact cine si unde sunt...

Conditia omului de geniu in societatea morcoviana

Lumea e mai complexa decat pare. Nici modulul acesteia nu este usor de calculat, si nici in forma trigonometrica lucrurile nu par mai interesante sau mai demne de concluzii suplimentare. In esenta trebuie sa raspundem la eterna intrebare "cine este i?" Si ajungem invariabil la o idee de proportii biblice, respectiv ca nu stiu cine este i. Eu. Eu sunt i? Eu sunt factorul care aduce complicatii suplimentare intr-o lume deja ravasita? Eu sunt cel care promoveaza schimbarea si apocalipsa? De ce as promova apocalipsa nu stiu, poate din criterii de convergenta de creatie a unei lumi mai lipsite de buguri. Si astfel citesc cu interes despre cum imeditata vecinatate a galaxiei devine imediata vecinatate a planetei, si cum 2 vorbe sunt inversate fara sa dea impresia cineva ca numitorul este de fapt zero, si ca poate duce la orice concluzie inventata vreodata, inclusiv faptul ca societatea este morcoviana. Adica este formata din oameni morcoviti, sau cu morocovi te miri pe unde, sau oameni carora le place sa manance morocovi (poate morcovii altora de ce nu?). Si ma simt pustit si groaznic de visele eterne ce ma bantuie de cand ma stiu, de apocalipse, zombii, ravasiri generale care nu duc spre nicio concluzie decat faptul ca-mi trebuie o vacanta departe departe departe si doar cu Ea.

Inginer sunt, degeaba sunt, chef de facut patul nu am. Nu-mi ramane decat sa trag barem si sa arunc o privire peste umarul vecinului sa-mi dau seama ca ceva nu este bine in ecuatie, si ca trebuie reprogramat ceva din temelii. Gandacii tot incearca sa dea drop la minerale, numai ca sa fie izbiti nemilos de un papuc cu tendinte omucidale. Mucii curg siroaie, ma fac sa ma intreb daca exista vreun baraj pe drum sau daca trebuie proiectat vreunul.

Si acum special pentru google, vom adauga cuvinte random prin inlantuire romantica si pseudo-logica: Carambol de morcovi izbit de carcalacul de serviciu plecat cu sorcova la Odobesti sa cumpere tarnacoape pentru cartofii din curtea vecinei lui tinere si minore, dornice de aventuri salbatice si fierbinti cu soarele de pe cer, parjolind in calea lui de departe cam tot desi nimic nu pare a fi afectat din cauza ignorantei contemporane ale societatii propasite intr-un mod negativ de modul de vibratie fundamental gresit din temelie al gandacului strivit sub papucul sortii facut din bumbacul sortii si din plasticul destinului imbarligat al celebritatilor mondene excitate de catastrofele sterpelite de pe tejgheaua neamului batranesc.

Dar sunt pufos.
Si sunt confuz.

Alteori si mai pufos

Dupa o durere de cap ce m-a macinat o zi intreaga, intrerupandu-ma din activitati artistice de desene tehnice, trecuta cu greu cu cateva pastile bune, realizez ca ma simt putin aerian. Nu ma pot declara ametit, nu ma pot declara fizic afectat, doar ca parca nu am controlul complet asupra organismului. Dar oare il am vreodata acest control complet? Sunt oare complet in posesia propriului corp? Mintea oricum nu este controlata de nimic, si nici obiectul controlului meu propriu nu este. Incep sa cred ca in momentele in care ma gandesc la asta ma detasez de propria persoana fizica, si migrez catre o alta entitate observatoare ce-mi domina fiinta dintr-un plan superior de constiinta. Si realizez ca nu-mi place sa ma simt asa separat de propriile componente esentiale. Si realizez ca desi asta se intampla rar, se intampla. Si sunt separat pe bucati fizice, psihice, si de ce nu, emotionale. Desigur legaturi exista intre ele, legaturi greu de ucis si de lichidat, un fel de legaturi electrice bine stabilite in timp si spatiu, ce nu se vor separate nici cu ruptorul de faze.

Si incercand sa-mi fac radiografii mentale, care cateodata sunt mai precise, alteori doar se invart in cercuri dubioase de alegorii si metafore care nu duc nicaieri, reusesc doar sa conturez o imagine pufoasa. Pufoasa intr-un mod zen, in care nu simt propriul organism ca fiind al meu, ci fiind doar un fel de mijloc de interactiune, un costum de carne ce ma simt obligat sa-l port. Sunt convins ca fara el as putea imbratisa mai bine pe oricine, cu toata fiinta. Incerc inca sa-mi stabilesc care imi este fiinta, care imi este mintea, si care imi este spiritul. Ma stradui sa gasesc legaturile dintre ele ca ceva inteligibil si logic. Dar nu reusesc. Nu reusesc pentru ca pe de o parte nu vreau. Prefer sa fie ceva ce nu pot intelege cu totul, pentru ca altfel as deveni prea pragmatic, si orice fluturas l-as clasifica instant drept o rebufnire a sentimentelor in reactie fizica. Si nu-mi pasa, imi place sa cred ca este ceva magic, ceva ce mi se declanseaza cand o vad, si cand o simt aproape, si cand o vad zambind si cand o iau in brate si cand o sarut si asa mai departe. Vreau sa cred ca spiritul imi este ceva asa de ciudat incat imi va plana peste planul de existenta terestru mult timp dupa ce viermii imi vor distruge complet corpul fizic. Imi place sa cred ca exista viata dincolo de moarte. Probabil pentru ca, precum ca orice alt om, ma tem de moarte. Si de fapt nu cred ca e chiar temere, dat fiind de cate ori am visat ca muream intr-un fel sau altul (deobicei foarte foarte foarte violent), ci mai mult un regret teribil ca nu voi fi experimentat ce poate fi experimentat in viata asta umana. Ca nu am trait unele experiente ce poate imi schimbau pentru totdeauna perceptia asupra mediului. Si astfel privesc sfarsitul cu regret ca timpul este limitat. Dar in loc sa ma ambitioneze sa fac toate tampeniile ce exista, nu se intampla nimic. Constatarea are loc, perceptia ajunge la minte, dar mintea o ignora. Este probabil o clauza de aliniere sociala care imi inhiba pornirile de trairi extreme. Si astfel ajung din nou sa regret aceasta aliniere sociala, si ii dau dreptate cui zicea ca niciodata nu ne maturizam, ci doar invatam sa ne comportam in public. Si cateodata rabufnim si ne copilarim si ne place. Si asa ar si trebui.

Tin minte ca acum cateva saptamani treceam printr-un parc si ma gandeam (cu voce tare cred) de ce nu se mai fac leagane si tobogane pentru adulti. Doar pentru ca am crescut inseamna ca nu mai avem nevoie de astfel de amuzamente fizice simple si eficiente? M-as da in leagan foarte des. Imi place sa testez factorul de amplificare dinamica pe propriul corp. Sa vad toata dinamica si statica invatata cum are aplicabilitate la scara mica dar comparabila cu propriul corp. Imi da un sentiment de satisfactie ca inteleg mai bine procesele fizice care au loc, cel putin fata de atunci cand eram mic. Si sentimentele de satisfactie nu-s des prezente in viata adulta. Desi nu ma pot declara adult. Cu varsta am descoperit ca nu sunt mai capabil decat acum cativa ani buni la mai nimic. Am mai deprins anumite chestii legate de meserie, chestii insa care nu pot sa zic ca le-as fi inteles mai putin daca imi erau predate acum 10 ani. Ceea ce ma face sa ma intreb de ce nu poti da la facultate mai devreme? Si de ce am facut atatea materii inutile?

Imi place sa incerc sa ma inteleg. Ma face sa cred ca ma pot intelege. Imi da o speranta ca undeva cineva ma poate intelege. Ca undeva cineva poate intelege ce se intampla in mintea mea. Si poate candva acel cineva imi va spune si mie ce se intampla. Si daca ar trebui sa ma alarmez sau sa fac ceva pentru a-mi salva mintea de la propria distrugere iminenta. Sunt convins de distrugere iminenta din cauza gandurilor din ce in ce mai dubioase si mai haotice. Si pana acum un singur element imi poate unifica din ganduri si purja practic mintea. Si acel element este momentan plecat, si automat mintea nu mai are ce sa faca si dispera. Se chinuie sa se adune la treaba. Se chinuie sa uniformizeze gandurile, sa faca ordine in haos general ce domina. Si chiar si gandul unificator tinde sa dea rateuri din cauza factorilor perturbatori din mediu. Si mediul nu-l pot estompa, ca as ajunge schizofrenic. Si ma simt obligat sa renunt la anumite scuturi si privilegii de a avea scuturi magnetice in cap, si sa recunosc. Mi-e dor. Mi-e dor si recunosc ca mi-e dor. Simt nevoia fizica de imbratisare. Simt pufosenia cum vrea sa se intinda ca o melasa peste tot. Simt cum pielea devine singuratica...Si cum bratele imi devin calde asteptand o imbratisare anume. Si mai trebuie sa astept...si sa lucrez...si sa tampesc in proces. Si asa mintea ajunge sa-mi fie de fapt destul de rezonabila. Si ma intristez. Ca realizez ca sunt om. Si ca sentimentele mele sunt pur omenesti. Si ca am legaturi puternice cu lumea asta. Nu vreau legaturi in plus, imi place sa ma stiu detasabil din lumea asta, si dependent de alte variabile din cer. Sperabil din alte galaxii. Pentru ca imi place sa ma cred din alte locuri si nu doar un simplu om. Si din nou asta e pur omeneste, ca ne place sa ne simtim speciali. Si altfel decat restul. Si asta ne face la fel de speciali ca restul umanitatii. Si astfel sunt ordinar. Si asta ma deprima. Si nu vreau sa fiu deprimat. Asa ca-mi suprim gandurile si ma infund in ganduri pufoase care intotdeauna ma scot din apa cu capul la mal. Desi plin de alge si alte prostii agatate din fundul oceanului gandurilor nefaste. Care ganduri nefaste nu sunt asa de nefaste, sunt doar rezultatul unor mentalitati evoluate din violenta si stres. Stresul maturizarii, si intrarii intr-o noua etapa in viata. Pentru care sunt pregatit teoretic, dar practic am mici dubii...

Irelevant, tot ce zic este irelevant, mi-e dor si asta e relevant. Mi-e dor de propria minte care este in vacanta...

Uneori foarte pufos

Uneori ies din realitate asa cum ies din blog, brusc si pe neasteptate. Si evadez in lumi alternative, in dimensiuni paralele, in vise si cateodata in aceeasi realitate dar modificata in functie de preferintele specifice timpului respectiv al evadarii. Nicio dimensiune nu e la fel, nicio realitate la fel de dulce ca realitatea in care evadez. Nu fug efectiv de nimic, doar tind sa las mintea sa o ia razna si sa-si ia independenta in dinti, declarandu-se in vacanta cand ii se nazare. Nu am stabilit inca un grafic exact al dependentelor factorilor de evadare, asa ca pot sa generalizez ca evadarea mintii este un proces stohastic (si ergotic daca tot am precizat acest cuvant nou si miraculos ce mi-a incantat unul din examene), cu o distributie complet variabila in axele cu came trasate cu linie punct linie punct si de la capat. Care capat? Capatul tramvaiului in care se urca tipul de canta trololol dupa cateva pahare de spritz turnate pe gat intr-o bomba alaturi de prietenii alcoolisti din cartierul uitat de lume in care-si traieste batranetea acum cu pensia intacta dintr-o decizie politica inca nepusa in practica obligatorie de la facultate.

Si iar mintea tinde sa divagheze, sa fuga de spate intr-o curba ce nu o pot vedea, dar pe care o pot controla in momentele in care nu-mi dau seama exact ce se intampla cu trenul de rulare. Oare l-am prins? Oare am bilet? Daca ma prinde nasul fara bilet in trenul de rulare? O sa ma pedepseasca? O sa ma trimita sa repet anul ca pe vremurile bune cand filmele cu vampiri chiar terorizau oamenii si nu-i faceau sa faca intalniri de milogeala sa vina actorii in romania? Nu-mi dau seama, este confuza situatia, mai confuza decat pisica aia lenesa ce se sprijina de marginea patului cocosata de treburile zilnice, nefiind capabila sa se apuce de treaba sa-si termine odata licenta si facultatea, sa devina inginerita in sfarsit si sa intre in campul muncii, sa-si asume responsabilitatile de care fuge de fapt cand ii evadeaza mintea din ghearele cotidianului vandut la colt de strada de un vanzator ambulant ce-si risca viata intre masinile viteziste si tupeiste, masini de altfel care sunt o specie pasnica pana cand se enerveaza si incep sa claxoneze...

Pornisem de la ideea de evadare, evadare din cotidian, evadare din decor, vacanta. Da, asta era, cautam vacanta in analele mintii si n-am gasit decat idei dubioase ce miros ciudat. Nu e chiar asa de uimitoare descoperirea tinand cont ca a fost savarsita intr-un loc care se cheama analele, dar nu asta e important acum. Important e sa ma adun si sa termin odata treburile ce mi-au fost aruncate in fata in graba de viata grabita si agitata intotdeauna. "N-am timp" e sloganul mai nou...
Si ma ia un dor de duca, acum mai mult ca oricand. Sa vad, sa merg, sa ma indepartez de responsabilitati, si sa fiu acolo unde nimic nu ma mai poate afecta, si unde ideea de casa este doar o umbra ce stiu ca va veni iremediabil dupa visul frumos al evadarii. Dar o evadare pur si simplu nu-mi mai este suficienta, acum trebuie o evadare colectiva. Mintea nu-mi mai apartine strict mie, asa ca nu o mai pot elibera solitar, ci am nevoie de ajutor si de inca o cheie rasucita pentru a elibera bomba nucleara pe campie, omorand probabil milioane de strumfi nevinovati. Dar oare chiar sunt nevinovati? Oare nu ei au starnit marea molima ce a decimat milioane de ciuperci din padure? Ciupercile nu au dreptul la viata? Ciupercile sunt chiar nevinovate fata de strumfii aia tradatori, care intotdeauna lucreaza in perechi. Ma cert cu fiinte mici si albastre imaginare? Niciodata!

Si imi dau seama ca neglijez blogul. Stiu ca am citit candva undeva cumva ca atunci cand un blog se rareste in posturi inseamna ca autorul e fericit. Si asa e, pot sa confirm, judecand dupa perioada medie de revenire pe blog chiar observ aceesi tendinta de rarire, sau mai rau, chiar o tentativa de pufosenie totala si globala a continutului, odata bogat in descrieri violente sau dubioase. Acum numai fluturasi ma inconjoara, animalutele din padure vin sa-mi manance din palma si sa cante impreuna cu mine. Si in loc sa ma panichez si sa le impusc in cap pe toate, ajung sa-mi placa si sa-mi devina prieteni. O tendinta periculoasa. Observ chiar si-n vise o tendinta reala de refulare a sentimentelor negative ce vor sa echilibreze pufosenia totala si iremediabila ce-mi inconjoara mintea, si care ma face sa plutesc si sa zambesc tamp, si acum sa stau ca-n povesti uitandu-ma pe geam si gandindu-ma departe (de fapt nu chiar asa de departe, dar nu asta e relevant neaparat, orice depaseste orizontul este departe, pana cand ma plezneste orizontul in fata accelerand la fund ceva). Visele in ultima vreme contin o doza reala si macabra de violenta, incluzand fie omoruri personale si intime, corp la corp, sau glont la tampla, fie adevarate urgii naturale, dezastre si cataclisme, cutremure si razboaie.

Da, mintea-mi degenereaza, si orice tendinta de echilibrare are loc in adevaratul camp de lupta din interior, respectiv in subconstient. Degeaba s-ar lupta constientul cu ceva, pentru ca orice gand este frumos suprimat de sentimente pufoase si calduroase, ce-mi furnieaza o tendinta reala de imbratisare constanta. Dar de data asta imbratisarea nu mai este generica si neadresata, ci este fixata pe un ip anume, cautand tinta fara incetare prin functiile constiente. Cum se traduce asta in lumea reala sau in termeni de aplicabilitate? Nicio idee, inca incerc sa decriptez ce se intampla exact in mintea mea ca sa ma inteleg, dar nu pot sa zic ca reusesc. Si tot blogul ramane cel mai bun martor de analiza proprie pe care-l am la dispozitie din tot arsenalul de tehnici de autocontrol inventate vreodata. Ma laud chiar cu autocontrolul si reglarea mintii, desi tinde foarte des sa ramana fara vreo functie de control si gandurile sa se inlantuie in forme geometrice pe cat de frumoase pe atat de dubioase in coerenta si logica. Uneori ma speri singur de ce pot sa visez spre exemplu. Inca nu-mi revin din ideea ferma de executie visata noaptea anterioara, in care capatam control complet intr-un mmorpg (as zice wow, dar cum nu avea interfata naiba stie ce putea fi), si imi expulzam repulsia fata de personaje dopate de nivel mare (care automat genereaza ego-uri virtuale imense, de cele mai multe ori fondate) si fata de lipsa totala de aptitudine necesara practicarii unui astfel de sport si adliteram executam un personaj de nivel mai mare din joc, intr-o maniera care nu putea fi plauzibila in mediul de control al jocului. Inca sunt uimit de modul complet plauzibil si realist de executie depictat de mintea mea in vis. Si nu neaparat de modus operandi, ci de lipsa totala de control personal ce o aveam in vis. Cred ca a fost reversul unui vis lucid, in loc sa preiau eu controlul si sa schimb visul, parca eram constient in vis de actiuni dar nu aveam control absolut deloc asupra propriilor decizii sau gesturi, ci numai asupra fluxului constient de ganduri. Ca sa nu mai zic de visul in care mergeam pe bicicleta prin oras, si constatam brusc ca decolez si ca practic controlam bicicleta fara sa mai fiu in propriul corp. Si ma vedeam de sus, si din nou nu ma puteam controla, ci doar ma vedeam cum fac accident si ma loveste un autobuz din plin. Si nu simteam durere, nu simteam regret, nu simteam nimic, ma vedeam de sus si mintea mi-era lucida si impacata cu ea insasi. Eram observatorul propriei existente.

Poate mintea incearca sa reverse in realitate ideea de control total ce i-am imprimat-o de-a lungul vremii. Ceva incearca sa-mi atraga atentia ca anumite lucruri nu le pot controla, si ca trebuie sa fiu constient de aceasta idee inainte sa ajung sa ma confrunt cu ea si mintea sa-mi fie contrazisa complet. Dar sa accept pierderea propriului control ca o componenta activa si naturala a existentei? Niciodata. Prefer sa mor incercand decat sa-mi las orice altceva sa-mi dicteze gandurile actiunile sau gesturile.

Si irelevant de tonul si ideea care se ascunde foarte prost in textul de mai sus, ma simt fabulos de pufos. Legendar de pufos chiar. Ma simt vesel si stresat, confuz si putin dezorientat despre propria soarta, dar convins si ferm pe decizie si optimist intr-un viitor luminos intr-un sens figurativ. Pentru ca in sens propriu imi place teribil de mult bezna si noaptea. Umbrele si misterul. Ideea de baza a lumii oculte de fapt... Si cu astea ma retrag catre o alta noapte plina de vise cel mai probabil dubioase. Desi inca sper la vise frumoase si care sa o contina pe EA si-n alta ipostaze decat doar tinand-o in brate in timp ce asistam neafectati la un potop sau alta catastrofa naturala. Desi cat timp imi sta in brate pot sa visez orice, si tot vis frumos e. Nu la fel de frumos ca realitatea echivalenta dar nu asta e important acum...

Atom

Evident fara vreo legatura cu vreun continut coerent, titlul mi-a ramas pe creier dupa ce l-am tot vazut intr-o oferta de diverse interfete de net cu procesor omonim. Nu, nicio legatura si nicio conexiune. Nu prea se leaga multe coerent in ultima vreme. Sau in orice vreme. Ar trebui sa fac niste diagrame de idei inainte sa astern ceva in scris, probabil ar iesi ceva mai sanatos si mai digerabil. Dar pana la urma de ce-ar fi o diaree digerabila? Fie ea si mentala, farmecul credeam ca consta in materia nedigerata, si implicit blogul a fost denumit sa aiba aceeasi incarcatura filosofica: un flux de ganduri nedigerate si doar expulzate cu viteza maxima, sterse in graba si spalate de marea internetului. Da, chiar avea o gandire in spate titlul si nu era doar pus la plezneala. Si ma trezesc raspunzand la intrebari imaginare ale unui interlocutor ce nu exista. Dar pe de alta parte nici propria existenta n-o pot delimita in timp si spatiu, deci de ce-ar fi interlocutorul imaginar mai dezavantajat ca mine? Suntem pana la urma prinsi in aceeasi minte intesata de diverse ganduri si sentimente. Mai mult de sentimente de cat de ganduri. Sau invers. Nu-mi dau seama de diferenta. Singura cale in care-mi dau seama ca un sentiment difera de un gand este cand incepe sa reactioneze fizic tot organismul, cand inima incepe sa-mi bata mai tare, picioarele sa-mi tremure, stomacul sa se procopseasca cu diverse insecte zburatoare denumite generic fluturasi (unii chiar foarte violenti cateodata, ai naibii insectoizi zburatori), si evident mintea rationala intra in sucombare subita.

Dar nu, nu pot declara vreodata ca ma inteleg, de aceea accept ideea (reticent dar umil) ca nu voi intelege complet vreodata alta fiinta umana. Accept asta in ipotezele date, dar cu toate astea nu reusesc sa ma abtin sa nu incerc. Sa nu-mi maresc antenele in directia oamenilor sa incerc sa-mi definesc propria minte in raport cu factorii externi. Ca pana la urma alta cale de a-mi analiza propria sanitate este sa compar ratiunea si gandurile recurente cu cele ale oamenilor cu care interactionez. Umanitatea, chiar si din mine, este ceva ce nu inteleg in totalitate, combinatia de empatie cu autodistrugere si cu sentimente ce sunt atat de complete si de perfecte in toate formele incat corup orice minte si o imping la decizii irationale si iresponsabile, combinatia de macabru cu frumusete sublima, ruda cu divinitatea...Nu, nu pot sa zic ca inteleg ceva din umanitate sau din ceea ce sunt. Sau din faptul ca sunt. Existenta imi este definita de cele mai multe ori de privelistea care o arunc pe geam dupa ce ma trezesc, dupa ce-mi reparcurg sutele de vise apocaliptice sau erotice, oribile sau frumoase ca o noapte de primavara privind stelele. Privelistea care este aproximativ aceeasi de la o zi la alta, schimbarile nefiind dramatice niciodata... asa-mi definesc realul si existentul, ca ceva intr-o schimbare foarte inceata, aproape imperceptibila intr-un interval de timp redus, o oarecare constanta. Ma astept insa de fiecare data cand deschid ochii sa vad dincolo de geam distrugere totala... ierni nucleare, cutremure de cod (imr 475 chiar), bombardamente, invazii extraterestre, invazii de mortaciuni, orice... Si constat cam zilnic ca nu se intampla nimic din toate astea, si ca de fapt viata nu-i asa de fatalista precum are subconstientul meu impresia in vise. Nu, viata e chiar destul de ... as zice frumoasa, dar este cliseic, asa ca voi spune ca viata este destul de porno. Porno intr-un sens bun, intr-un sens finut, nu german, ci frantuzesc, cu buget mare si silicon deloc. Viata este porno din simplul motiv ca este. Nu are nevoie de nicio explicatie, de niciun exemplu moralizator, de nicio poveste frumoasa, de nicio aventura spectaculoasa. Viata este porno daca te opresti o secunda din gandurile cotidiene si-i arunci o privire. Te va privi inapoi si-ti va zambi complice. Poate te vrea, poate te va respinge si doar te amageste, nu stii niciodata ce exact vrea viata de la tine. Unii zic ca viata-i femeie usoara, ca se culca cu toti si ne-o trage la toti, ca este un fel de transexual libian, care abia asteapta sa te apleci un pic sa-ti tragi sufletul ca sa-ti distruga ochiul care delimiteaza sensul unic ce nu trebuie vreodata infrant (ca ti se ia permisul pe urma, si e tragedie). Mie mi se pare simpatica insa viata. Poate e sifonata tot timpul, se imbraca ca si cum ar fi fost lovita de un autobuz de haine second hand murdare si apoi stropita de cativa rinoceri cu diaree, dar in ochii ei tot se vede frumusetea ce a castigat premiul de miss world odata candva. Si stii ca daca o scuturi putin de toate mizeriile care reuseste sa le gaseasca zilnic o poti face din nou vedeta, si poate castiga oricand cupa cea mare.

Desigur insa, ipoteza asta nu se aplica daca esti gandac si intamplator imi violezi domiciliul. Caz in care viata este un fel de cosmar venit sub forma unui papuc supradimensionat cu viteza hiperluminica direct peste tine exact in momentul in care te astepti mai putin. Da, se vrea si este o amenintare. Asta daca gandacii ar citi. Si ar avea net. Si mi-ar citi blogul. Si asta in mod regulat. Cam multe ipoteze deloc simplificatoare, s-ar putea sa fiu departe de adevarul existential si sa o fi luat putin pe camp. Dar imi place pe camp. Am visat ca imi faceam de cap cu Ea intr-un camp de porumb. Porumb cred ca era, nu eram foarte atent, toata mintea, privirea si sufletul imi erau absorbite de Ea mai tare si mai repede ca o gaura neagra. Si bratele o cuprindeau ca si cum viata ar fi depins de asta. Si depindea de asta. Imbratisarea, actul imbratisarii, si contactul fizic al pieptului si bratelor inferioare este o caracteristica intriseca pufoseniei si strict necesare supravietuirii. Aceasta stabilire de contact fizic, punte emotionala intre corp si minte, intre planul real si planul imaginar, aceasta este strict necesara mie ca individ, minte, suflet, si creatura pe baza de carbon pentru a supravietui. Pentru a infrunta inca o zi in inchisoarea de carne ce-mi este corpul. Cam ciudat sa vin cu o astfel de afirmatie dupa ce tocmai am declarat ca viata este frumoasa si pornografica in stil frantuzesc, dar ezoteric am dreptate, chiar este o inchisoare corpul uman. O inchisoare pe viata, ce-mi inchide mintea si sufletul intr-o lume pe care o inteleg foarte putin, si in care n-o sa apuc sa invat nici 1% din ceea ce-as fi vrut sa invat. Si nici 1% din ceea ce-as fi putut sa inteleg n-o sa inteleg vreodata. Si asa ma pierd in niste statistici de probabilitati dupa ce tocmai am revazut un film clasic cu arnold. Care din nou n-are nicio legatura cu scopul vietii sau cu vreun gand exprimat aici, dar care cumva imi reaminteste ca spectacolul merge inainte indiferent de factorii malefici din ei, si e bine sa ai intotdeauna o vorba de duh speciala pentru dusmani, indiferent daca ai dusmani sau nu. Replica este mai ucigatoare ca orice arma, pentru ca la inceput a fost cuvantul, si cuvantul inca are putere. De aceea nu fac abuz de el. Si cu greu ma abtin sa nu-l folosesc uneori, ca apoi sa ratez momentul optim pentru declaratii si sa petrec o buna bucata din timp regandindu-mi actiunea si sincronizarea. Si inca o buna bucata din timp gandindu-ma la incarcarea emotionala ce tocmai am estomat-o. Ca si cum as fi inghitit o grenada care avea cuiul scos. Si o explozie de ganduri si sentimente imi trece prin creier de parca ar fi schije. Si lasa marcaje, si lasa urme, si lasa arsuri, dar mai important, in loc sa conserve energia, o multiplica. Si asa ajung sa fierb in interior de ceva ce n-a reusit sa iasa. Ca o diaree ce refuza sa iasa, si in loc sa se duca spre locul damnarii eterne, refuleaza in interior. Desigur de aici probabil vin ideile de cacat, din astfel de metafore si alegorii pentru sentimente fabulos de pufoase si incredibil de pretioase.

Nu mai stiu de unde am plecat si unde am ajuns, stiu doar ca sunt mai lovit de fulger ca o pisica lasata pe varful muntelui cu o umbrela in brate. Si asta din nou intr-un sens bun. Atat de bun ca are gust de ciocolata. Ba nu, ciocolata este oribila fata de cat de bun e gustul asta...

Straniu

Cateodata plutesc, alteori levitez, dar uneori, cand este luna plina si stelele stralucesc agale pe cerul linistit, zbor. Mintea-mi zboara bineinteles, corpul ramane din pacate la sol, blocat in micimea vietii fizice contemporane, cu fortele gravitationale si principiile termodinamicii aplicate fara esec. Dar mintea nu-mi este limitata de astfel de tampenii, mintea este libera sa decoleze si sa atinga viteze hiperluminice oricand are ea chef. Si uneori are mult chef. Cum ar fi acum.

Incerc din rasputeri sa ascund starea deosebit de vesela in care ma aflu pentru a scrie ceva profund si trist, ceva ce sa atinga corzi nervoase ale omenirii din toate directiile, pentru ca orice e vesel tinde sa ricoseze din constientul uman. Nu ne place sa auzim de bucuria altuia in mod deliberat, noua celor care scriem acest blog, recte eu, ca desi am personalitati multiple unite printr-un strat gros si lipicios de pufosenie, sunt totusi doar unul, desi nu suntem egoisti, doar ca nu reusesti sa intri la fel de repede pe palierul de intelegere al bucuriei daca n-o simti cu aproximativ aceeasi intensitate in aceeasi clipa. O poveste trista sau o dezvoltare a unei idei triste tinde sa treaca de orice scut de aparare al empatiei si sa rezoneze cu mintea umana mai rapid si mai eficient. Sau cel putin asa mi se intampla mie. Mi se poate povesti ore in sir despre bucuria unui om, daca nu-mi pasa in mod deosebit de acel om, nu ma va impresiona in mod deosebit. Insa o poveste trista imi va provoca oricand o parere de rau, si un mic regret ca nu pot face (sau n-a putut face altcineva) ceva in alt mod pentru ca o rezolvare decenta sa aiba loc. Si mai tare ma intristeaza cand nu am solutii. Ma simt cum ma simteam si cand eram mic si rezolvam diverse probleme de matematica: fie stiu sa le rezolv si merge totul brici de la un cap la altul, fie ma blochez la inceput...

Si uite asa ajung sa incerc sa ma intristez singur doar de dragul de a ma intrista. Dar de fapt nici nu incerc, doar imi las mintea sa zboare in ce directie vrea, dandu-i libertate absoluta in controlul mainilor si implicit a tastaturii. Si nu, nu-s deloc trist, din contra, inca putin si decolez mai vertical ca un harrier. Si imi place teribil sa fiu asa, sa ma simt mai pufos ca universul si sa am un zambet mai tamp ca ... nu am idee cine are un zambet tamp dincolo de mine in clipa asta. Si poate nici nu e tamp, e doar larg si placut, desi prin lipsa motivatiei directe ma intriga si ma amuza. Da, chiar ma pot declara fericit. Deobicei ezit sa declar asa ceva, ca implicit o astfel de declaratie poate provoca valuri in marea de karma care sa aduca opusul in momentul cel mai glorios. Dar nu ma tem de represalii cosmice, pentru ca ma simt mai bestial ca atum cand a creat universul. Da-l naibii de univers si cu tot ce poate sa aduca malefic prin karma, ca orice s-ar intampla nasol daca o vad zambind imi trece orice stare negativa ce m-ar putea cuprinde pe neasteptate. Si daca stau sa ma gandesc nici nu trebuie s-o vad zambind, sau s-o vad, doar simplul gand imi va provoca o inundatie de endorfine in barajul mintii mele fragile. Si cum barajul este proiectat doar sa tina gandurile prea demente departe de public, creierul imi va fi invadat fara drept de apel de un sentiment mare si glorios de "awwww". Da, nu am alta definitie mai buna pentru aceasta traire recurenta. In liceu o defineam ca dependenta afectiva manifestata prin valuri de endorfine. Acum nu mai stiu s-o definesc. Pentru ca mi-e frica sa ingradesc prin cuvinte sentimentul. Mi-e frica sa-l descriu si astfel sa-i retez din farmec si din magie. Oricum n-as putea sa-l descriu. N-as putea sa-l rezum si sa-l disec analitic. N-as putea sa-l explic unei entitati din alta lume, n-as putea nici sa ma gandesc cum s-ar putea exact explica, pentru ca daca stau sa ma gandesc bine, un asemenea val monstros de savuros nu mi-a mai lovit digul mintii vreodata. Si daca ziceam candva ca forma fizica in care sunt blocat (gnostic desigur, ca altfel ma simt bine in carcasa asta carbonica) nu poate face fata la un asemenea gand ce ma apasa, apoi incep sa constat ca nici mintea nu este in stare sa ingradeasca bine sentimentul, si sa-l explice sau sa vrea macar sa-l explice. Gandurile mi se impleticesc unul pe celalalt si-si pun bete-n roate care este mai precis sau mai frumos, dar adevarul este ca nu pot face diferenta intre ele. Amestecul gandurilor provocate este delicios prin sine insusi, ca un cocktail din chestii misterioase, dar care cumva iese bun, desi nu vei stii niciodata ce exact este in el.

Si acum daca stau mai bine sa ma gandesc, cand lumina monitorului imi ilumineaza incaperea si sperabil si mintea, de ce as vrea de fapt sa scriu ceva trist? Mai degraba fac o radiografie a starii actuale emotionale, ca peste zeci si sute de ani, recitind (sperabil o sa fiu capabil sa mai citesc, sau o sa-mi citeasca cineva, sau o sa fiu deja infipt intr-un pom la o viteza ce sfideaza legile fizicii) o sa-mi amintesc acest pas deosebit de relevant in evolutia personala. Si o sa-mi amintesc despre cat de fantastica si uimitoare este. Si o sa ma minunez poate de cat de putin am putut sa ofer pentru asemenea sentimente. Si o sa rad pe sub barba-mi deasa din turnul de fildes, si o sa ma urc pe balaurul electro-hidraulic si o sa decolez in noaptea instelata catre o alta planeta...

Inca n-am gasit un scop al blogului, ceea ce in sine mi se pare normal si logic. Pana la urma nu este chiar un jurnal, pentru ca analizand concret nu cred c-am descris prea bine vreo activitate savarsita, nu este chiar ceva definibil. Este la fel de zburatacit si imprastiat precum imi este des mintea, si ideile am deseori impresia ca nu au niciun sens cand le exprim, pentru ca undeva intre creier si tastatura se pierde ceva. Si uneori am impresia ca nu exprim nici idei. Sentimentele nu prea le dezvolt pentru ca mintea mea fragila nu le poate intelege, ci doar accepta pentru natura lor deosebita care ajung cumva sa guverneze viata in toate aspectele. Deci pana la urma despre ce naiba scriu eu de fapt? Si cui? Si de ce? Cam aceleasi intrebari care mi le pun si despre viata. Si deci cred ca, pe langa functia de radiografie a starii mentale sau emotionale, cred ca-mi foloseste ca paralela interesanta a vietii. Nu are sens, are un continut dubios, si cateodata miroase dubios. Si alteori ... ca exista si alteori in ultima vreme ... mirosul capata valente deosebite. Capata parfum, si capata savoare, si capat un zambet larg cu un gand frumos la o fata frumoasa. Si ajung sa inteleg sensul vietii intr-un croissant prost facut: tre sa inghiti multe tampenii ca sa ajungi la ceva atat de dulce de te face sa continui sa mananci totul, in speranta ca vei mai gasi ceva la fel de dulce. Si poate mai gasesti, poate nu. Poate esti candva in maximul curbei gauss al bioritmului emotional, sau poate nu. Nu poti stii niciodata exact unde te situezi si cand pana cand nu te uiti in spate. Si in spate vezi o coerenta si incepi sa-i zici soarta. Dar in fata posibilitatile sunt infinite, si uneori degeaba te uiti in viitor, ca risti sa ratezi prezentul. Si nu vreau sa ratez niciodata dulcele din prezent. Ca naiba stie cat aluat groaznic mai este dupa el.

Si fac ce fac si tot o dau in declaratii. Se pare ca asta descrie cel mai bine starea emotionala. Sau se pare ca este complet natural, pentru ca mintea are probleme in a se concentra pe alte prostii cand ceva asa de frumos mi-este omniprezent. Si nu pot decat sa admit ca sunt indragostit resemnat si complet bucuros. Da-l naibii de viitor, eu vreau sa raman in prezent pentru totdeauna...

Rezonanta

M-am intrebat des cand voi intalni fenomenul incontrolabil si inexplicabil care sa ma dea peste cap. Cum voi aborda o situatie complet implauzibila si ilogica si cum voi reactiona cand mintea se va confrunta cu ceva complet ciudat. Cum imi voi da seama de reperele care denota realul? Cum voi stii ca rationamentul meu nu mai are niciun sens si nicio directie?

Din acest motiv m-a fascinat intotdeauna partea oculta. Partea magica. Partea spirituala din viata. Psihicul este cea mai stranie creatie inventata vreodata. Si inventatorul este cel care a inventat sau a fost inventat de propria inventie? Cerc vicios infinit? Oul si gaina? Tom si jerry? Imi plac lucrurile pe care nu le pot intelege, pe care nu le pot digera cu totul, care nu se leaga coerent la mine-n cap. Imi place sa fiu mirat, sa fiu uimit, si caut un fenomen complet inexplicabil. De aceea am si fost in padurea baciului. Sa caut ceva atat de special si de uimitor incat sa-mi ingenuncheze mintea si prin uimire sa ma lase lipsit de orice aparare logica. Lipsit de orice preconcept si ideile existente despre spatiu si timp si despre insasi natura universului. Sa ma lase practic ca un prunc in fata lumii intregi, cu mintea goala si gata sa-mi pun noi intrebari despre natura universului. Si sa-mi pun noi intrebari despre ce este cu adevarat viata, ce este cu adevarat real, si ce este cu adevarat adevarat. Si asa sa-mi redefinesc sistemul de valori, sistemul logic, sistemul functional si sistemul constient. Intotdeauna m-am intrebat cum am putea percepe si o a cincea dimensiune. Ceva dincolo de x y z si t. Ceva care sa se desfasoare in alt plan, si care cumva sa fie strict dependent de restul. Planul subconstient, noosfera, planul mintii si al sufletului, unde toti coexistam si interactionam si care interfereaza cu planurile inferioare constant.

Si inca n-am trait nicio incursiune in supranatural. Nicio posesie de catre un demon negativ si nu protectiv (desi nici cu cei protectivi nu cred ca am interactionat). Nicio experienta vizuala care sa ma scoata din uz, si care sa-mi trimita mintea pe alta sfera. Nu. Nimic din toate astea.

Dar am gasit ceva ce ma scoate din uz. Ceva ce-mi face inima chiar si in clipa in care scriu asta sa-mi bata atat de tare incat s-o simt prin patura. Ceva ce ma face sa ma intreb care este esenta omului daca nu asta. Capacitatea de a zbura la sol. De a dansa fara muzica. De a pluti. De a zambi din nimic mai mult decat un gand. Da, asta mi-a cam dat peste cap conceptele despre scopul si destinatia omului ca fiinta. Poate am stiut asta dintotdeauna, poate tocmai am realizat-o, dar in mod cert nu cred ca exista ceva comparabil. Nicio poezie n-o poate rezuma. Niciun cantec n-o poate insuma. Toti artistii se inseala, nu poti ingradi ceva ce provoaca reactii solare in cuvinte, sunet sau imagine. Simturile nu pot reda exaltarea totala. Corpul uman nu cred ca este capabil sa cuprinda sentimentul. Al meu sigur nu este. Nu face fata si clacheaza. Si mintea inca pluteste dulce si agale simtind doar parfumul...

Zen

Am reusit sa depasesc starea de pufosenie asa cum o cunosteam. Nu mai simt nevoia sa imbratisez tot universul, nu mai vreau sa salvez toata viata si sa instaurez pace in lume prin cucerirea ei. Nu, acum toata energia asta pufoasa pot s-o canalizez, s-o directionez intr-o singura directie fara niciun regret. Pot sa topesc soarele prin energia pura ce o dezvolta pufosenia din mine, dar nu voi face asta. Pot aduce la incandescenta nebuloasa bumerang de 1 kelvin, dar nu voi face asta. Pot face orice, dar nu vreau sa fac decat ceva, respectiv s-o vad zambind. Nu trebuie sa explodeze supernove sa ma lase masca, nu ma impresioneaza, nici gaura neagra ce ameninta sa inghita tot pamantul, nici apocalipsa ce ne sufla in ceafa, nici cutremurul de cod ce ne bate-n usa, nu. Toate astea-mi par niste banalitati fata de ea. S-o vad fericita si universul poate imploda, ca nu ma va afecta. Si sunt convins ca scuturile pufoase o vor incapsula si salva si pe ea. De fapt i-as instala aceste scuturi si maine, ca eu ma descurc si asta, bestialitatea ma va proteja. Si daca nu, macar voi schimba dimensiunea cu un zambet larg. Si in astfel de momente stau si ma gandesc daca exista vreo alta dimensiune in care treci cand esti fragat. Oare e un server mai bun? Oare are latenta mai mica si rewarduri mai mari? Si mai ales, este si ea in dimensiunea asta? Si o voi gasi? Si o voi recunoaste? Si o voi putea imbratisa din nou? Si o sa simt la fel cum inima imi devine xenomorf ce vrea sa-mi iasa prin torace cand doar ma gandesc la ea? Dubii ce mi se astern in minte ora asta, dubii ce nu vor sa-mi dea pace. Dubii ce-mi acopera mintea chiar si cand vrau sa-mi fie goala mintea. Si imi genereaza si impresia gresita ca oricand lumea se poate termina, si intreg sistemul solar sa se naruie, si din nou nu m-ar interesa decat soarta ei...

Poate mi-am pierdut mintea. Poate nu mai pot rationa corect. Poate intregul concept de pufosenie este doar o rabufnire nervoasa a unui sentiment ce trebuia investit intr-o singura entitate. Poate este supapa de siguranta a mintii pentru a nu sucomba intrisec partea inocenta si infantila, ramanand doar o carcasa neintriganta de logica si coerenta. Poate insusi faptul ca sunt pufos nu este decat un scut pentru a izola mintea fragila de invadatorii stresului urban. Poate nu este normal sa simt cum tot organsimul imi intra in spasme din cauza unui singur gand la ea. Poate ar trebui sa-mi schimb browserul asta incet din telefon. Poate ar trebui sa ma culc. Dar sigur trebuie sa ii multumesc. Ca este bestiala. Ca este. Ca...tot.

Liniste

Dupa indelungi cautari interne, am gasit un element ce aduce liniste in cap. Si sunt socat putin ca nu este turnul ce mi-l tot inchipui ca locuinta pentru batranete. Un turn inalt cu un peisaj mirific. De unde as sta noaptea observand stelele si natura, in timp ce-un vant nemilos mi-ar taia eficienta termica si gandurile recurente. Unde gandurile nocturne s-ar innoda intre ele pana cand ar rezulta o singura entitate uniforma. Si stelele mi-ar veghea soarta si pletele mi-ar fi zburate in noaptea intunecata. Dar imaginea ar fi incompleta fara ea. Fara s-o strang in brate, si sa-i zic doar din ochi ca este bestiala. Si in ochii ei as vedea raspunsul implicit, pentru ca stie ca este bestiala. Si totusi imaginea ar fi in continuare denaturata daca as avea plete. Mai eficient este cu parul scurt, indiferent de sexualitatea si misterul adus de o podoaba capilara imbelsugata. Nu vreau sa generez mister, nu vreau sa ascund nimic, si nu vreau nici sa-mi intre in ochi propriul par. Si din falnicul foisor as avea lumea intreaga la degetul mic.

Imi place frigul. Imi place sa-mi vad respiratia si sa simt cum un fior imi cuprinde intreaga sira a spinarii. Cum am spasme involuntare ale tuturor muschilor, in timp ce organismul se chinuie sa tina pasul cu cerinta energetica. Imi place sa imi simt pielea incordata si ochii usor incetiniti de pielea tremuranda. Poate d-asta ies noaptea pe balcon sa admir noaptea. Nu vad nicio stea, nu vad nimic interesant pe geam, doar noaptea, bezna. Si bezna ma intriga. Intunericul ma atrage mai mult decat lumina. Misterul si detaliile ce nu se lasa vazute din prima ma incanta si-mi gadila imaginatia. Cu suficienta imaginatie si paranoie pot sa ma sperii singur cateodata. Tin minte ca-n padurea baciului am incercat mai bine de 5 minute sa imi inchipui ca un copac vine spre mine, si ca padurea insasi are o viata proprie si o pofta deosebita de sangele meu. Atat m-am concentrat asupra acestei imagini ca am reusit sa vad cum se misca putin copacul. Din pacate insa mintea rationala a intervenit si mi-a dat o palma dupa ceafa, si tot sentimentul acela deosebit de frica neconditionata a disparut in noapte odata cu orice doza de mister.

Aspir la un cosmar autentic in continuare... Inca se lasa asteptat, si inca o sa se mai lase asteptat. Nu pot sa ma plang, am vise chiar frumoase in ultima vreme (chiar si cele in care sunt muscat de lupi siberieni, sau ma strecor prin tubulatura industriala intr-un complex infestat de xenomorfi) si care ma incanta pana peste masura (unele chiar suficient de puternic incat sa ma trezeasca din somn cu un zambet larg si un gand frumos). Dar cu toate astea parca inca vreau un cosmar, o frica care sa ma scoata din balamale. O frica irationala care sa profite de starea psihica plutitoare din ultima vreme si sa-mi devasteze mintea lipsita de aparare. Din pacate insa sunt convins ca orice ar reusi subconstientul meu sa produca malefic o sa fie fara dar si poate infrant instantaneu de zambetul tamp ce ma apasa si ma cuprinde. Si de pufosenia care a atins valori imoral de mari. Si chiar si acum, in loc sa ma cuprinda doar o somnolenta obisnuita, ma cuprinde o somnolenta zambitoare. O stare placuta in care pot doar sa stau in pat cu privirea la tavan si sa zambesc larg gandindu-ma la ceva frumos. Acelasi ceva frumos. Doar ca-i frumoasa si nu ceva, ci chiar o fiinta umana. Si nu orice fiinta umana, ci una foarte bestiala...

Si acum cum bine a observat fratimiu, dupa ce am ascultat de 10 ori la rand aceeasi melodie, mi-am amintit ca aveam o melodie pe creier de cand m-am trezit. Si nu o melodie tocmai frumoasa, ci mai mult malefica. Dar cumva biosphere tot timpul imi gadila anumite simturi. Poate gandurile de explorare spatiala, poate gandurile de noapte si intuneric, sau poate doar pseudolinistea ce mi-o inspira. Dar acum nu-mi mai inspira linistea, caci galagia mentala oricum este canalizata. Si linistea este prezenta intr-o doza suficient de ridicata incat s-o pot declara prezenta...

Vraiste la cub

Viata nu-i usoara cu mintea plecata. Ii duc lipsa des. Abia astept s-o vad si cand o vad nu stiu ce sa fac mai intai. Ma blochez ca un caine in padure. Drama alegerii nu este imaginara, ci cat se poate de reala. Si cand ma decid in sfarsit ce sa fac cu ea, imi dau seama ca timpul este limitat, si ajung sa regret momentele cand nu mai este langa mine. Si imi fac autocritica si-mi asum responsabilitatea ca eu am lasat-o sa fuga, dar pana la urma lumea este libera, si refuz sa fiu temnitar. Chiar si pentru propria minte. Ii respect decizia si ii dau drumul din brate. Pentru ca pana la urma o perioada de repaos doar amplifica dorul. Si fara dor n-as avea un zambet tamp cand mintea imi este in brate. Sau cand nu-mi este in brate. Indiferent de circumstante am un zambet tamp. Si oricat as incerca sa-l ascund sub o platosa virtuala de bestialitate iese la iveala. Si ii dau in cap cu toate melodiile agresive sau triste care le gasesc. Adineauri am incercat sa-i dau in cap si cu putin quake. N-am reusit.

Cred ca am o problema cand sunt omorat virtual in mod barbar si asta ma face sa zambesc cumva. Zambesc in fata pericolului. Si zambesc in fata dusmanilor. De fapt cred ca doar zambesc indiferent in fata cui sunt. Si nu vad cum asta poate fi rau. Chiar ma gandesc des cand merg pe strada si studiez oamenii, ca foarte putini zambesc cu adevarat. Toti par tristi si grabiti. Cu stresul si responsabilitatea care le sufla-n ceafa infigandu-le pistolul in spinare. Si rar vad cate un om care sa zambeasca larg si sincer fiind singur pe strada. Si ma bucura cand vad un om fericit. Ma face sa zambesc si sa ma gandesc ca lumea este ca o broasca din povesti, care oricand se poate transforma intr-o printesa (doar nu in print, ca deh ar fi cam gay sa ma gandesc la asta), depinzand doar de moment si de inzestrarea fiecaruia.

Si cu toate astea incerc sa-mi pastrez obiectivismul. Caci in absenta mintii, nu-mi ramane decat o bucata buna de circuite care despica firul in patru intr-un mod cat mai analitic si binar. Dar pe cine mint, tare as vrea sa se intample asa, si sa fiu asa de rece si calculat cand mintea mi-e plecata cu sorcova. Dar asta nu se intampla. Se intampla insa sa raman blocat uitandu-ma pe geam zambind si gandindu-ma departe (bine, nu-i chiar asa de departe) si ma trezesc din visarea de zi la fel de bucuros ca atunci cand am intrat in ea. Si degeaba incerc sa fiu analitic si calculat, caci si-n visele in care lucruri oribile se intampla (apocalipse, gargui demonice, masini vorbitoare malefice) tot la ea ma gandesc. Si tot zambesc involuntar. Si nu mai pot lua in serios o amenintare in vis daca aceasta vine insotita de alte ganduri. Dar pe de alta parte, oricum nu puteam lua in serios amenintarile venite de la masini americane cu motoare v8 si punte spate de conceptie prebelica.

Concluzia este simpla: Niciodata sa nu incerci sa sari in maini fara sa verifici inainte solul ca sa nu alunece macaraua.

Vraiste la patrat

Daca pana acum mintea-mi dadea tarcoale incercand sa decoleze, acum suspectez ca si-a facut bagajele si a plecat de-a dreptul. In clipa asta sunt convins ca sta undeva la soare, sorbind dintr-o pina colada, si ascultand valurile cum se izbesc de nisipul incins. Si totul pe neasteptate, dar parca usor previzibil. De cateva zile se comporta straniu, imi mai strangea un stomac, imi mai dadea o tremureala, imi mai crestea pulsul pana la nivelul de decolare ca sa se calmeze abia cand ajungeam in pat. Si cu toate astea doar recent a facut gestul suprem si si-a luat liber.

Da, acum mintea mea numai unde trebuie nu este. Sau acum depinde ce inteleg prin unde trebuie. Trebuie sa fie la scoala ca sa trag tare sa termin facultatea sa ajung inginer si sa termin odata cu copilariile si sa intru in campul muncii? Trebuie sa fiu concentrat la fiecare proiect ce se vrea terminat chiar daca este in scop didactic? Trebuie sa fiu neaparat atent la toate cursurile si sa invat chiar tot? Sau poate nu trebuie nimic din toate astea. Lumea nu cred ca se termina la o diploma si o angajare, un salariu o casa frumoasa si o masina puternica. Dupa cum am tot accentuat, sigur este ceva mai sus de asta. Ceva foarte pufos.

Si da, o buna parte din mine accepta ideile de mai sus, si faptul ca trebuie s-o iau in serios ca-i ultima suta de metri si trebuie sa nu mi se puna un carcel chiar acum, dar pana la urma, nu mi se poate intampla asta. Sunt prea bestial sa mi se puna carcel chiar inainte de ultima piedica. Sau prea pufos, oricum prea ceva sunt sigur.

Aspir catre liniste de exemplu. Caut liniste in tot ce fac. Si nu liniste in sensul de o situatie stabila financiar si emotional, doar o liniste interioara mentala. Da, poate stabilitatea anterioara ajuta la acest sentiment, dar nu trebuie s-o limitam. Mintea ce-mi zboara liber ma scoate din sarite cand nu are stare. Cand mi se invart gandurile in cap ca un liliac turbat intr-o bila de plastic gaurit, nu vreau decat sa le fac sa inceteze. Sa moara cumva agitatia asta ce nu-mi da pace. Si solutii pana acum n-am gasit multe. Am incercat meditatie cand eram mai tanar si nesabuit. A functionat de 3 ori. Cumva insa nu a durat niciodata foarte mult. Si momentul in care incepeam meditatia era cel mai oribil. Perfect treaz si perfect constient trebuia sa inchid ochii. Si dumnezeule ce demoni se eliberau odata cu asta. Simpla lipsa a stimulului vizual cand sunt treaz are efecte devastatoare asupra gandurilor. Dintr-o bazaiala constanta pe fundal, devine un uragan de neoprit. Si atunci rabdarea isi arata limitele. Da, nu am rabdare cu propria minte. Ma impacientez cand vad aceleasi ganduri cum isi arata prezenta. Da, e bine sa ai ganduri recurente, dar cand prea multe ganduri sunt recurente devine un fel de pisalogeala a sinelui. Un fel de tras singur gloante in picior si plans de durerea glontului. Usor cam fortata analogia dar n-am gasit alta. Ideea de baza era ca apreciez linistea interioara. Imi da un sentiment de implinire, care ce-i drept se transforma rapid in gandul "vai ce frumos e" si automat asta sparge linistea. Si cu sentimentul de implinire, desi foarte scurt, reuseste sa ma faca chiar fericit. In sensul in care ma declar impacat cu universul, si pot imbratisa ideea mortii iminente (din cauze stupide bineinteles, ca nu-s in vreun pericol mortal des). Si odata ce trece si ideea asta a mortii iminente cu un sentiment satisfacut, vine cealalta idee magistrala, in care inregistrez cu un asterisc special amintirea respectiva. Pentru pastrare ulterioara. Nu stii niciodata cand trebuie sa-ti creezi un adapost protectiv in minte din amintirile placute, asa ca nu poti fi prea prudent.

Si cu toate astea eu am renuntat la ideea de firewall. Refuz categoric sa imi inlantui partea empatica si pufoasa doar de dragul de a nu fi ranit. Daca nu esti ranit pe urma nu esti nici la fel de bucuros. Mai bine traiesti orice sentiment cat mai intens. Da, uneori nu este sanatos, si gandurile nu-s chiar cele mai pozitive sau creative, dar alterori este fantastic. Si prefer oricand sa indur zeci si sute de momente groaznice pentru un singur moment fantastic. Este ceva ce merita. Ce-mi da sperante in umanitate. Asta pentru ca probabil am un mic complex mesianic. Si cand zic mic zic cam cat soarele de mic. Si deseori am impresia ca umanitatea si-a pierdut din pufosime, si toti oamenii ajung sa traiasca doar din ratiuni improprii viata. Si nimic nu ma face mai pufos decat sa vad ca uneori mai exista si decizii irationale. Si aceste decizii irationale duc la momente frumoase. Momente pe care le-as trimite ca proba in instanta la judecata virtuala in care soarta umanitatii ar atarna. S-ar putea sa fiu sub influenta pufosimii, dar chiar ma bucur ca-i asa. E intotdeauna mai bine sa fii mai pufos decat mai rugos. Incetul cu incetul vreau sa cred ca ma voi apropia de ideea de koosie din dexter. Si ca-l voi intrece. Caci doar sunt si bestial, nu doar pufos.

Si am oarece dubii despre gandul maturizarii odata cu terminarea facultatii. Cineva mi-a zis odata ca oamenii nu se maturizeaza niciodata, ci doar invata sa se comporte in public. In interior tot aceeasi indivizi ramanem. Cu aceleasi scopuri pufoase. Cu acelasi sentiment de imbratisare planetara. Si cu aceleasi aspiratii cinematografice. De exemplu azi in timp ce descompuneam masca de la chiuveta in urma unui accident al sistemului de alimentare cu apa, ascultam cu mult interes dialogul din predator, unul din multele filme care mi-au schimbat pentru totdeauna fiinta si modul de gandire. Nu stiu sincer cum mi-ar fi aratat mintea astazi daca nu as fi vazut aceste filme. Si nu pot sa dau nici macar o insiruire a lor aici, intrucat mi-ar fi si rusine sa uit vreunul.

Poate ceva nu e in ordine cand te uiti la predator si te face sa te simti si mai pufos. Dar e tare bine.

Oarecum trist

Profit de starea somnoroasa ce ma apasa si de faptul ca inca n-am inchis calculatorul ca sa pot debita mai repede anumite idei.

Sa incep cu inceputul mi-as dori ca toate sentimentele pozitive din noosfera sa intre in oricine-si doreste asta in aceasta perioada de sarbatori, primavara, iepuri, zombii sfinti, si nu in ultimul rand cozonaci.

Am o problema in ultima vreme in a adormi rapid si eficient. Mintea tinde sa ma tina treaz lucrand la propria distrugere. Si de parca mana stanga n-ar stii ce face mana dreapta, visele apocaliptice se adancesc in povesti si complexitate, ajungand sistematic la un nivel plauzibil care nu-mi da pace atunci cand ma trezesc. Astfel ma trezesc ferm convins de o situatie albastra apocaliptica iminenta si inevitabila, doar ca sa ma uit pe geam si sa constat aceeasi lume aproape neschimbata afara. Si ca sa fac lucrurile complet stupide, incep sa-mi pun probleme de perceptie despre afara si ce presupune perceptia lumii in contextul dat. Si ma uit pe geam 2 secunde dupa ce ma trezesc din somnul apocaliptic doar ca sa cad la loc in pat pe ganduri, adormind irelevant de rapid la loc din cauza suprasarcinii de ganduri. Ganduri evident care nu au mari tangente cu realitatea, dat fiind schizofrenia imaginara iminenta ce ma paste dupa copac cu o bata de baseball, asteptand sa trec linistit pe langa ea razand si simtindu-ma bine ca sa-mi rupa maxilarul si implicit craniul, lasandu-ma o leguma dezafectata de propria bata imaginara de dupa propriul copac imaginar.

Si astfel merg pe strada si ma lovesc de obiecte imaginare, si vad navele interdimensionale cum incearca in zadar sa aterizeze in traficul infernal (desi trebuie sa recunosc ca zilele astea a fost chiar relaxant). Si constat ca de fapt am o problema de perceptie asupra propriei imaginatii. Nu sunt eu de vina ca imi imaginez toate porcariile astea, ci arunc vina pe anumite fenomene si imagini din media care mi s-au imprimat iremediabil pe scoarta. Si astfel in loc sa-mi asum responsabilitatea, sa iau atitudine in fata propriei naturi si sa-mi vad de maturizare cu cap si intelepciune, dau vina pe niste oameni creativi cu imaginatie bogata care au produs niste imagini ce au marcat pentru totdeauna cativa oameni. Sau cel putin pe mine.

Si astfel ajung din nou la idei fataliste. Mi-a ajuns si mie la urechi ideea mortii confirmabile peste un timp fix. Si modul cum aceasta idee influenteaza restul vietii unei persoane aflate in impas temporal. Si nu pot decat sa ma gandesc cum as reactiona eu in astfel de situatii cheie-broasca-usa-buiandrug-fi8-ductil-casant-poc. Si nu-mi dau seama. Nu-mi dau seama daca as opta pentru varianta extremista, in care orice actiune ulterioara sa fie o dezlantuire imorala si ilogica, ingropand ratiunea sub ideea de moarte subita. Sau poate as opta pentru varianta teologica, in care doar as cauta sa ma impac cu toti carora le-am gresit vreodata, si as renunta la ideea divinitatii din mine pentru a accepta mila si speranta ce vine odata cu o alta divinitate (e pachet promotional la cateva biserici). Sau poate as lua decizia ignoranta, in care doar mi-as vedea normal de viata tinand toti oamenii in bezna despre aceasta moarte subita pana-n momentul in care aceasta chiar s-ar produce. Asta cred ca ar fi cea mai putin distractiva varianta, si cea mai implauzibil de aplicat in contextul dat. Cum sa ma mai duc la cursul de menejiment stiind ca-n 4 luni o sa fiu pamant de flori? Ar trebui sa fiu complet descrierat sa fac asa ceva. Desi ar fi frumos sa stiu ca atunci cand voi muri pe piatra (desi sper tare sa nu fie o piatra, dar nu eu voi decide asta din pacate) sa scrie "macar inginer". Chiar asa eventual "Mihai Florea (1987 - ???? ) - macar inginer". Sa stiu ca am avut o realizare pe timpul vietii. Eventual si cu un link la pagina de quakelive, sa se vada ce mare scula eram la quake, si cum omoram dusmani virtuali fara sa-mi pese de vietile lor, si de faptul ca fiecare individ omorat lasa in urma o familie indurerata si niste copii flamanzi. Bine, probabil nu m-am gandit la asta pentru ca nu prea este plauzibil. Se stie ca oricine moare-n quake se respawneaza. Ca iisus in fiecare an la fiecare biserica sau locas de cult. Inca nu-mi place ideea asta cu respawnatul la un avatar dumnezeiesc. Din simplul argument gnostic ca moartea este eliberatoare, si corpul doar o inchisoare din carne (sau in cazul meu dintr-un aliaj de carne cu pufosenie intr-un raport 1:3). Deci nu inteleg cum un spirit eliberat a ales sa-si invie propria inchisoare. Ma lasa complet dezorientat despre ideea de avatar si divinitate. Ma lasa nemuritor si rece, ca tot am vazut twilight.

Si deci raman cu varianta de mijloc (al naibii budism chiar are intotdeauna dreptate, tre sa gasesc ceva sa-l contrazica, dincolo de argumentul "moderation is for pussies"), in care ma resemnez non extremist, dar renuntand la multe lucruri lumesti inutile pe termen scurt. Desi pus fata in fata cu situatia cred ca as regandi varianta in functie de gandirea de atunci. Nu pot anticipa totusi evolutia mentala de peste 2 saptamani, damite peste o variabila aleatoare de timp si spatiu. Poate voi ajunge la cunoastere suficienta incat sa devin atat de bun si eficient incat sa gasesc si alte solutii la aceasta dilema. Pana la urma cred ca cel mai bine o ziceau parazitii "ce faci peste doua zile daca maine mori?". Pai bine, cred ca imping trandafirii in sus. Sau nucile.

Mi-ar placea ca atunci cand voi muri sa creasca un nuc din cadavrul meu (cum se intampla in cazul strabunicului, deasupra caruia creste incapatanat un nuc), ca sa eman cunoastere paranormala si stari psihedelice si dupa moarte. Desi asta inca nu eman acum. Acum eman doar pufosenie si prostie.

PS: Vad ca sorin s-a pus pe treaba si si-a facut blog, asa ca-i urez bun venit in lumea dubioasa si stranie a debitarii pe net pentru ca toata populatia sa vada.
http://lefindeleurmonde.wordpress.com
Good job m8!

Mergand inapoi prin oglinda cosmica

Ajung intr-un impas cultural de proportii biblice, in care ma confrunt cu o dilema veche. Este oare o cale de a sfida relatia timp spatiu si de a gasi o modalitate de calatorie ce depaseste normele actuale de viteze si restrictii universale? Nu ne calcam pe resentimente daca spargem bariera timpului si trecem intr-o alta dimensiune? Nu se supara cineva pe noi si nu ne mai lasa sa ne jucam in curtea scolii in recreatie? Nu ne da peste fund cu ciobu fizica newtoniana?

Intamplator tot azi am incercat si portal, care doar mi-a acutizat starea de dezorientare generala ce ma apasa. Viol mental este ceea ce descrie cel mai bine starea mea psihica actuala. Mai intai cu seminaru de management in care cifrele mi se invarteau in cap la o viteza la care nu mai aveam timp sa rationalizez vreun calcul si doar il operam. Probabil pentru prima data cand ma loveste chestia asta si-mi contrazice ideea ca mintea trebuie sa-ti fie concentrata pe ceea ce faci cand operezi cu numere, Si astfel m-am trezit gandindu-ma la cum ar fi o fuga rapida pana pe o plaja pustie in timp ce mana-mi opera calcule. Si culmea, n-am gresit decat doua, si asta pentru ca am confundat rationamentul de la un calcul cu rationamentul de la alt calcul. Si in acelasi timp eram surprins de propria minte ca se gandeste la o plaja pustie. De cand a aparut plaja pustie in mintea mea? Oare mi se trage din lemongrass - lonely beach? Oare asa de tare m-a afectat melodia incat am ajuns s-o vizualizez? Si asta in timp ce eram surprins si de faptul ca proful de menejiment este chiar de gasca cat timp nu-l calci pe bataturi. Inca niste surprinderi d-astea si o sa am nevoie de terapie. Si prajitura.

Dar de prajitura am nevoie oricum. Si cam oricand.

Am realizat in ultimele zile ca in sinea mea, sunt emo.
Poate nu sunt numai in negru si n-am ganduri foarte triste, dar pufosimea tot pe cale emotiva vine. Tot o aberatie a naturii ma simt indiferent de orientarea sentimentelor in timp, spatiu, si regulamente AD&D. Pufosime extrema cu variatie mai continua decat intr-o cutie CVT. Si astfel ajung sa merg pe strada simtind versurile placebo, si chiar vizualizand cum norii sunt explozii si orasul este in plina evacuare, si cum trebuie sa ma urc in naveta sa ma duc sa-mi infrunt destinul, si cum ma despart de persoana iubita si-i zic ca o voi revedea curand, desi stim amandoi ca nu voi supravietui confruntarii galactice. Si ajung sa ma impac cu imaginara soarta cruda de parca viata chiar ar depinde de asta. Si ajung intr-un stadiu critic in care nu-mi mai dau seama exact in ce ar trebui sa ma implic si in ce nu. Si oare daca am ales ce a trebuit pana acum? Oare au fost deciziile mele sau a fost o forta superioara care m-a ghidat pe un coridor rigid dar transparent pana pe aceasta traictorie? Oare nu cumva este o alta vointa la mijloc? Oare mi-a disparut complet abilitatea de a controla timpul si spatiul? Oare am ramas complet fara mana si deci ma pot declara non arhemag pentru prima oara in ani buni? Oare mi-am pierdut farama de intelect ce-mi deslusea diferentele dintre vis si realitate?

Aseara am visat ca aveam buzele inghetate, si cand am incercat sa deschid gura a trebuit sa folosesc un fel de mic forceps. Si mi s-a dezlipit jumate de mandibula. Cu tot cu dinti si o parte din sinusuri. Si am tinut-o in mana si nu-mi venea sa cred cum mi s-a desprins propria fata. Si cautam disperat o oglinda, sa ma asigur ca de fapt doar mi se pare, si ca nu ma descompun de-a binelea. Si am gasit o oglinda, si chiar ma descompuneam. Si aveam parul lung. Am visat deci stadiul dupa moarte? Am trecut cu realitatea alternativa din subconstient in alt plan existential si in alta faza a existentei? A admis oare propria-mi minte o terminare a existentei si a necesitat improvizatia pe alta scara? M-am visat practic zombie. Ceva ce nu vreau sa cunosc in viata reala, si care ar fi foarte improbabil sa cunosc in viata reala. Dar cu toate astea mi s-a parut ironic. Mai ales ca mi se parea foarte tangibil visul, si sentimentul de adevar era mai prezent ca niciodata. Straniu.

Si daca-mi intorc capul spre viitor, voi vedea prezentul intr-o cana de namol?

The great noming of the mucenics

Tocmai m-a trosnit ideea ca s-ar putea sa nu mearga acest text pana dincolo de ecranul telefonului. Asta m-ar putea enerva, dar cum am consumat mucenici mai devreme si acum ascult pastila zilnica de zonadronelor nu ma poate afecta asa o chestiune marunta. Pana la urma sunt bestial, si de ce nu, chiar pufos.

Ciudata caracteristica asta definita in mod repetat ca tendinta de imbratisare a universului. Tin minte si acum prima oara cand m-am izbit de pufosenie, desi atunci nu i-am dat nici un nume si nici vreo unitate de masura. Atunci stiu doar ca intram in liceu, intarziasem putin, holul era pustiu, si inchizand usa in spatele meu m-am simtit brusc coplesit de un sentiment foarte calduros si familiar. Era ca si cum m-ar fi luat in brate divinitatea ca apoi sa ma pupe pe frunte si sa ma laude ca m-am facut baiat cuminte. Cred ca nu numaram mai mult de saisprezece ani, si cu toate astea m-am pufosit extrem in momentul ala. Atunci mi-am dat seama ca incapsulez foarte multa energie pozitiva. Si atunci mi-am dat seama prima oara ca cel mai probabil tot restul vietii o sa pierd treptat aceasta energie, investind-o in activitati si ganduri mai mult sau mai putin inutile.

Si asa peste ani imi dau seama ca am avut dreptate, si ca inca imi place sa investesc energie in ganduri sau activitati fara viitor si fara mari satisfactii, si totusi asta este o parte centrala a fiintei mele.

Da, ma enervez cateodata, mai ales pe mine din cauza deciziilor pe care le iau, si de cele mai multe ori din cauza moralitatii fatidice. Si da, ma face sa ma simt mai nepufos, si imi scade gradul de pufosime pana la sub 0.02 mishi (unitate de masura internationala pentru pufosime, multumesc hristo pentru propunere), cand in mod regulat am undeva intre 0.9 si 0.96 mishi. Si asta ma intristeaza, caci imi place sa fiu pufos. Stiu ca e stupid, pentru ca nu sunt nici indragostit si nici nu ma pot declara megafericit (10 la puterea sasea teoctisti -unitatea de masura pentru fericire bazata pe preafericitul), si cu toate astea ma simt ca o pisica supradimensionata de un inginer cu hobbyuri genetice, dornic sa ma pisicesc si sa torc cu orice ocazie imaginabila (inclusiv cand profu de metal ne deseneaza o sectiune de hala industriala). E stupid, ceva nu functioneaza in mine corespunzator. Ceva putred si malefic simt cum creste in mine cu fiecare gand pufos. Bine nu sa zic ca simt, caci simturile imi sunt bulversate de pufosenia extrema ce-mi taie orice gand negativ din fasa cortexului, dar sunt convins ca alimentez o furie, o bestie barbara din interiorul meu pentru echilibrarea naturala a sentimentelor. Ceva grav imi macina mintea si se ascunde in fata sentimentelor adorabile. Ma sperie ideea ca poate pufosimea este un sistem de aparare al mintii de ea insasi. Ca poate sub ideea pregnanta a pufosimii se ascunde o iminenta schisma a mintii, o separare a puterilor din stat in ganduri pufoase si restul. Ma sperie ideea ca prea mult bine atrage mult rau.

De fapt cred ca ma sperie echilibrul. Ma sperie entropia, si globalizarea, ideea ca haosul in sine va deveni o notiune abstracta. Ideea ca poate si gandurile se vor uniformiza, si orice gand diferit, extirpat.

Dar cel mai tare ma sperii singur.

Universul interior

Agitatie mare in lumea mea interioara. O fi stresul, o fi betonul, o fi ajuns mintea mea in stadiul de deformatie post elastica si acum am tensiuni si defecte remanente. Nu pot stii cu exactitate. Nu pot fi un observator pertinent cu propria mea entitate, din simplul motiv ca nu ma pot indeparta suficient incat sa fiu obiectiv. Si nici nu mi-as dori sa pot face asta, ca automat n-as mai fi la fel de emotiv. Implicit n-as mai fi nici pufos, si deci intreaga lume ar exploda intr-o bila imensa de ura.

De cateva zile mintea imi produce numai imagini triste. Numai lumi post apocaliptice. Lumi macinate de distrugere si anarhie. Lumi infestate cu xenomorfi si yautja. Lumi mizerabile din care ma trezesc putin speriat si putin intristat. Azi m-am trezit ca lovit de tren dupa ce visasem ca am fost omorat in mod barbar de un xenomorf. Il ratasem si pana s-a apropiat am ramas si fara munitie. Al naibii m-a prins de cap si mi-a sfartecat o mana. Dormeam pe mana respectiva si incepuse sa ma doara...

Ce e mai socant e ca in visele post apocaliptice admiram cum a cedat betonul din diverse structuri. Faceam diagrame si imi aminteam de ce ne spunea profu la curs. Clar m-a stresat betonul asta. Atat de mult ca acum nu mai am niciun somn si ascult aceeasi melodie de jumatate de ora. (soundtrackul de la ghost in the shell, floating museum mai precis pentru cine e curios)

Am trait si un episod ciudat de somn amiazic azi, in care stiam ca nu dorm, ma puteam si misca prin camera, dar visam. Si nu visam ca sunt in camera, visam ca sunt in total alt loc, spre lipscani uitandu-ma la caramizi cu dorel. Si cu toate astea m-am ridicat in fund in camera, am deschis larg ochii si am incercat si sa vad cat e ceasul si visul refuza sa se opreasca. Ma simteam prizonier in propriul vis lucid. Era ca un picture in picture la televizor, care imi statea pe creier si-l vedeam perfect desi vedeam si mediul din jur. Cred ca o analogie mai buna este cu dual-view de la clasa s care iti arata pe acelasi ecran 2 chestii diferite in functie de unghiul din care il privesti. Desteapta treaba, mai putin cand ai probleme de perceptie. Pana la urma s-a terminat visul cand m-am lovit de un perete in vis. Si pe urma a avut loc cea mai violenta trezire pe care mi-a fost dat s-o experimentez. Mai precis am intrat intr-o anxietate atat de mare incat imi tremura tot corpul si mi s-au incordat si relaxat cam toti muschii in cateva secunde. Un fel de spasme generalizate combinate cu un sentiment acut ca ceva a trecut prin mine. Refuz sa cred de cele mai multe ori prostii care nu au legaturi cu lumea logica si coerenta, dar am fost de ani buni convins ca ceva, sa-i zic o entitate nematerializata, se afla la parinti in casa. Sunt ferm convins de aceasta ipoteza. Am sentimentul acut de prezenta in casa desi vad ca sunt singur. Si azi sunt convins ca respectiva chestie a trecut de-a dreptul prin mine. Alta explicatie nu am. Oricat am incercat pe urma sa mai atipesc nu am mai reusit. Mintea mi-era deja fixata pe gandul asta.

Probabil cea mai rationala chestie pe care puteam s-o fac era sa ma bag in dus si sa plang in timp ce mancam ciocolata. Captain hero style.

Dar in loc sa fac asta am mai zacut fara sa fac nimic inca o ora. Cam pana a aparut mama mai precis. Timp in care am putut sa rumeg ganduri stupide despre nasterea universului, formule de calcul la beton, impactul iminent al unui meteorit, etc.

Si asa ajung la ideea ca poate uneori e mai bine sa fii stresat, ca te mai ajuta sa te concentrezi mai bine. Ca apoi sa ma diluez in absolut si in vin fiert cu mult zahar si cu o cantitate imorala de scortisoara.