Analogies

A garden.

Plant a seed deep, feed it, nurture it and it will grow. Plant hundreds of seeds at once and they’ll all struggle to grow at the same time, battling for dominance over the limited space. Feeding them equally is virtually impossible, as some have different needs and thus some will die while some will live. Feed one constantly, even though it causes other seeds to die out, and it will endure and grow. You always reap what you sow, but you can eventually root out some plants. It matters not that they may be part of your garden, always being there while the garden underwent events and transformations and time. If it’s bad for the garden, kill its root and destroy the seed that threatens the health of the system.

A sea.

Some creatures dwell near the surface, are easily spotted and are easy on the eye. Anyone can see them, anyone can touch them if they want to get wet. They can admire them from afar if they don’t want to get wet. Some fish live further down, and are mysterious, hidden at first, and only through effort can one gaze upon their beauty. They are rare, delicate and can quickly elude even a trained eye, and they require either daring to come up close, or just insane amounts of courage. Some are dangerous and one can quickly become frighten by these majestic beasts. And then there are the others. The deep ones. The beings so deep under the sea that even seeing one is not just a phenomenon but also a majestic display of purity. A beast of this calibre can be massive. It can be dangerous, deadly even. It can be beautiful though, or a brutal display of untouched and pure force.

A river.

Always flowing, always going continually towards a purpose. It can nourish life on the way. It can become a source of energy, a source of life or a source of destruction. It can one day turn into an unstoppable torrent bashing everything in its path, and then return to the life and love giving nature of everyday. It can change the course and grind rock, cut a path through impenetrable odds, and shape the world it runs through. It cannot stop, and will not stop until it reaches its destination. It will one day run dry, but by then it would have left a mark on all those who have seen it, touched it or felt it in any way. 

A tool.

It was designed for a purpose. It was made for a specific task, and it will excel at that task. Sure you can use it for any other possible task and it may do a good job, but it will not do a perfect job. To get the job done perfectly, you need a tool specifically designed. It can also double as a weapon. The exact opposite of its design intent. It was not made for wrongdoings, it was made for other purposes. Given a specific tool with no job at hand, it should be obvious that the job becomes finding the job that fits the tool. Until that job is found, that is the main purpose, and any other misuse of the tool will only make it dull, and eventually unfit for the job.

A fire.

An unstable form of matter. Burning is by itself no means of something to exist forever. It is destined to run out of fuel and extinguish itself. The shape bears no meaning. The colour it yields depends heavily on the fuel it’s using. It can bring life, nurture and safety. It can bring death, destruction and chaos. It can bring tears of joy and tears of sorrow. It can brighten the darkest night and bring a glimmer of hope in the gloomy world.

It can be many things, but what is it? Why is it here? Why was it made? Who made it? How can it know what it is? How can it invent a system to name everything, including itself? How can it possibly know it exists? Did it create itself out of sheer will? Is will a property of it or is it a consequence of will?

Error 404 - Sense not found

It starts with sadness. It bows to the words of old Master Yoda. Sadness never comes alone. It’s a party pooper like the world has never seen. It’s a disease that brings about a horde of misery and suffering. It beckons in the twilight, creeping out from the dew from leaves that dropped from their supply line and are left helplessly defenceless against the cold wind, slowly decaying and becoming a part of the soil that once nourished them. It reaches out, screaming for attention, when you struggle to get a grasp of reality and let the dreams that once held entire scenes of epic battles in your mind slip away into the nether world which spawned them.

It develops. It engulfs. It consumes. It comes again.

Like that old friend from childhood, who’s always needing attention in some way, it reaches out to touch you, to feel you, to change you. You start spending time together again, and before you know it it’s now your best friend. It’s always there for you, comforting, like an old pair of shoes which you’re never going to wear again, but you can’t get yourself to throw out. You cannot let it go, not when you’re so close, not when it’s so near to you, not when it requires so little of your patience and so much of your time you cannot get yourself to disconnect from it. No, you cannot just break up with it. It’s a mind-consuming and perpetual thought churning machine. It needs you and you need it.

You’re trapped.

It has you. You’ve become it’s prisoner. You’re no longer yourself, but a shadow of your nature. You once gracefully explored and curiously discovered novelties. You linger a silence which you cannot achieve. You struggle to contain it, but it contains you. The jam has become the jar, and the jar’s existence is in peril without the jam. You feel your jam turning bad, but you dare not let it go, you put too much effort and time into it, you can’t discard it like you cannot discard that old pair of shoes. It’s too much of you now. You know it’s bad, but it’s a part of you, can it be that it actually, is you? Is it now the epicenter of your personality? Is the fragile bond between feelings and person so easily bound into submission by a thought that grew too powerful? Has the creation overcome the creator? Can something you create and caress and grow become so powerful that it overwhelms the very fabric of life that caused its existence?

Can it overthrow the very establishment that allowed it to be? Can it be so powerful that you no longer control it, but rather you become the puppet of your own creation? Is the system of control so flawed that it allows such a tiny speck of dust, easily lost within countless other brethren which didn’t make it to primetime, become as powerful as to walk amongst us, and possibly control others?

How do you set your own control? Where is the line in the desert that you decide not to cross, when you’re the only one who can put it there? If you control all your thoughts and feelings, is it not a thought that controls your thoughts? Is democracy among thoughts a concept that stands it’s ground? Are you at any time in control of anything? Are a million questions left unanswered an answer in themselves? At what point does a creation become original? What creates an original thought? What starts the spark that ignites all the chemicals needed to create something new? Is a creation of something new something different than just an improvement of an existing thought, an upgrade of an idea from information to construction? If a mind is such a fertile ground of various thoughts that go rampant within a boundary so unclearly defined as camping is in online games, how can something ever be convincing enough to make it to the upper layers of the mind, start directing other thoughts and start wreaking havoc on the existing brainwaves that have existed peacefully until that moment?

But it’s not all dungeons and doom. There’s a bright side to everything the mind touches. For the deepest darkness can sometimes spark the brightest light. And that light can ignite the imagination of an entire generation, and that light can shine through time, into eternity, forever bound to inspiring others to strive for more. But forever and eternity do not go hand in hand with humanity. Our purpose is not to live forever, we do not exist timelessly and our creations and ideas are doomed to be lost with our species. Our system will crumble with our sun expanding into a fiery red doom, our galaxy will collide with another galaxy and our existence is due to be forgotten and lost into the vast nothingness of space. But all is not lost, for beauty can be temporary. Creations can sparkle and die like comets lighting up a summer’s night sky, shining a brief moment of beauty and then fading into a beautiful nothingness.

And in this apocalyptic doomsday prophecy of temporary existence and beauty, do our thoughts really matter that much? Is desire a thought so powerful as to transcend this spiral of mortality? Is a spark of chemicals running in our brain as wonderful as our minds want it to think it is? Does anything we can produce in our tiny carbon based brains relevant in the greater scheme of things? Is our creation so precious to the Universe as it is to our sense of self? Are we not just empowering our own skull babies with hopes and ambitions governed by our fears of our own mortality and destruction, and thus creating a false importance in our own little personal world, behind our little glass screens of protection from the sentiment that we in true nature are all just beasts that think highly of ourselves? Plants feel pain, and whales act selflessly and apparently we are the only intelligent species on this rock hurling through space following a small sized star on a voyage of unknown reasons?

Original content required

What is originality? How do you teach a thinking machine to think?

How do you define thinking outside the box? Where is the box and why are we in it? Who's designed the box? What is the box made of? Is it made from the same material as us? Are we the box?

Are we our jailors and prisoners? Are we the ones throwing the keys to our cells out the window and hoping a miracle will come along and unlock the gates? Are the bars bendable and made of highly ductile steel? Will they shatter against our massive shockwave inducing thoughts that tremble our feet and design our world? Will the bars hold us to prevent self-harming? Are we glass cannons and cannon fodder all wrapped in one and gift packaged ready to be delivered in all the abyss of subconsciousness at the slightest whim of hope of freedom? Is freedom actually defined by external factors rather than just a mindful construct of the consumeristic era of the internet where all our thoughts thrive to be online one more time, to catch one more like and smell our own bowels with satisfaction of self-sufficiency and external validation of strangers whom we'll never know or meet in real life, in the flesh and blood incarnation gently tucked into cotton and man-made woven cloths to shield our fragile future corpses and express our heavily marketed personality through a blend of colors and trims that make us appear somewhat more appealing to people of our own race with which we have little or no interest of mating, as our offspring will likely condemn us to years of diaper slavery and work dullness due to unreasonable fears of unemployment that will lead to failure to bring up a child in decaying world with soluble values and imprecise reasons to exist?

As the mind succumbs to reasonably unstable foundations, the train must eventually depart from the station, hungry for more passengers to feed it's everlasting continuous toxic existence in which little to no thought is spared the harsh judges of truth and sustainability. Do we need this in our lives? Do we struggle to keep a face to bash against the cold winds of society just for the sake of being a part of a whole? Is the whole satisfying enough to keep the coal churning monster returning time and time again to the same platform in which time is never a priority? Is time ever a priority? It competes with us, it mocks our goals and our ambitions. Time, if anything, is not a neutral gentle witness to our fights and battles, but it's the sole enemy that will ever truly take it's final victory when all other wars have waned and all but the empty shell of our broken dreams pave the way in the music of the bagpipes to meet our ultimate destiny. Time will prevail, no matter what our puny struggles and thoughts and creations might have. Change is the constant that time brings. Accepting and coping with change is the challenge. The gauntlet is thrown at our faces with fierce brutality. Face the challenge or face defeat. But defeat is not the end. Sometimes you win, sometimes you learn. If you lose and don't learn, what are you? Are you human or are you a jester, playing to the tune of life's cruel tricks, amusing others with your misery and suffering. Do not quit. The ending is just a beginning, for life may still exist in other forms. Forms perhaps far worse than the existence we know and hate, or far better. One can only hope for the best in a second chance, but maybe second chances will not be given. Not out of lack of valor and understanding and acceptance of a religion, but rather due to an unforeseen consequence of unknown magnitude. Failure to comprehend your own wrongdoings is a wrongdoing in it's own right. And failure will not be tolerated by your future self. Think of others more than yourself, for you do not exist. By the time you have processed a single thought while staring blankly into the night sky, you will have changed. You will be different and in a continuous state of change. You do not matter, for you only exist in the future. There is no present-you, there is only future-you. Consider the present and it's gone before you notice it. Think of others and love others more than yourself, for you are another person second after second. You can be anyone you want, but to really break through the brick walls of reality, first break yourself and the present.

This might have wondered more than other posts, struggling between keeping a single idea in check and expanding it until the universe can no longer contain the thought. Ideas have a basis, concepts rely on existing templates of thought transmitted through education into the deep borrows of our cortex. It only takes a single sinapse to provoke a chain reaction that leads to revolutions and wars. It only takes a flick of a switch to turn our blue heaven into a charred wasteland. In the mexican stand-off between concepts in antithesis there can be no victor. No thought outwits another. No concept cancels another. Our minds are curious fields. Seed terror and they spawn nightmarish thoughts. Seed hope and the spawn even more nightmarish thoughts. Truly wonderful the creator of such diabolical beasts with the capacity of wiping out not just their own but all species is. And yet, contemplating on the cycle of life, an infant can barely crawl without being in mortal peril at every step. But we do crawl, some through life and others through responsibilities. We crawl, we snarl and we curse, but we do not change. We linger. We hope. We wither. We die.

Remedii naturiste pentru stres

Nu, n-am luat-o razna complet, dar poate nu sunt foarte departe.
Nu-mi plac remediile naturiste, dar câteodată sună suficient de legitim să apelezi la ele încât mă văd nevoit să accept existența acestora.
Așadar și prin urmare mă arunc cu capul înainte în domeniul de dat sfaturi despre remedii naturiste pentru stres.

Un prim remediu eficient este viteza. Viteza este esențială în viață în multe faze determinante. Spre exemplu viteza de abordare a unui perete de beton într-un impact frontal cu capul. Viteza trebuie să fie suficient de mare încat reacțiunea peretelui să fie cât de mare posibil. Eventual să tindă către valorile normate din SREN1991-1-1-2004 A/N la valoarea impactului cu traficul (550 kN dacă memoria nu-mi joacă feste, dar recomand să verificați aceste afirmații și să comentați dacă sunt imprecise). 550 kN pentru un impact cu craniul pot fi suficiente încât să cauzeze traume cauzatoare de pierderi de memorie, astfel încât, după revenirea din șoc, probabil la spital (dacă aveți norocul să aveți pe cineva prin casă care să fie pe fază), e posibil să uitați complet motivul stresului care v-a împins în perete. Caz în care remediul a funcționat și toate problemele sunt acum în trecut. Desigur, urmează alte probleme, gen învățarea pașilor necesari traiului pe cont propriu, dar astea-s amănunte care pot fi realizate cu relativ puțin stres din partea persoanei în cauză.
Desigur remediul viteză se poate aplica și extern prin arderea unui carburant fosil într-o incintă de oțel/fontă/aluminiu sau alt material neconvențional folosit la un bloc motor. De regulă asta necesită însă un element deosebit de important, și respectiv bani. Se știe că banii sunt deobicei o problemă, si deseori o cauză de stres pentru oamenii din toate colțurile lumii. Nu știu cum să fac bani, întrucât am auzit că se fac doar la institute agrementate în acest sens, și facerea banilor în alte locuri decât respectivele instituții ar fi aparent o infracțiune. Nu voi comenta prea mult pe marginea acestui subiect, rezumându-mă la a mă declara ferm împotriva acestui monopol barbaric într-o lume aparent liberă. Adică totuși suntem în secolul vitezei și luminii, avem imprimante 3d cu care putem realiza arme și multe alte drăcovenii dar nu putem tipări niște hârtii cu fața unor personalități. Nu pot să înțeleg acest concept, cred că este de la faptul că este ceva magic inventat de oamenii-reptilă pentru a ține sub control populația manipulantă de scuipători de semințe în metroul vieții care vine intenționat rar pentru a permite oamenilor să conștientizeze faptul că li se face o mare favoare prin acest transport public subvenționat de stat care ne poate propulsa cu viteză prin subteranul orașului infestat de visele și speranțele unei vaste mulțimi de oameni ce pe zi ce trece devin mai triști sub veșnica luptă cu problemele contemporane ce macină creierele și nervii și distrug sistematic speranța într-un viitor mai bun pentru simplul motiv de a ține oamenii sub controlul necesar aducerii la îndeplinire a unor sarcinii ce nu au impact economic sau tehnologic asupra viitorului speciei și rasei umane și deci pentru a ține un status-quo indus cu forța pentru a stabilitate a civilizației ce se știe din dovezi arhaice că este blestemat să se autodistrugă prin însăși răutatea intrisecă a fiecărui individ, raportată la educația și nivelul de trai la care a ajuns prin vaste eforturi emoționale. Dar să nu lăsăm viitorul sau aparența inutilitate a prezentului să ne deprime, încercam să recomand soluții pragmatice la problemele de zi cu zi pe care fiecare dintre noi le înfruntă mai mult sau mai puțin încununat cu succes.
Revenind deci la viteză și posibilitatea acumulării de viteză într-un timp rezonabil, privit desigur dintr-un sistem de referință universal acceptat al pământului ca mediu static, se pune problema spațiului. Spațiul, după cum se știe este relativ finit, cel puțin pe această planetă, limitele însă putând fi elegant depășite dacă se pune problema contextului variat. Prin context variat înteleg posibilitatea schimbării decorului cu ceva favorabil acumulării de viteză. Desigur, o viteză rezonabilă în unele contexte, ar putea fi complet nerezonabile în alte contexte. Nu-mi place să fac reclamă, dar aparent chiar există în plan deschiderea unui circuit auto în aceast spațiu carpato-danubiano-pontic, și câteva detalii despre acesta se pot găsi aici .

Un alt remediu naturist deosebit de eficient pentru stres este obiceiul uman cu caracter social, cunoscut generic drept vorbit.
Acest procedeu presupune găsirea unui interlocutor, preferabil unul față de care individul trebuie să posede anumite preferințe sau afinități, pentru exorcizarea minții prin expunerea problemelor ce macină mintea umană prin vorbit. Atenție deosebită trebuie acordată acestui tip de interlocutor, care poate fi ușor speriat dacă densitatea gândurilor sau intensitatea acestora trece de anumite valori perceptibile ca fiind rezonabil stabile. Un om normal are capacitatea de a asculta câteva ore bune probleme altor oameni, dar asta doar în contextul în care este la rândul lui înzestrat cu aptitudini speciale pentru acest tip de activitate. Unele specimene pot reacționa violent și pot ridica semne de alertă în momentul în care realizează că de fapt ființa umană poate avea suficiente traume psihologice încât simpla lor exteriorizare poate dăuna interlocutorului pe termen scurt sau lung.
Funcția de vorbit este deosebit de eficientă când este folosită în conjuctură cu o băutură caldă cu proprietăți curative și energizante, cunoscută sub numele de cafea. Aceasta se poate servi în extrem de multe feluri, dar din păcate nu există și sub formă intra-venoasă. Dacă se întâmplă ca un producător de cafea să lectureze această epistolă, rog să identificați o posibilă piață de desfacere pentru cafea intra-venoasă și să trimiteți mostre. A nu se înțelege greșit, cafeaua consumată în exces nu este un semn de minte viciată, ci din contră reprezintă o evoluție naturală a tendinței umane de a controla lipsa de energie printr-o poțiune magică de mana, izvorâtă din tandrele izvoare de cafea ce cresc în copacii mângâiați cu vorba dulce a hoardelor de nimfe neprihănite din pădurile fermecate ce se ascund privirilor obscure ale internetului atot-văzător și atot-puternic, purtătorul de vorbe sacre și desfăcătorul de sticle ale imaginației din care zeci de duhuri pot apărea să strice petrecerea conștiinței umane, întunecând rațiunea cu vise conspiraționiste, povești polițiste cu urmări grave și inexistente, povești ce se aștern pe monitoarele din universul cunoscut sub forma balaurilor ce hălăduiesc printre cablurile destinului ce se amestecă între ei ca legumele dintr-o ciorbă cosmică, presărată cu inspirația a mii de minți poluate de frustrări și contemplații irelevante, ce scot la iveală toate porcăriile din lumea contemporană și o pun sub lupa analizei conștiente doar pentru a se speria de ea și pentru a fugi și a se refugia în lumiile imaginare create de alte minți luminate. Dar să nu lăsăm frustrările să iasă la iveală, căci vorba lungă multe-aduce dar mai mult sună a pagubă în biții infiniți în noaptea adâncă și rece, animată vag de tastatura zbuciumată agale de mâinile dibace și niște ochi obosiți de după niște instrumente de corectare a vederii de plastic care se străduie să identifice printre literele scoase cumva singure de mâini fără intervenția minții. Revenind însă la oile noastre, pierdute pe câmpul magnetic pe care pasc caii putere la lumina alb-argintie a lunii, imagine facută vag cunoscută de amintirile violente din tinerețe, nu există un remediu mai eficient decât vorba. Vorba cu cineva drag. Vorba cu cineva cu care nu am mai vorbit demult. Vorba cu propria personană. Vorba cu pisica din dotare. Vorba interioară. Vorba cu blogul.

Un remediu ordinar de eliminare a stresului este sportul. Se știe că suntem animale. Și ca orice animal, odată ce mintea ne pompează violent endorfine în sistem devenim fericiți și deci mai puțin stresați. Este binecunoscut faptul că sportul are un deosebit de pozitiv impact asupra oricărei activitați cerebrale, mai puțin asupra durerilor de cap. Sportul amplifică dureri de cap. Acest mic amănunt poate face diferența dintre o durere modică de cap și una morbidă ce face oamenii să apeleze la prima variantă de eliberare a stresului menționată mai sus pe undeva.
Sportul este acea activitate repetitivă ce te face să intrii precum un hamster într-o roată și să te învârți în ea până forțele gravitaționale își pierd sensul și totul devine mai roz din cauza vaselor de sânge sparte în ochi. Dar să nu lăsăm amănuntele să strice frumusețea actului în sine. Sportul poate avea loc oriunde și oricând, și acesta este motivul pentru care foarte mulți oameni, de toate vârstele și ocupațiile, sunt deseori, sau chiar tot timpul, în echipament sportiv. Unii oameni se duc și la muncă serioasă de birou în echipament complet de trening, semn că sunt pregătiți între două treburi rezolvate să alerge repede pe scări până la ultimul etaj și înapoi. Este posibil însă ca de la sport să apară și efecte secundare nedorite, manifestate deseori prin nevoia compulsivă de a declara ce bine este să faci sport. De asemenea se poate mări exponențial nevoia de a schimba obiceiurile culinare ale tuturor oamenilor (prieteni sau doar cunoscuți nevinovați) prin diverse recomandări la momentele cheie ce survin în momentele rare de fericire pură ale acestora (de exemplu când se pregătesc emoțional să îmbuce o șaorma).

Mai listez un singur remediu naturist, după care mă voi întinde la alt remediu naturist vast cunoscut de omenire sub numele de somn, respectiv gânditul. Acest remediu se regăsește și mai sus sub numele de sport, și cred că pot să-mi asum declarația (în rest nu-mi asum nimic) că este sportul meu favorit. Este de departe cel mai satisfăcător mod de a rezolva o problemă fără a mișca un singur deget. Mintea se poate mișca singură și nesprijnită de nimic, mișcarea ei în mediul natural fiind un adevărat spectacol pentru orice om care asistă la el. Desigur, poți chiar asista activ la această manifestare euforică și periculoasă de neuroni și chimicale nedeslușite (de mine cel puțin), dar cel mai satisfăcător este să încerci să faci un pas în spate, și să lași conștientul să alunece pe planul secundar al existenței, și să dezlănțui violent urgia de gânduri. Tornada astfel rezultată este un spectacol orbitor de idei neconturate și nemanifestate, ce pot coexista în paradoxuri infinite, ce dansează în spirale ce se extind și se comprimă, formând noi și noi compuneri de idei ce pot avea sens sau nu, ce pot crea sau distruge, ce pot manifesta sau înceta, și totul în timp ce conștientul stă cuminte și așteaptă un rezultat. Doar că nu există rezultat. Urgia poate evolua la infinit, distrugând în cale orice percepție de timp sau mediu înconjurător, depărtându-se și debarasându-se de lanțurile ce-o țin ascunsă de suprafață, mocnind într-o capcană tectonică gata să izbucnească într-un cataclism mental. Singurul dezavantaj al acestui remediu este că necesită cantități absurde de energie, fiind alimentat de gânduri ce pot dura la nesfârșit, singura limitare fiind (pe baza dovezilor de până acum) cea legată de fizicul trupului uman, deteriorabil, perisabil, și realmente casant în unele ipoteze. Aceasta tehnică de meditație, de relocare a conștientului, poate avea multiple tăișuri, în funcție de gradul de periculozitate al minții ce încearcă s-o controleze, dar este și probabil cea mai satisfăcătoare tehnică de relaxare. Ca avertizare însă, unele gânduri e bine să fie ținute departe de lumea materială. Orice călătorie are și un sfârșit așa cum orice roată are o excentricitate. Perfecțiunea cunoașterii proprie vine doar în urma potolirii furtunii. Urgia nu poate fi eliminată, dar uraganul poate deveni o briză, și briza poate aduce gânduri bune, și gândurile bune pot aduce fericirea. Fericirea este în noi, nu în exterior. Exteriorul este perceput de interior, și interiorul poate fi stăpânit.

O eternitate și încă un pic

Nu credeam că voi ajunge curând în ipostaza de a face apologii sau de a începe postări cu ”știu că probabil a trecut o eternitate de când am mai scris, daaaar”, daaaar se pare că am îmbătrânit. Nu cred că m-am simțit vreodată deosebit de tânăr, poate doar când am ieșit din Cabana Curmătura pe la 3 dimineața și am privit bolta înstelată.
Fascinația cu boltele înstelate cred că este adânc înrădăcinată omului. Fascinația pentru ce este dincolo de ce putem vedea. Dincolo de ce putem atinge, dincolo de ce ne putem gândi. Putem să ne imaginăm multe vrute și nevrute, dar niciodată ce ar fi dincolo de stele. Poate că este proverbialul nimic, poate că este doar o tendință generală de a liniști o minte acest gând. Nu e nimic dincolo de stele, sunt doar alte stele, trebuie să ne concentrăm pe problemele noastre, mici și mărunte dar aparent mărețe și de neocolit. Da, poate totuși viața deseori se rezumă la plata facturilor și ignorarea motocicliștilor amatori de lângă bloc la 11 noaptea. Daaaar, poate că nu este tot. Poate tocmai de aceea suntem cumva înzestrați cu această capacitate inedită de a gândi la ceva mai mult. Creația ne definește în multe feluri. Nu-s creaționist, dar susțin ideea că fără creație, fără artă, fără literatură, fără pictură, fără muzică, viața noastră ar fi doar cea delimitată de cele două evenimente majore, alfa și omega. Între ele avem un timp limitat, o cursă dubioasă. Dubioasă pentru că deși timpul nostru aici, în lumea tangibilă cu facturi și pisici pufoase, este extrem de limitat, câteodată trebuie să așteptăm. Să premedităm, să gândim următoarele acțiuni cu maxim de grijă și responsabilitate, pentru că viața, scurtă cum o fi ea, câteodată ne dă peste cap percepția timpului. Și așteptăm, și așteptarea naște monștrii.
Nu mi-a plăcut vreodată să aștept ceva. Pe de altă parte cred că niciunui om nu-i place să aștepte. Dar mulți oameni așteaptă ceva. O mare reușită, un câștig la loto, o șansă, un gând, o inspirație, un moment deosebit pentru a-i comunica unei alte persoane ceva deosebit. Așteptăm fie că vrem. fie că nu vrem. Și ne împăcăm așteptarea prin umplerea golului din minte cu gânduri. Oare ce ar fi dacă. Sau cum o fi dacă. Și elaborăm scenarii. Și vine momentul mult așteptat. Și-l pierdem. Poate au fost prea multe gânduri, poate au fost prea multe scenarii irealiste. Poate și poate. Și poate totuși să trăiești fără scenarii nu poți. Da, poți ”stăpâni” mintea. Dar tu ești propria minte. Nu este ceva extern și nu este ceva deosebit față de tine. Ești într-o mică sau mare măsură una cu mintea ta. Poți lipsi din când în când din ea. Ca și cum ai lipsi de la un curs. Dar pe urmă vine examenul, acel ”reality-check” de care ne temem. Deseori e vorba de o factură. Poate nu una materializată, dar totul are un preț. Nu-l plătești cu buzunarul, nicio problemă, îl plătești cu stres, nervi, gânduri negre și alte manifestări neplăcute.
Și simt că aștept de o eternitate. Aștept să văd în jurul meu o schimbare majoră fără să mai fac eforturi. Se cheamă nebunie când repeți un lucru și te aștepți la rezultate diferite. Se cheamă speranța prostului, dar dacă tot fac dezvăluiri senzaționale, recunosc că nu m-am considerat deosebit de deștept vreodată. Intuiție am, dar inteligența deseori îmi scapă printre degete și cade prin mocirlă. Cu puțin mai mult efort la vârste fragede probabil aș fi reușit să-mi cizelez suficient mintea încât să devin mai inteligent, dar din păcate am preferat orice altă activitate decât cititul de lucruri ”inteligente”. Țin minte că prima carte care am fost obligat de școală s-o citesc se cheamă ”Dumbrava Minunată”. Am reușit să citesc câteva rânduri din ea, după care m-am bazat pe noroc chior să nu mă întrebe vreodată cineva ceva din ea. Tot ce pot ține minte este că conținea un câine și o fată. Și pe fată cred că o chema Lizuca. Și cred că era extrem de drogată. Încă nu-mi este foarte clar ce este o dumbravă. Țin minte că-mi imaginam că o fi un fel de poiană plină de animale simpatice. La vârsta aceea (7-8 ani) nu-mi plăceau animalele câtuși de puțin. Le consideram hrană ambulantă, urât mirositoare și plină de bale sau boli. Acum dorm câteodată cu două mâțe în pat. Și pot sincer să recunosc că îmi sunt extrem de dragi.
Cred că prima carte am citit-o abia prin liceu, când după extrem de multe căutări dubioase pe net, mi-am luat inima în dinți să citesc ceva mai special. Și așa am ajuns în liceu să citesc, dincolo de comentarii pentru BAC, literatură variată pe teme oculte, manuale de lunetiști și scenarii de film. Orice dar nu ceva practic. Și am citit chiar și o carte scrisă de Chuck Norris însuși, despre puterea secretă a sinelui sau ceva. O tâmpenie optimistă care ridica în slăvi valoarea vieții umane în fața violenței sau a factorilor negativi din universul omenesc. Foarte optimistă, și extrem de nepractică.
Dar am ajuns în etapa vieții când trebuie să recunosc că probabil toate cărțile și prostiile citite până acum și-au pus cumva amprenta asupra creierului meu și m-au adus în acest moment în acest pat cu acest laptop de la birou în brațe și cu aceste pisici în pat. Și cu o mică durere de cap în colțul creierului, ca na, nu se putea să nu mă doară chiar deloc capul într-un weekend, aș fi fost irealist de optimist.
Revenind însă la probleme cotidiene și la faptul că am îmbătrânit, mă simt pus în fața unor decizii interesante, care îmi vor contura de acum viitorul pe termen să zicem nedeterminat. Concret sunt în fața ideii de primă casă. Asta implică atât de multe schimbări în viața să zicem bine determinată până acum încât pot recunoaște că mă sperie. Am vorbit și m-am gândit deseori la asta, dar acum în sfârșit dulapul cu jucăria pare suficient de aproape încăt să-l pot deschide. Oare chiar va fi jucăria în el? Oare chiar mă voi putea juca? Oare jucăria va fi atât de fermecată precum îmi tot închipui de ani buni? Dacă voi fi dezamăgit? Dacă toate sacrificiile și nervii sacrificați pe altarul răbdării infinite vor fi aruncați în ghena uitării? Dilemele ce mă macină cred că nu-s doar specifice vârstei, cât generației, oare merită să te stabilești în România? Are vreo șansă țara asta plină de fețe de oameni triști și abandonați în calea sorții aparent de necombătut? Asta văd în metrou zilnic, atât de des încât prefer să-mi îngrop ochii și mintea adânc în câte-o carte reprezentată de pixelii de pe telefon. Să-mi las mintea să zburde vie prin metrou dimineața ar fi o eroare fatală. Când trag oamenii dungă și decid unde să-și oprescă speranțele? Mă entuziasmez aproape zilnic cu câte o știre din lumea asta frumoasă, cu o nouă invenție sau o nouă descoperire gata să ne faca viața mai ușoară, mai suplă, mai elegantă, mai relevantă. Citesc cu maximă satisfacție cum Tesla Motors o să deschidă reprezentanțe și puncte de încărcare rapidă în toată lumea, tresar la ideea că undeva cineva tocmai perfecționează ultima generație de propulsoare capabile să ne ducă departe în spațiu. Și pe urmă citesc că nu-știu-care-ministru a fost arestat pentru o pagubă a statului de zeci de milioane de euro. Și mă gândesc cât mă stresez și cât strâng din dinți pentru a mă înhăma la un credit de câteva zeci de mii de euro. Și mă simt cumva în altă lume. Departe de pagubele alea de zeci de milioane din banii publici, banii de la noi toți, și de la cei care abia au după ce bea apă. Și mi se pare nedrept. Și durerea de cap crește, și sunt în același pat, cu aceleași gânduri și aceleași pisici. Și nu rezolv nimic. Și nu am ce să rezolv. Sunt inginer constructor, socotesc structuri ca să-mi explice ulterior un „nea caisă” cum socotelile mele sunt inutile, că o fundație se știe că ține cinșpe etaje, chiar dacă e o fundație de casă parter. Sau mi se zice că sunt pricinos că nu-mi place lemnul, că îl desconsider ca material modern de construcție. Da, așa cum desconsider și wc-ul în curte ca fiind ceva practic. Sunt amândouă tradiționale nu?
Și mă culc.
Am avut tenativa de a scrie în engleză dar m-am răzgândit, poate mai variez, poate nu.

Acte de valoare cu tendinte indezirabile

Cu mintea in vacante e greu sa faci treaba. Chestiunea se amplifica in momentul in care ajungi la un echilibru instabil intre real si ireal, intre vise si realitate. In vise insa mor in mod regulat. Indeosebi in ultima vreme. Majoritatea sunt scene de razboi (probabil al doilea, insa si actual a fost ultimul) in care iremediabil ajung fie impuscat, fie improscat pe toti peretii de o explozie, fie se prabuseste partial o cladire pe mine, fie cad cu o telecabina, in fine, tot felul de morti diverse si brutale. Din cate stiu n-am luat parte la niciun razboi, si nici nu-mi doresc asta. Nu imi doresc asta mai ales din cauza viselor, pentru ca presimt ca as muri intr-un mod tragic si barbar. Ma intreb daca nu cumva aceste vise sunt trairi karmice din alta existenta. Sau poate o sensibilitate crescuta la tragediile umanitatii care au marcat traseul energetic in decursul timpului (precum in StarWars, a great disturbance in the Force la fiecare razboi si alte tragedii). Poate insa sunt rezultatul a ani de antrenament virtual in jocuri violente, dar n-as putea sa declar ca am jucat prea multa vreme jocuri de razboi, deci ma indoiesc ca ar fi asta. De asemenea infuzia de History si Discovery si National Geographic nu cred ca mi-au afectat asa de grav perceptia asupra realitatii si subconstientul incat sa visez razboaie de toate tipurile. Desigur imi plac si urmaresc cu deosebit interes documentarele despre intrigile si masinatiunile politice si militare din Razboaiele Mondiale, dar nu ma pot declara decat fascinat, nu traumatizat. Daca as fi traumatizat pana la urma as renunta sa ma mai uit, devenind sensibil la subiect.

Ignorand insa aceste vise barbare, ieri (si azi tehnic vorbind) am urmarit filmul Act of Valor (2012), care reprezinta intr-un patriotism straniu actiunile unei trupe Navy Seal. Trebuie sa recunosc ca am vrut sa vad acest film din cauza faptului ca sunt chiar trupe Seal care joaca in film, si ca arata efectiv tacticile si tehnicile de lupta ale acestora. Ma declar insa complet si iremediabil nesatisfacut. Preferam sa fie documentar cu secvente reale si fara scenarii aberante, si mai ales cu o doza mai mare de realism la nivelul non-operational (adica concret informarea despre o misiune anume parea sa fie facuta cu la fel de multa informatie precum un buletin meteo de 20 de secunde, ignorand orice notiuni elementare si locatie, inamici, arme, numere si tactici, parea sa fie asa ceva din mers, dar poate sunt eu prea carcotas, este un film pana la urma). Fascinant insa cum se usuca subit oamenii dupa ce intra cu tot cu palarie in apa (mie mi-a luat acelasi gen de palarie circa 3 zile ca sa se usuce in mod natural la soare dupa o ploaie strasnica), si cum poti sa iei un glont in cap si sa fii inca viu. Si sa nu uitam o scena memorabila cand unul sare pe o grenada cu burta si nu este facut ferfenita. Fascinant, absolut mirobolant. Un film de exceptie in care toate dialogurile par a fi purtate de niste fotbalisti din spatele blocului (genul de oameni care merg in trening indiferent de anotimp, eventual cu un crac suflecat strategic - sa nu stirbeasca din precizia sutului in cadrul meciurilor de fotbal imaginare savarsite in timpul debitarii covorului de coji de seminte de floarea soarelui).

Revenind la visele barbare, am uitat sa mentionez ca in vis, desi mor, nu ma trezesc in viata reala. Devine totul negru si liniste, ca si cum s-ar fi terminat un film, dupa care incepe alt vis, sau niciun vis, si doar dorm pana dimineata...

Si mergand dupa visele barbare, materialismul incepe sa-si faca loc in mintea mea, si ma duce la concluzii stranii si dezorientante. Stiu sigur ca-mi doresc obiecte, mai mici, mai mari, in diverse forme si dimensiuni, in diverse culori si in diverse texturi. Insa daca as fi sa aleg concret ceva, probabil mi-ar lua o vreme. Momentan problema evidenta sunt de ordin financiar. O casa cu garaj si cu rampa in garaj costa ceva. Terenul aferent acestei case in care sa cresc legume si sa practic agricultura de subzistenta de asemenea costa ceva. Mai ales daca terenul respectiv ar fi in Bucuresti ar costa ceva. Si daca n-ar fi in Bucuresti ar costa foarte mult timp si nervi, si fonduri tinand cont de transportul de la distanta. Si ma recunosc descumpanit si oftand cu privirea atintita catre etajele superioare ale constiintei, gandindu-ma cu optimism retinut la viitor, si incercand sa ma consolez cu ideea ca sunt totusi tanar si urmeaza o viata intreaga de munca si aspiratii si idei. Sper eu ca sunt idei bune, dar ce urmeaza nu cunosc. Ma gandesc sa incerc sa ma joc cu carti de Tarot, dar ideea de a fi posedat de un spirit strain imi starneste un pic o retinere.

Si ma recunosc fascinat de fenomenul automobilistic. Da, inca. Poate ar fi trebuit sa-mi creasca odata cu barba, dar se pare ca s-a pastrat mai activ ca niciodata, chiar pot sa zic amplificat in ultima vreme. Pacat ca o masina este practic o cheltuiala, nu o investitie. Si in clipa de fata pentru mine ca persoana fizica existenta si reala, ar fi un moft. Un moft frumos insa, de anvergura nebanuita. Si daca as avea un buget infinit, mi-ar lua o infinitate de timp sa ma decid asupra unui autovehicul care sa-mi satisfaca toate poftele si asteptarile pe care le am de la un asemenea obiect al dorintei. Un Honda Accord ar fi sublim, ar fi fiabil, ar fi economic si confortabil, ar fi o placere la drum lung si un tovaras de nadejde pe orice anotimp. Insa s-ar rupe in doua in toate bordurile supracrescute, craterele aparute la fiecare ploaie si inghet, ar ramane suspendata peste toate sleaurile de gheata si zapezi nemarginite, si nu in ultimul rand, ar atrage dupa sine impresia ca sunt un tip bine dotat (financiar, ca nu vorbim despre prostii aici, sau cel putin nu inca) si probabil m-ar trage toti politistii pe dreapta asteptandu-se la atentii si spagi nemarginite. Un Logan mi-ar satisface pofta de aventura, insa m-ar dezamagi crunt la ruliul exagerat si senzatia de nesiguranta care o atrage dupa sine. Ceva Corean ar merge probabil pe orice drum fara sa ma dezamageasca, insa nici n-ar face din fiecare calatorie vreo mare placere. Complicata treaba. In clipa de fata insa, considerand si experienta Trabanteasca (prima mea masinuta, si primul meu coupe nemtesc) as aprecia insa orice vehicul. Viata-i complicata, si combustibilul scump, asa ca probabil insa nu mi-as permite sa tin o masina, decat ca sofer de weekend. Insa nici n-am drumuri de facut foarte des in alte parti decat la birou (unde ma duce foarte confortabil metroul), asa ca nu s-ar justifica. Un moft, dar o dorinta indiferent.

Ma declar fascinat si de telefoanele cu adevarat inteligente din ultima vreme. Ma tot bate gandul, dar in afara de vanatai nu-mi lasa nimic, ci doar amintirea dureroasa a bataii, sa achizitionez si eu un astfel de exemplar inteligent care sa-mi stirbeasca din propria inteligenta. Initial orice Android imi suna bine, in ultima vreme insa, urmarind cu interes de circa un an fenomenul si evolutia fenomenului, ma declar mai mult decat fascinat de Galaxy Nexus. Mi se pare simplu si eficient, fara dotari de ultimul racnet, si fara filtrari de updateuri facute de producator, fara skinuri si extensii si launchere si alte si alte prostii, doar Pure Google. Si imi place ideea. Imi place tare mult. Imi place atat de mult ca l-as manca. Cu ketchup. Iute de la Tomi (ala negru). Imi place ca are arhitectura hardware facuta de Texas Intruments si imi place ca are un ecran HD 720p. Ma fascineaza si mi-l doresc. Nu insa suficient de tare incat sa si dau banii pe el. As prefera cumva sa-mi cada din cer. Si sa-l prind, intact. N-as da banii pe el intrucat din nou mi se pare in afara bugetului meu si statutului meu. M-as simti efectiv vinovat sa dau intreg salariul (si inca un pic) pe ceva care practic este un tot un moft. Un moft, totul este un moft. Si mofturile ne fac fericiti? Sau sunt victima directa a marketingului care-mi dicteaza inconstient ca am NEVOIE de un BMW seria 5, ca am NEVOIE de un Galaxy Nexus, ca am NEVOIE de o casa cu 5 etaje si piscina, ca am NEVOIE de un loc de munca intr-o multinationala ca manager sau cine stie ce alt model de om care nu stiu exact cu ce se ocupa. Meh, mai bine ma duc pe un santier cu Nokiaul meu indistructibil mecanic si vad cum prinde forma o cladire. Dar al naibii Nexus e asa misto!!

Sadismul in forme de cozonac

Sadic precum un pui de cimpanzeu aruncat din bratele mamei direct in capul lantului trofic ce leaga mainile dictaturii materialistice ale societatii contemporane aflate adanc in criza.
Sadic precum o ciocolata topita pe fata intelectualilor ce nu mai au nimic de demonstrat.
Sadic precum a existat o urma a comunismului in mintile oamenilor imbatati de aparenta putere.
Sadic precum vasul ce se loveste violent de pamant gasind nimic altceva decat sfarsitu-i tragic.
Sadic precum ceva ce nu pot intelege exact si nici controla, din lipsa de intelegere.
Initial vroiam sa scriu in continuare despre simpaticul meu trabantel, dar mi-a fost rupta ideea din gatul locului si azvarlita pe sina de tren in momentul in care barierea cadea amenintator si stelele se speriau de fotonii emanati de farul locomotivei ce venea in tromba scrasnind franele. Frecarea psihologica nu tine cont de ce doreste omul din spatele actiunilor noastre. Frecarea psihologica nu este tangibila, nu este cuantificabila si nu poate fi valorificata. Poate fi doar tradata. Tradata de mintea ce nu-si deschide toate usile catre sunetele ce se vor auzite. Tradata de increderea zdrobita a unei generatii. Tradata de visele si dorintele unui neam. Tradata de placere.

Imi place sa cred ca nu-s nici absolutist si nici extremist in niciun fel, dar unele evenimente imi zbarlesc parul de pe ceafa si gat. Imi place sa cred ca, precum am citit undeva, e mai interesant sa discuti o idee decat un eveniment efectiv. Imi place sa cred ca pot sa cred si ce nu pot sa vad, sa simt, sa aud, sau sa experimentez in niciun fel fizic. Imi place sa vad ca fotonii au fost prinsi in filmare de o camera dezvoltata de MIT ce inregistreaza un milion (sau un trilion dupa alte surse) de cadre pe secunda. Viitorul suna mai bine decat prezentul. Asta pentru ca inca nu-l traim. Inca n-am ajuns in momentul urmator cand ne vom da seama ca era mai bine inainte. Asa suntem facuti, asa suntem programati genetic, ce a fost e mai bine decat ce e, si ce urmeaza putem doar spera ca va fi mai bine. Prin formare si mostenire genetica sunt optimist incurabil. Refuz sa accept o infrangere chiar si-n cel mai disperat moment. Cand echipa e moarta, toata echipa adversa e intreaga si nevatamata, si eu am bomba, imi place sa cred ca pot sa castig runda. Pot schimba soarta si pot sa intorc roata pana cand imi plezneste cineva peste ceafa o scatoalca si-mi vine mintea la cap. Sau pana primesc un sms si-mi pierd interesul in jocul respectiv sau activitatea respectiva. Poate nu mi-ar trebui un telefon mai inteligent decat in prezent pentru ca mi-ar diminua mie din inteligenta, furandu-mi atentia ce o acord unor detalii aparent nesemnificative dar care fac parte integranta si frumoasa din viata-mi umila. Poate n-as mai sta cu ochii spre cer cand ma duc spre birou, incercand sa urmaresc cu privirea norii si sa le estimez viteza, gandindu-ma ca-s nave extraterestre mascate in nori din cauza intemperiilor atmosferice culese in aterizare. Imi place sa cred ca ma pot dezintegra in orice clipa intr-o forma de energie pura si pot colinda in continuare lumea, continuandu-mi existenta umila. Fac vraji, imi folosesc puterile magice asupra universului pentru a face vraji mie, vrajindu-ma sa cred ca e o lume frumoasa si pe alocuri chiar fantastica. E un fel de autohipnoza. E un fel de autosugestie. E un fel de a continua viata si a trai in continuare intr-o dulce inconstienta. E un fel de a-mi prelungi copilaria. Copilarie pe care sunt convins ca o voi trai inca mult si bine, intr-o forma oarecum adulta. Adevarul e undeva la mijloc. Adevarul e putred ca un mar cu mai multi viermi decat intestinele lui Fry dupa sendvisul ala stricat. As vrea si eu viermi d-aia intestinali ca-n Futurama, sa ma faca mai destept, mai sanatos, mai voios si mai eficient in ceea ce fac. As vrea si eu sa fiu mare si responsabil, si-n acelasi timp ce pofta am de o vacanta in care mintea sa intre in repaos total. Sa nu ma mai gandesc la ce fac, la cum ma comport si la ce zic. Am nevoie probabil de o vacanta intre 4 pereti pufosi si doua plansee si mai pufoase. Cu pufosimea impotriva degradarilor de impact bineinteles.

Oda

Oda tie murgule albastru!

Sufletu-ti pur si mandru-ti pistonul

Balaurul tandru

Cu sangele nul

Si traditia-n coada

Strasnica spada

A curajului nebun

Mintea stoarsa de fum

De jale si de dor

Veninu-ti dobor

Din cale pe sus

De unde-ai ajuns

De unde-ai plecat

Mioveniul natal

Capul-l plec la al tau sfat

Festin deloc vizual

Mai mult carnal

Cu patos anormal

Ca un mester zidar

Tropaind in zadar

Fulgerul mi-aduci in dar

In deriva-ti bate un far

Precum viitoru-ti nesigur

Asa si calea-ti asigur

Cu RCA-ul din dotare

Infrunti orice-ti este in zare.

Slava tie ca existi!

Ca respiri si ca te misti!

Ca ne ajuti

Si ne slujesti

Cu drag totul infrunti

Ca un armasar metalizat

De-un albastru nestemat

De peste ceruri adunat

Si pe sosea aruncat!



Cu dedicatie loganului 1.6 MPI B 54 MRV.

Pinguinii travestiti

O specie relativ noua, acestia orbecaie in intuneric mai ceva ca licuricii in borcanele bunicii, borcane ce odata erau bogate in gemurii si alte genocide aplicate fara mila fructelor nevinovate. Deseori mi-a trecut prin cap, ca glontul in viteza sunetului din teava lunetistului de serviciu, ca poate si legumele, fructele, plantele si orice alt obiect inconjurator are un suflet. O gandire la un nivel frumos personificat disneyan. Intre timp mi-a mai venit mintea inapoi si am realizat ca nu, obiectele nu prea au suflet. Nu prea pentru ca poate plantele au, ca reactioneaza la muzica, la vorbe bune sau la schimbari de dispozitie subite. Insa betonul sigur nu are suflet. El este intangibil. Cand lucreaza, lucreaza, cand se rupe, se rupe. Nu are variatii de dispozitie, nu cunoaste frica sau mila, si asculta orbeste de majoritatea legilor lui Murphy. Ideea care se vrea transmisa la aceasta ora din patul asta, din tastatura asta si prin conexiunea asta este stranie. Mi s-a reliefat in ultima perioada ca scriu preponderent cand ma apasa o neliniste, o tristete, o suferinta de vreo natura sau alta, o forta concentrata in nodul capului, sau orice alta nicovala psihologica sau metafizica ce exercita atentie asupra scalpului meu. Tind sa neg vehement ca asa este, dar voi recunoaste ca asa este. Este un fel de supapa de siguranta, o cale de omagiere intr-un fel a neuronilor raniti care mor la datorie pe mesele spitalului alimentat de razboiul etern impotriva timpului si grijilor cotidiene. Si cateodata functioneaza. Se ordoneaza frumos trupele si se duc marsaluind pe calea linistii interioare suficient sa adorm impacat cu mine insumi. Alteori nu functioneaza, si doar se invrajbesc unul pe celalalt pornind dispute interioare si uitand cine e inamicul cu adevarat. Dar cine e inamicul? Grijile, stresul cotidian, factori externi? Cum sunt externi daca ei tot de mine sunt procesati. Eu sunt inamicul. Sunt inamicul si eroul. Cu mine incepe lumea mea, si cu mine se termina. Timpul doar are grija sa fie spectatorul la acest spectacol al vietii.... Dar revenind la pinguini, imi sunt dragi. Sunt ca niste pasari la costum care infrunta frigul vehement si stoic. Meh, iar durerea de cap mi-a invins mintea si prostiile se revarsa libere. Maine poimaine ma invadeaza spiridusii cu sabii ninja gata sa-mi ameninte ratonul cu masina de spalat. Si atunci o sa vada ca eu m-am pregatit pentru ei. Mi-am luat butoi de spanac direct din gradina crocodilului roz. Ha!

Amurgul imperial, partea a cinspea

Am reusit sa vad ultimul film din seria Amurg. Mai pe englezisme Twilight New Breaking Dawn of the Daybreakers of Chaos etc. Si n-a fost chiar oribil de rau. Da, a fost rau, dar nu chiar la nivelul de sa ma sinucid cu popcornul de rau. Insa as avea niste mici sugestii pentru Breaking Dawn sau cum se cheama. Sugestii asa, sa-l faca dintr-un film nu chiar extraordinar de dubios. Urmatoarele mici schimbari sau adaugiri cred ca ar fi facut filmul mai bun : 1) As fi inlocuit-o pe Bella Femella sau cum o cheama cu Steven Seagal. Au cam acelasi talent actoricesc si cam aceeasi capacitate de a arata emotiile. Ar fi fost chiar mai echilibrat si din punct de vedere sentimental pentru Mr Sparkling, care clar vroia sa fie femeia din relatie. De asemenea ar fi generat un impact mai realist pentru momentul cand este insarcinat si ingandurat. 2) As fi sugerat lui Mr Sparkly sa nu muste de gat violatori si criminali, intrucat i-ar fi putut face nemuritori, si atunci chiar ca s-ar fi dus naibii treaba si ritmul crimelor, ca un om care are deja pofta de a ucide n-ar fi fost chiar de oprit odata ce nu mai poate muri natural. 3) As fi plafonat scenele cu Bella gandindu-se la viitor, trecut sau in general nimic cred, si le-as fi inlocuit cu o scena cu NYAN cat, mult mai satisfacatoare si mai draguta din toate punctele de vedere. 4) Copilul sper din toata inima sa fi fost Blade, si sa iasa brusc din pantec sfartecand vampiri si catelusi fara noima sau discriminare. Si fiind Blade ar fi starnit controverse privind originea celui care i-a fost tata, distrugand imaginea de amorezat incompatibil cu societatea moderna a tanarului Cullen. 5) Mi se pare nedrepta lupta intre vampiri si varcolaci. Unii au super-viteza, traiesc la nesfarsit, au putere iesita din comun, pot zbura de-a dreptul, si ceilalti se pot scarpina si pot capata purici. E un pic neechilibrata lupta. As fi adaugat niste puteri supranaturale de partea varcolacilor. Gen sa scuipe o combinatie de flacari, tamaie si usturoi. De asemenea le-as fi dat si abilitatea de a se teleporta. 6) Considerand punctul 1), as fi dorit sa vad pe Cullen si Iacob inlocuiti cu gagici. Gagici misto eventual. Desi una ar fi fost nemuritoare si rece si pudica si cealalta o catea (ad-literam), dar macar poate asa ar fi avut si filmul o prezenta feminina mai simpatica. 7) Mi-as fi dorit un rol mai extins pentru Alice. Cred ca era cea mai simpatica si mai draguta fata din tot filmul. De departe. Cam fura scena in care aparea. Sau doar am eu o slabiciune pentru telepatele cu puteri supranaturale multiple tunse scurt. 8) Mi-as fi dorit sa vad niste violenta mai violenta, maxilare de varcolaci zburand, capete de vampiri strivite sub coltii susnumitilor, si altele si altele. Si-ar fi pierdut poate un pic din hazul amorezat, dar si acolo as fi avut niste sugestii mai explicite...Ceea ce ma face sa ma gandesc, cum exact functiona sexual Cullen fara sange si inima care sa-l pompeze? De asemenea, doar mie mi s-a parut ca 'veninul' domnului semana cu alta substanta? 9) Eu as fi dat alte masini vampirilor. Adica Volvo se vrea masina serioasa, de familisti, de oameni pentru care e importanta viata, pentru care siguranta e pe primul plan. In film insa, Volvo reprezinta vampirii, aia care vaneaza oameni, le beau sangele si isi fac de cap cu omenirea. Nu inteleg insa nici atasamentul absolut inexistent al acestor vampiri fata de masini, niciodata nu apare aceeasi masina in mai mult de un film. Masina si filmul. Eu as fi recomandat sa foloseasca o masina care sa simbolizeze mai bine stilul lor de viata si mentalitatea. Respectiv niste Hummere. Pe principiul "batem tot ne doare-n cot". 10) Dupa indelungi ganduri am aflat de unde scoteau bani sa traiasca vampirii astia. Respectiv din premonitiile lui Alice care probabil ghiceste in cafea la oameni, in palma, targuri diverse, si bineinteles pariuri sportive si loterii. Dar per total n-a fost chiar asa de rau. Sugestii bonus ar fi fost aparitia unui Predator cand erau in luna de miere, eventual Cullen sa-si demonstreze barbatia aducand masca lui. Sau invers. Sau si mai misto ar fi fost sa fie Arnold in rolul lui Jacob, strigand din cand in cand "RUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUN, GOOOOOOOOOOOOOOOO, GET TO THE CULLEN!"

Timpul ne joaca pe degetele de la picioare

N-am timp sa respir. Asa-mi spunea tata des intr-o vreme. Erau vremuri mai bune, inaintea crizei, cand facea proiecte de autorizatie cu droaia si nemiluita, lucrand de dimineata devreme (mult mai devreme decat puteam eu sa cred ca pot sa fiu treaz si functional la un birou) si pana noaptea tarziu hat, cand adormea prabusit pe fotoliu uitandu-se la un film tampit cu Arnold... Credeam ca n-o sa fiu niciodata in stare sa zic "n-am avut timp", sau "n-am timp acum, ma ocup de asta mai tarziu"... Credeam ca acestea sunt doar expresii care n-au niciun sens tinand cont de ideea ca daca ceva este important, timpul se face. Ei bine timpul nu se face, timpul se scurge, si cateodata al naibii de rapid. Tin minte ca am vazut recent o emisiune la discovery narata de Morgan Freeman care enunta cum daca faci cine stie ce suma de ecuatii de spatiu si timp poti la un moment dat elimina timpul. Asta e cel mai bun exemplu ca de fapt timpul nu exista. Nu avem timp pentru ca el nu exista. Nu ne putem face timp pentru ca nu putem transforma ceva in timp, generandu-l, intrucat am strica ecuatia domnului Freeman si am introduce timpul care de fapt nu exista si am da peste cap legile spatiului si probabil s-ar sfarsi existenta. Dar asta intr-o buna zi, nu neaparat acum. Si asta ma face sa ma intreb, daca timpul nu exista, noi n-avem timp, cum de putem pierde timp? La scoala, la un suc, la o plimbare, la un televizor urmarind o emisiune despre cum nu exista timp narata de Morgan Freeman susnumit si aparent o entitate divina de o seama cu creatorii biblici, peste tot pierdem timp. Sau cel putin asa ni se spune, asa spunem si noi, si uite asa il ratacim pe drum de parca ar fi o hartiuta care o pierzi si o regasesti prin buzunarele pantalonilor pe care ii uitasei intr-un colt de dulap. Deci avem timp? Timpul clar trece pe langa noi. Chiar si in timp ce scriu aceasta plasmuire fantastica, s-a mai dus o bucata din timpul care-l am in aceasta existenta. Suntem intr-o continua cursa contra-cronometru si fiecare clipa si secunda conteaza. Asa ca de ce pierdem timp? De ce ne obosim cu ce nu merita sau ce nu are sens? De ce stam cu orele pe 9gag sa vedem cum evolueaza umorul in prezenta internetului omnipotent si omniprezent? De ce ne uitam pe emag la telefoane si laptopuri care nu ni le permitem sau daca ni le-am permite ne-am dat seama ca de fapt nu sunt relevante pentru evolutia noastra profesionala sau personala? De ce scriem prostii in loc sa dormim si sa salvam timp sub forma de odihna pentru ca maine sa dam randament mai bun si sa scapam mai putine detalii din vedere? De ce, de ce, de ce? Pentru ca suntem stresati? Pentru ca ne place sa ne dorim si sa avem vise? Pentru ca ne place sa radem si sa ne destindem? Pentru ca poate un zambet ne poate salva existenta facandu-ne poate un pic mai fericiti si pe termen lung mai sanatosi? Pentru ca nu mai avem rabdare sa facem la proiectele de scoala care maine trebuie verificate pe note si nu ne dam seama daca ar fi fost mai bine sa calculam si lungimile de flambaj ale stalpilor cadrelor multietajate? Pentru ca nu avem alte motive reale decat cele care le putem da ca intrebari retorice? Unde se termina sirul asta de intrebari ce nu au niciun sens? Unde capat si eu sensul mult dorit? Exista un magazin de sens? Unde-mi indrept existenta? Am ajuns la trista concluzie ca poate asta-i de fapt dovada maturizarii, niste griji in plus si grija zilei de maine, poimaine, si viitorul imediat apropiat. Dupa cum zicea si o prietena, mentalitatea de moment este mai mult decat oricand prezenta. Eu incerc sa gandesc pe termen lung. Chiar incerc. Ma stradui sa fac niste socoteli si niste planuri pentru termene mai indepartate. Mai ieri incepusem sa fac niste fise de calcul pentru dobanzile practicate de bancile locale pentru depozitele la termen. Ma gandesc sa economisesc, sa fiu baiat destept si intelept, sa gandesc in viitor, si sa nu-mi fac griji constant pentru ziua de maine. Dar partea financiara e una, partea care ma intriga pe mine este planul de viitor. Cum sa pun la copt in cuptorul prevederii un plan de viitor bun? Cate variabile sa iau in calcul? Daca maine izbucneste un razboi din cauza prabusirii zonei euro pentru ca s-au gandit mai bine mai marii lumii sa lase o tara de izbeliste? Daca poimaine aflam ca viata asa cum o stim noi s-ar putea extinde la nesfarsit printr-o mutatie genetica ce se poate aplica la scara mondiala sub forma de vaccin si vom trai vesnic de acum inainte? Daca ajungem ca in filmul cu Timberlake si brusc intreaga economie devine timp? Daca raspoimaine aflu ca de fapt intreaga mea viata se rezuma la a face naveta intre birou, scoala si pat? Sper sa nu aflu asta, si sper ca viata tine mai mult de tinut persoane dragi in brate, si un zambet duios cand te astepti mai putin care sa-ti lumineze intreaga zi si intreaga noapte de vise. Sper sa visez frumos si sa ma trezesc cu mintea mai intreaga...

Similitudine si dezastru

Gata cu limbajul codat si cu gandurile ascunse dupa fraze formulate ambiguu si care nu au niciun sens dincolo de cel care si-l imagineaza fiecare individ in functie de preferintele si dupa gradul de cunoastere al autorului. E timpul sa trecem la lucruri concrete, pamantene ca sa zic asa, ingineresti ca sa zic altfel. Dupa cum se poate imagina acest lucru va fi dificil, dar ma voi stradui sa fac trecerea brutal si pe nebanuite, astfel incat nimeni sa nu observe la ce ma refer de fapt in timp ce ma refer la ceva concret si corect (sau incorect, dupa caz). Deci ca sa nu mai batem apa in piua ca altfel risca sa cada-n golul epocal, tin sa zic ca ma gandesc sa schimb tara. Sa o schimb ca pe o pereche de sosete folosite saptamani si luni de-a randul. Argumente pentru gasesc o droaie, contra gasesc doar familia, prietenii, cunoscutii, si de ce nu, spiritul romanesc ca orice se poate si ca te miri de unde si cum se poate face asa ceva fara sa inteleaga nimeni nimic, cum se pot evita strategic taxe si fenta oficialitati, ca sa zicem asa. Nu imi doresc in mod deosebit sa parasesc tara, dar ma gandesc serios la acest fapt pentru ca pana la urma, simt ca aici poate nu imi este locul. Ma consider un om rabdator, care se intelege cu ce are si accepta in mare parte cam orice se arunca spre mine, dar mi se duce rapid entuziasmul prin micile rahaturi de zi cu zi care fac o viata frumoasa sa para stranie si dezolanta. Chestii de bun simt, cum ar fi bunul simt efectiv al oamenilor din jur, sa nu mai vad cum un el si o ea se plimba romantic la brat si el trage o flegma din toata inima si ea il felicita pentru reusita, sa nu mai vad zeci si sute de caini comunitari zilnic cum ma latra cand trec prin zona si a doua zi sa-i vad cum se gudura pe langa unii care dau efectiv cu pietre in ei (da, cainele respectiv era chiar vesel si dadea din coada venind spre cei doi care dadeau cu pietre spre el...), eventual chiar sa nu mai vad cum unii isi pun T-uri de fier in trotuar ca sa nici nu pot parca acolo vreo masina si sa ma si lovesc de el daca nu-s atent (si nu-s atent din cauza iluminarii stradale care lipseste pe acel tronson de strada...) si multe si multe si cate si mai cate... Mi-a cam ajuns, imi doresc altceva, imi doresc liniste si pace universala, imi doresc sa fiu impacat cu mine insumi si sa nu mai las aceste mici tampenii sa ma afecteze, insa nu reusesc sa ma izolez de aceste probleme si sa le ignor la nesfarsit, efectiv mi se pare ca nu am sanse de izbanda, e ca si cum ma tot izbesc ca o molie de acelasi geam doar pentru ca vad ca-i o lumina acolo. Poate nu-i de mine aceasta tara, poate nu-i facuta sa fie locuita de mine, poate ar fi fost mai frumoasa sa fie nelocuita total, ca ai naibii munti imi plac tare mult, si inca mi se pare ca poate cel mai frumos vis ar fi sa-mi fac o mica si cocheta cabana undeva in retezat...Undeva unde timpul parca nu a ajuns, si umanitatea cu intregile ei nenorociri si razboaie n-au reusit sa starpeasca din frumusetea absolut terestra (era sa scriu extraterestra, dar era paradoxal ca un peisaj montan cat se poate de terestru sa fie comparat cu ceva extraterestru ce eu personal inca n-am observat si nici nu cred ca voi observa prea curand)... Vise multe sunt, inclusiv de evolutie profesionala pe acest taram minunat in forma de peste, dar poate n-o sa apuc sa le fac pe toate, poate criza ne va impinge in prapastie totala si nu se va mai ridica niciodata din cenusi domeniul asta al ingineriei si implicit al constructiilor, sau poate trebuie sa admit si ca sunt multi alti ingineri foarte priceputi cu faima mai multa la care vor apela cei care si-n criza infrunta mediul economic si-si fac diverse investitii (sunt convins ca exista ca altfel n-ar mai exista nimic realist sau tangibil la nivel de evolutie sociala, care mie mi se pare ca la un moment dat culmineaza cu noi si noi constructii, poate-i doar vederea mea de inginer, IMHO). Poate trebuie sa-mi iau inima in dinti si sa infrunt alte taramuri mai frumoase, sau care macar poate nu iti cer reteta cand te duci si stai la urgenta 3 ore cu dureri agonizante din cauza unui alt medic care nu are habar ca exista si medicamente care sa opreasca evolutia unei boli inainte sa ajunga intr-o faza dureroasa... Stiu ca nici peste hotare nu umbla cainii cu covrigi in coada, dar poate macar nu umbla singuri pe strazi si latra la 2 dimineata inchisi in scara de bloc de un pensionar care are impresia ca daca baga 2 caini in scara salveaza omenirea de la distrugere, ignorand desavarsit faptul ca din cand in cand cainii respectivi vor sa alerge sobolani, sau pisici, sau naiba stie ce latra... Sunt confuz ce naiba!

Si deodata peste copaci s-a auzit un racnet animalic

Si instinctul de a scrie din mine s-a trezit la viata, scuturandu-si praful de pe pletele lungi si dese, si intinzandu-si aripile lungi si imbacsite de poluare si jeg urban. Si desi stiu ca nu-i frumos sa incepi cu si, constat ca a trecut aproape un timp geologic de cand nu mi-am mai deversat mintea pe internet. Si internetul inca exista, deci poate exista foarte bine si fara mine, precum lumea in care traiesc. O fi lumea mea, dar are si propria viata, continuabila si sustenabila si fara aportul meu. Ceea ce intr-un fel e imbucurator de stiut, caci de mic ma tot gandeam cum ar fi daca brusc s-ar intampla ceva si doar as putea observa mediul fara sa-l mai schimb... Pe urma a venit in liceu ideea ca prin observare se schimba evenimentul si implicit rezultatul si deci tot as participa la viata desi nu as fi implicat intr-un mod direct. Ma incanta si ma inspira acest sir de ganduri sa-mi repliez gandirea in ansamblu.

M-a socat un pic, intr-un mod pozitiv bineinteles, ca unul din profesori s-a obosit sa ne spuna ca este bine sa avem o privire de ansamblu asupra vietii, si sa nu pierdem niciodata din vedere ce este important sau relevant. Ma socheaza prin faptul ca desi este o chestie evidenta, este totusi primul profesor care chiar a incercat sa ne fie profesor si in viata reala si tangibila, nu doar cea universitara si profesionala. Intr-un fel este de un real ajutor si imbucurator sa mai aud ca se preocupa cineva de soarta noastra, si in acelasi timp ma sperie ca poate la un moment dat chiar se termina calamitant viata si poate n-am realizat tot ceea ce ne-am dorit. Dar ce ne-am dorit? Ne-am dorit ceva? Sau doar suntem purtati din sirul de restrictii sociale, culturale, emotionale, sau logice pe o anumita traictorie prestabilita din care nu avem scapare indiferent de vizibila noastra straduinta? Face viata parte dintr-un plan amplu si riguros planificat? De fapt, nici n-o sa mai intreb asta, oricum n-are niciun sens si nicio aplicabilitate. Pana la urma, nu e relevant nici pe termen scurt, nici pe termen lung, mai bine las acest aspect la discutii pe termen nedefinit in cadru informal personal. Sau raspunsurile cele mai bune se gasesc pe 9gag. Clar.

Pe de alta parte, o informatie mult mai de interes este divortul lui Kim Kardashian sau cum o cheama. Care aparent este cea mai importanta stire a secolului, mai important decat orice altceva se poate intampla in lume, tinand cont de expunerea mediatica (pe care stiu ca si eu o incurajez) socanta care a avut-o. Ma simt instrainat de lumea in care traiesc. Azi am avut o experienta iar dubioasa, intrucat iar m-am trezit din somn cu o durere de cap. Am impresia ca am fost lovit de un tren sau de un autotren cu masa de peste 30 de tone. Si implicit cam toata ziua am fost cam buimac si fara mari legaturi cu lumea terestra. Intr-un final insa am revenit in planul existential cunoscut si am reusit sa intreprind oarece util, insa daca stau sa ma gandesc riguros, nu-mi dau inca bine seama unde mi-era mintea... Era oarecum in standby, undeva departe asteptand momentul oportun sa revina in activitate, sau intr-o dulce stare de visare.

Nu-mi dau seama exact cine si unde sunt...

Poteca nemuritoare a vietii muritoare

Nu cred ca mi s-a mai intamplat sa scriu ceva pe blog in timp ce joc cs. Este cumva straniu, intrucat nu sunt nici aici cu totul, nici acolo cu totul. Dar de fapt, asa ma si simt. Cumva la mijloc, intre cateva idei. Intre prea multe idei, si prea putin timp. Candva aveam impresia ca atunci cand voi creste si voi fi mare voi avea cumva un plan de actiune, un plan de bataie, si ca totul se va desfasura conform acelui plan. Ma gandeam ca voi avea mai multa idee despre cum urmeaza sa mi se desfasoare viata astfel incat deciziile complicate sa fie luate cu usurinta. Dar m-am inselat din nou, se pare ca planurile mele sunt usor stagnante, si planul de rezerva nu-mi vine sa-l aplic din considerente morale si etice (planul de rezerva era sa jefuiesc o banca si sa ma retrag undeva pe o insula din sudul Frantei).

Asa ca raman sa ma intreb, care imi este adevarata cale in viata. Ce voi face in continuare, cum va evolua viata, si de ce nu, unde imi va evolua viata? Imi va evolua viata? Cand trag linie sa vad cat si cand a evoluat? Si mai ales, de ce a crapat serveru pe care eram? Tocmai cand incepeam si eu sa ma simt bine si sa fac fragi si mure... Of, sunt urmarit de un val de energie negativa banuiesc. Un val pe care nu pot face surf si care ma urmareste exact in momentul in care ideile imi bolborosesc in cap. Este oare o idee buna sa abandonez si eu aceasta tara? Este oare posibil sa ma bag in industria producatoare si sa imi fac candva cumva o fabrica? Pot sa-mi fac o fabrica? Pot reusi in viata fara pile si fara sa fac nimic ilegal? Este oare lumea relevant echidistanta si echilibrata? Cum poti cuantifica momentul in care lumea se echilibreaza? Nu-ti va deschide nimeni norii si-ti va sopti ca acum e momentul sa fii victorios. Nu-ti va da nimeni ajutor pana nu-l ceri. Si cel mai probabil nimeni nu va da o ceapa degerata pe tine pana nu depinde de tine cumva. Sunt confuz, ar trebui sa mai dorm sa contemplez aceste idei. Dar daca dorm, voi visa. Si daca visez, ma voi trezi mai confuz. Visele din ultimele zile nu au fost in mod deosebit impresionante. Pana la urma nu a mai aparut divinitatea intr-un mod propriu si personal zicandu-mi efectiv ce sa fac si ce sa nu fac. Dar asta nu inseamna ca au fost mai putin dubioase. Am visat inclusiv ca urma sa sufar o operatie. N-am retinut de ce, dar era ceva la cap oricum. Pot astfel sa extind ideea la ceva ce ma deranja de mult. Fara dar si poate, mi-am dorit sa am de fapt o tumoare. Speram sa fie ceva care sa poata fi eliminat chirugical. Sa fie ceva concret care-mi da durerile de cap ce imi bantuie uneori zilele si noptile. Dar nu am. Sunt sanatos (cel putin fizic aparent). Dar cred ca mai era un motiv pentru care imi doream ceva care chiar sa-mi puna in pericol viata. Respectiv cred ca-mi doream sa experimentez o stare comatoasa, sa vad daca se vede vreo lumina, daca sufar vreo iesire din corp, sau daca simpla apropiere a mortii are alte efecte asupra mea. Si acum ajung sa ma feresc in fiecare zi aproape de masini care tind sa ma calce sau nu ma observa. Si nu-mi doresc sa ma loveasca, intrucat am alte idei si alte lucruri de explorat. Mi-a venit oarecum mintea la cap din acest punct de vedere. Nu pot sa zic ca nu-mi doresc sa experimentez o iesire din corp in continuare, dar nu mai aspir catre asta in adevaratul sens al cuvantului. Daca se va intampla, se va intampla, altfel va ramane ceva de cercetat de alti oameni si intr-un mod mai putin direct vis-a-vis de traictoria mea din viata. Sunt convins ca daca as fi fost in cazul de a avea o tumoare as fi avut alta parere efectiva despre asta si despre viata. Poate mi-ar fi schimbat perceptia despre viata complet. Poate m-ar fi facut un om mai bun. Poate m-ar fi facut un om mai rabdator si mai cuminte. Dar, acum sunt cum sunt.

Dar cum sunt?

Am o vaga idee de ceva vreme ca nu reusesc sa ma mai definesc. Nu mai am o masina favorita, nu mai am o formatie favorita, nu mai am o locatie favorita, nu mai am idee ce vreau sa ascult, ma trezesc cu melodii stupide in cap si nu reusesc sa-mi revin din materialismul ce ma consuma pe zi ce trece. Inseamna ca imi vine mintea la cap? Ma indoiesc ca este posibil. Sunt confuz.

Cum sa schimbi o anvelopa folosind un cablu de internet

Daca eram wiccan, as fi sarbatorit aprig ieri. Dar nu sunt, asa ca nimic nu s-a intamplat. Dar mi s-a intamplat ceva azi in timp ce ma uitam total in gol de pe balcon spre lume. Am vazut stelele chinuite trimitand semnalul luminos prin valurile de smog si praf si nu mi-a zburat mintea. Da, si eu sunt socat. Obisnuia o singura privire spre stele sa-mi trimita mintea alergand pe campuri intunecate si galaxii indepartate, vanand dinozauri si judecand soarta fapturilor rauvoitoare (sau mai degraba doar urate si cu instincte mai violente) aspru si violent, si de ce nu, gandind o viata mai buna in viitor... Dar nu s-a intamplat asta. In schimb m-am uitat in sus si ma gandeam la un motor... Oare asa de rau m-a afectat consumatorismul? Din nou ma lovesc uimit de acesti pereti ireali creati de propria minte. Din nou ma sperie propria minte...

Si totusi dupa cateva secunde de gandire aprig materialista a reusit mintea sa mi se adune ca sa-si adune catrafusele si sa plece mai departe in vazduh spre zarile indepartate si universul maret ce ne inconjoara. Acum stiu ca sunt destinat catre ceva mai mare si mai bun, acum sunt convins ca tot ce fac influenteaza soarta umanitatii. Sau nu sunt? Poate sunt doar putin dezorientat in timp si spatiu, ca deobicei. Poate imi sare prea usor mintea la ganduri fie violente, fie epice, fie doar pur si simplu fara niciun sens sau aplicabilitate. Si cumva sunt in acelasi timp inginer. Si ar trebui, sau cel putin asa presupun si eu, ca mi s-a format gandirea cat de cat logica si coerenta. Dar poate sunt numai cu titlul inginer, ca practic poate mintea mea nu-i formata pentru asa ceva. Poate-s artist. Artist in a bate campii sunt sigur.

Nu nu nu si nu, nu exista minte coerenta si logica si care sa functioneze in bursturi scurte si puternice, spargand capatanile dusmanilor ca rafalele de 7.62 trase la plezneala de la nivelul soldului catre dusmanii virtuali. Si da da da si da, exista intotdeauna sanse ca mintea sa fie reasezata pe sinele ratiunii cand deraiaza. Dar daca a deraiat de cum a plecat din statie si nu are unde sa se opreasca pana cand.... pana cand ce? Ce se poate poticni in calea mintii iesite de sub control? Ce poate opri ideea odata ce a fost sadita si adanc inradacinata? Cu cat sapi mai mult cu atat aluneca mai adanc in interior. Ideile sunt precum apa in pamant, mereu acolo, si mereu iesind cand vrei sa pui o fundatie mai adanca. Sau poate comparatia asta nu are sens. Poate nimic nu are sens. Poate nimic nu are directie. Dar nici viata practic nu are sens, directie sau punct de aplicare. De fapt, nu-mi prea dau seama de la ce idee plecasem. Cred ca de la stelele si impactul lor asupra oamenilor. Cand eram oarecum mic ma gandeam cu groaza ca o sa ajung candva in viata sa privesc stelele asa cum privesc si cainii stelele: sec si patrunzator dar fara nicio idee in spatele ochiilor. Pe scurt tamp. Mi-era teama sa tampesc, sa ma multumesc cu viata reala si sa nu-mi mai pese de imaginatia aprinsa de stele si de lumi indepartate. Mi-era teama ca o sa ma maturizez poate, si o sa-mi dau seama ca important in viata este sa ai ce manca, si sa ai un acoperis deasupra capului, si niste pereti in jurul corpului. Si mi-era teama ca o sa ma multumesc cu lumea asta materiala si ca o sa-mi doresc doar alte bucati din ea. Si asa o sa ma adancesc mai mult si mai mult in cruda materialitate a mediului si a societatii.

Si de ce ti-e teama nu scapi ...

PS: Inca mi-e teama de clovni posedati, xenomorfi, si zombii. Deci s-ar putea sa ne pasca toate astea. Eu incerc sa ma pregatesc, sau macar sa ma impac cu viata pana atunci. Recomand tuturor sa-si faca un plan de bataie, un plan de evacuare, si socotelile cu viata. Nu stii niciodata cand ne vine randul sa fim eroi in propriul left 4 dead fara save-uri si fara exit-uri care sa nu presupuna arme sau muscaturi violente.

XOXO

ing. Mihai Florea

Ochiometric cu precizie impecabila

Somnul ma imbie sa ma alatur fantasmelor. Somnul imi cere tributul. Visele ma vor cu ardoare. Oboseala-mi bate in geam strigand ceva nedescifrabil in limbi stravechi necunoscute. Irelevant insa, pasiunea merge inainte pe drumul imperturbabil dictat de ratiune si partial de sentimente inexplicabile. Ma simt dator fata de mine sa-mi fac o radiografie cerebrala sa descopar ce alte lucruri minunate am descoperit azi.
Si nu-mi dau seama ce exact am descoperit azi.
Poate am descoperit ca sunt indragostit, dar asta stiam deja.
Poate am descoperit ca sunt in campul muncii si se foloseste munitie reala, dar asta stiam deja.
Poate am descoperit ca stiu sa fac clatite, dar asta nu am descoperit.
Poate am descoperit ca maine va fi mai bine, si ca azi este doar o zi inainte de maine, dar asta stiam deja.
Poate am descoperit ce-mi lipseste din viata, dar asta stiam deja, si descoperisem deja.
Poate am descoperit ca descoperirea de mai sus trebuie sa stea mai aproape de pieptul meu sa-mi simta pulsul, dar asta stiam deja.
Poate n-am descoperit nimic, si urmeaza sa descopar ceva fantastic maine.

Cert e ca am descoperit ca societatea se schimba, si tineretul are sanse, si nu doar batranii in bransa stiu meserie, ci uneori pleaca urechea la ce zic si cei mai tineri, care vin din forta si depasesc pe interior tot. Am descoperit ca se poate. Am descoperit ca exista speranta si in afara luptelor stelare. Am descoperit in vis ca Arnold chiar stie sa danseze tango, si ca ma face gelos daca danseaza cu cine nu trebuie. Am descoperit si ca imi place sa fac descoperiri. Am descoperit ca mi-e somn. Descopar ca ma culc.

Succesuri rasunatoare si pace infioratoare.

Galopand in balta vietii

Ma improsc singur cu noroi si apa de ploaie, dandu-mi astfel posibilitatea de a studia efectele gravitatiei asupra unui fluid in miscare verticala. Dar asta nu ajuta cu nimic faptul ca sunt murdarit. Ca pata a fost facuta. Ca pasul a fost facut. Decizia a fost luata. Noroiul a ajuns unde nu trebuia. Si haina nu va mai fi vreodata ca inainte, noua, pura si nemazgalita. Este stigmatizata, este traumatizata si are efecte de post-soc elastic... Dar ce pata nu poate fi indepartata? Cu suficienta tehnologie orice pata devine o amintire, orice proces devine placut, si orice alta suferinta devine alinabila.

S-a terminat prima experienta lucrativa. Sunt inca viu. Sunt inca netraumatizat, desi usor nedormit (voi recupera maine probabil). Sunt mandru de mine. Sunt mandru de ceea ce am facut, si simt si vad scara ce ma va duce in capul meu la nivelul efectiv de inginer. Vad ce si cum trebuie sa fac. Mai am mici impiedicari, dar sunt convins ca voi reusi sa trec de ele fara mari probleme. Sunt increzator. Sunt pe varful icebergului. Sunt inca bine dispus si indragostit. Sunt plutitor. Sunt un ciorap murdar, dar fericit ca s-a plimbat mult si a stat mult timp aproape de ceva cald si pufos. Sunt un nor magic. Sunt ca un drog. Pentru mine mai ales sunt ca un drog. Imi provoc singur dependenta de mine si de aer. Si de apa. Si de mancare. Sunt dependent. Beau apa si nu mi-e rusine sa recunosc. Sunt dependent de lumea fizica in care traim. Sunt dependent de sentimente. Prizez imbratisari si trag in vena saruturi. Aspir la pastrarea acestui sentiment in stare pura cat mai mult timp. Sunt mai pufos decat prevede legea. Sunt obosit si adormit. Voi visa frumos. Voi visa iar fata ce-mi captiveaza imaginatia atat constient cat si inconstient. Voi visa si eurocoduri. Le voi injura probabil in vis. Nu-mi sunt dragi codurile si normativele, dar ma bucur ca exista. Sunt realmente fericit ca munca a zeci si sute de generatii este tot timpul catalogata si indexata intr-un standard. Sunt mandru ca se poate face ceva cu invataturile trecutului. Sunt mandru ca sunt inginer. In clipa asta. Poate peste 2 clipe o sa-mi treaca mandria, si o sa redevin umil. Dar e bine... Lumea e frumoasa, desi cateodata miroase mai urat, ramane de o frumusete pura necizelata, ca o masina italiana (adica alfa romeo, fara sa fac reclama, este o remarca foarte obiectiva).

Sunt zen.

Sculptural, fenomenal, fabulos

Bineinteles ma refer la o masina. O seria 7 veche (circa 1980) care mi-a aterizat pe desktop si ma face sa zambesc nostalgic la vremuri care nu au fost traite dar in care mi-ar fi placut sa traiesc. Un fel de nostalgie empatica pentru vremurile in care parca toata lumea zambea mai mult (drogurile si alcoolul erau probabil mai ieftine si mai la discretie) si cumva parca totul era mai vesel (o fi de la nuantele din poze, sau de la frezele misto si pantalonii evazati)...Dar da-o naibii de nostalgie, ca de maine, recte aproape de azi incep sa intru in campul muncii. Cu tractorul. La arat. Vad deja viitorul. Vad cum se intuneca universul si cum insusi sistemul nostru solar va cadea prada soarelui ce-i da viata si speranta. Dar mai aproape in timp vad cum ajung un inginer bun si specializat pe orice probleme dubioase de structuri intortocheate gemute de minti luminate de arhitecti colocatari sau rubedenii arhitecturale. Indiferent, viitorul suna bine. Azi. Poate maine dupa 8 ore de munca asiduua (presupun, nu am idee ce voi face exact maine) mi se va parea exact contrariul, si voi ajunge la concluzia inevitabila ca nu este de mine ingineria si ca nu pot sa fiu capabil sa duc la bun sfarsit o treaba cu o asemenea responsabilitate si mai bine ma angajez agent de vanzari la un dealer auto ca sa conduc masini noi care nu le voi avea niciodata din cauza salariului mizer si voi fi stresat de seful cu mai putina scoala decat mine pana cand intr-o zi o sa intru in mod deliberat intr-un stalp cu o viteza excesiva intr-o masina care evident era in drum spre un client fericit si incantat de un drive test pentru masina care dorea sa si-o cumpere din banii altor oameni prin finantari straine prin banci... Deci sper ca iese bine treaba cu ingineria, altfel ma fac scriitor, sa stau si sa scriu in casa despre ce urat e afara si ce grea e dragostea (peste 200kN) si cat de complicata este existenta, si cum fiecare particula are vointa si minte proprie, cat si o particula identica in alta parte a universului necunoscut care reactioneaza la tot ceea ce se intampla cu particula in speta, fiind de fapt sufletul pereche al respectivei... Complicata existenta, mai bine ma culc si incerc sa ma gandesc la aceste probleme si altfel, gen in vis.

XOXO

PS: intotdeauna am vrut sa inchei un blogpost cu xoxo. Deci xoxo all!

Conditii de rezemare a hainei pe curier

Din ce in ce mai mult realizez cu mirare inexistenta ca titlurile nu acopera niciun domeniu al continutului. Dar asta nu este neaparat rau, pentru ca pana la urma nu cred ca intereseaza pe nimeni ce exact fac eu cu un curier, sau cu un cuier, cum si unde sprijin haina, si mai ales ce haina aleg sa rezem pe contur. Si irelevanta este evidenta. Si evidenta este evidenta. Evident. Dar band cola la ora asta imi amintesc de vremuri demult apuse cand jocurile curgeau nocturn si urmatorul frag motiva urmatoarea actiune si urmatorul mol de aer inhalat (desi parca un mol de aer ocupa mult peste capacitatea mea pulmonara daca tin eu minte corect 22.4 L mai precis), si ziua de maine nu atarna in balanta ca relevanta decat cu ocazia unei lucrari sau alte activitati scolare extraordinare. Si culmea, asta se intampla si maine. Un deja-vu puternic in aer apropo de cum ma simt mai tentat sa ard gazul decat sa studiez catusi de putin ce am de facut maine la test. Un deja-vu natural, si intuitiv deloc productiv. Si astfel mai degraba-mi caut wallpaper pe care nu apuc niciodata sa-l vad mai mult de cateva secunde pasagere in scurtul moment cand buteaza calculatorul si nu sunt langa el, sau intre aplicatii.

Radiografia mentala a blogului da rateuri. Nu reusesc sa dezvolt elocvent agitatia ce se dezvolta, morocovenia ce ma mananca (si nu invers, cum ar fi mai logic, adica eu sa mananc un morocov), pufosenia ce ma macina si ma domoleste din instinctele masculine de a ucide si domina (si care-i asa de dulce incat nu-mi vine sa renunt la ea nici cu forta nici cu torta nici cu nimic altceva care sa rimeze cat de cat), si de ce nu, si pofta craciuneasca a sarbatorilor. Nu sunt eu credincios sau fidel vreunei sarbatori, dar parca din cauza atitudinii generale si culorilor ce incep sa domine perioada lunii decembrie incep si eu sa ma simt si mai pufos (da, limitele pufoseniei mele deja frizeaza absurdul). Si poate mi-e pofta de zapada, de materia asta alba si rece care reuseste sa acopere toata murdaria si gri-ul orasenesc. Ma rog, cel putin in primele zile, pe urma se maroneste treaba, dar irelevant in cazul de fata, ideea e importanta. Si anume ideea ca e frumos cand ninge, desi azi am fost in camasa si tricou la scoala, si o ninsoare m-ar fi incapacitat temporar in mod cert. Macar nu m-ar fi incapacitat si temporal, caz in care as fi devenit atemporal, si deci foarte usor as fi putut sa dorm ca-n zilele de glorie.

Poate mi-e somn si asta-i ideea care reiese subconstient din textul asta.
Poate sunt indragostit.
Poate sunt stresat.
Poate toate trei variantele sunt adevarate...

Tarziu

E tarziu si realizez ca s-a terminat vacanta. E timpul sa ma intorc la scoala. La invatat, la treziri matinale cu scopuri bine determinate, si la evolutie proprie.
E tarziu si realizez ca a trecut o ora intre propozitii. O ora si cateva zeci de filmulete cretine si amuzante in acelasi timp care reusesc sa provoace rasete plecand de la aceleasi probleme cotidiene enervante, si aceleasi clisee politice si etnice.
Si e tarziu si realizez ca a trecut o zi in care n-am realizat nimic.
Si ma conformez realitatii si accept ca nu am facut nimic. Si asta ma distruge. Faptul ca accept ca n-am facut nimic. Poate azi gaseam ce cautam. Poate azi salvam omenirea de la vreun viitor dezastru. Poate azi am invatat ceva ce nu stiam sa fac ieri. Dar adevarul e ca nu am invatat nimic util azi. Si e tarziu si azi nu mai exista. Maine deja e stabilit. Maine deja se desfasoara. Si cum zice dorelul, ziua de maine se termina azi de cele mai multe ori. Fie ca-i vorba de examene, fie ca-i vorba de proiecte sau de alte evenimente urbane. Uneori viitorul imediat apropiat se termina inainte sa-ti dai seama cand a inceput, damite sa mai ai ocazia sa-l si vezi in prezent. Si poate asa-i mai bine. Poate asa omul se confrunta cu problemele fara sa aiba timp sa se gandeasca riguros la ele. Poate asa functioneaza speranta si ziua de maine. Poate asa reusesc sa ma culc azi linistit stiind ca maine deja s-a consumat si deci orice decizie as lua nu mai exista cale de intors de pe linia deja stabilita de azi.

Si deci nu exista liber arbitru si suntem toti doar niste pioni intr-un joc de sah imens dat intre spatiu si timp. Si timpul castiga intotdeauna, pentru ca in spatiu se intampla orice, in timp ce timpul doar trece nemilos si indiferent. Ca un martor la o crima, doar sta si se uita. Poate e afectat, dar n-o va arata niciodata, pentru ca nu exista instanta, si pentru ca nu exista judecata, si pentru ca timpul n-are constiinta care sa fie incarcata.

Si sunt somer si astfel la 3 dimineata pot scrie baliverne.
Baliverne care recunosc aveam pofta sa le scriu de multa vreme, pentru simplu fapt ca-mi place sa scriu baliverne. Desi apreciez momentele cand nu am timp sa fac nimic si toate activitatile se leaga din una in alta ca intr-un dans nebunesc stresant si incantator si la sfarsitul zilei sa pic lat de somn, de data asta apreciez ca nu ma streseaza nimic. Decat ideea somnului. Ma streseaza sa dorm de pe o parte pe alta cand ceva ma doare, sa tot incerc sa gasesc pozitia aia ideala, in care sa adorm dulce fara sa mai simt nimic, in care creierul sa fie impacat. Ceea ce cam seamana cu fericirea. Un echilibru instabil greu realizabil ce in orice moment poate strica peisajul total. Dar si cand este prezenta, face din adormire un parfum ce merita savurat, si din viata o floare ce merita mirosita, o prajitura ce merita gustata, si o savarina ce merita molfaita (da, este un verb).

Aparent sunt stresat de ceva. Sau am fost stresat de ceva, ca altfel nu s-ar fi declansat oarece procese in corpul meu. Dar inca nu inteleg de ce exact. Ma simt bine, ma simt chiar fericit, usor plutind cateodata. Desi in clipa asta nu sunt implinit, pentru ca o anumita pereche de ochi nu i-am putut privi azi. Si asta din decizia mea. Si nu stiu inca daca am decis bine. Si probabil nu voi afla vreodata. Partea rationala din mine de multe ori am tendinta sa cred ca-mi taie din avant si din pofta si din satisfactie si din cam orice. Taie din distractie ca un cutit electric prin margarina, mancand odata cu el si o portiune din suflet. Si am tendinta sa ma intreb daca merita partea rationala. Si nu stiu de ce, ca partea rationala din mine stie ca am nevoie de partea rationala din mine. Dar asta creeaza un mic cerc vicios. Daca n-as avea partea rationala n-as rationa ca am nevoie de partea rationala, si deci as fi mai implinit in dulce inconstienta si impulsivitate. Si asa persoana calma si pufoasa din mine s-ar lasa prada senzatiilor si impulsurilor aleatoare din minte. Si partea animala ar ajunge la putere, ca partea pufoasa este prea pufoasa sa preia vreo conducere indiferent de natura ierarhiei sau haosului intern. Si as ajunge animal. Si asta ar fi cam nasol, ca n-as mai putea concepe ganduri abstracte, si implicit ganduri. Si deci n-as mai avea minte, si deci fara minte n-as mai putea sa-mi percep existenta, si deci as muri. Si deci fara parte rationala as ajunge sa-mi reneg propria existenta si sa intru in nefiinta si implicit sa mor. Un lucru bun este ca acest rationament imi denota ideea ca partea rationala inca exista si e bine mersi functionala, desi putin prin gropi ca un ml cu suspensia pneumatica defecta. Si din nou ajung la concluzia ca e bine sa fiu rational cateodata si sa-mi tin instinctele si emotiile sub control. Sub un control zic eu decent. Prea mult si m-as spockiza, si prea putin si as pierde contactul cu realitatea. Dar cat contact cu realitatea vreau nu este o variabila prea clara.

Realizand asta, sunt convins ca sunt pe drumul cel bun. Nu cel cu gropi care duce in taramul ciupercilor supracrescute. Sper sa fie bine, ma tin bine si sarut o persoana special avizata in acest sens cu preaviz de sarutare.