O eternitate și încă un pic

Nu credeam că voi ajunge curând în ipostaza de a face apologii sau de a începe postări cu ”știu că probabil a trecut o eternitate de când am mai scris, daaaar”, daaaar se pare că am îmbătrânit. Nu cred că m-am simțit vreodată deosebit de tânăr, poate doar când am ieșit din Cabana Curmătura pe la 3 dimineața și am privit bolta înstelată.
Fascinația cu boltele înstelate cred că este adânc înrădăcinată omului. Fascinația pentru ce este dincolo de ce putem vedea. Dincolo de ce putem atinge, dincolo de ce ne putem gândi. Putem să ne imaginăm multe vrute și nevrute, dar niciodată ce ar fi dincolo de stele. Poate că este proverbialul nimic, poate că este doar o tendință generală de a liniști o minte acest gând. Nu e nimic dincolo de stele, sunt doar alte stele, trebuie să ne concentrăm pe problemele noastre, mici și mărunte dar aparent mărețe și de neocolit. Da, poate totuși viața deseori se rezumă la plata facturilor și ignorarea motocicliștilor amatori de lângă bloc la 11 noaptea. Daaaar, poate că nu este tot. Poate tocmai de aceea suntem cumva înzestrați cu această capacitate inedită de a gândi la ceva mai mult. Creația ne definește în multe feluri. Nu-s creaționist, dar susțin ideea că fără creație, fără artă, fără literatură, fără pictură, fără muzică, viața noastră ar fi doar cea delimitată de cele două evenimente majore, alfa și omega. Între ele avem un timp limitat, o cursă dubioasă. Dubioasă pentru că deși timpul nostru aici, în lumea tangibilă cu facturi și pisici pufoase, este extrem de limitat, câteodată trebuie să așteptăm. Să premedităm, să gândim următoarele acțiuni cu maxim de grijă și responsabilitate, pentru că viața, scurtă cum o fi ea, câteodată ne dă peste cap percepția timpului. Și așteptăm, și așteptarea naște monștrii.
Nu mi-a plăcut vreodată să aștept ceva. Pe de altă parte cred că niciunui om nu-i place să aștepte. Dar mulți oameni așteaptă ceva. O mare reușită, un câștig la loto, o șansă, un gând, o inspirație, un moment deosebit pentru a-i comunica unei alte persoane ceva deosebit. Așteptăm fie că vrem. fie că nu vrem. Și ne împăcăm așteptarea prin umplerea golului din minte cu gânduri. Oare ce ar fi dacă. Sau cum o fi dacă. Și elaborăm scenarii. Și vine momentul mult așteptat. Și-l pierdem. Poate au fost prea multe gânduri, poate au fost prea multe scenarii irealiste. Poate și poate. Și poate totuși să trăiești fără scenarii nu poți. Da, poți ”stăpâni” mintea. Dar tu ești propria minte. Nu este ceva extern și nu este ceva deosebit față de tine. Ești într-o mică sau mare măsură una cu mintea ta. Poți lipsi din când în când din ea. Ca și cum ai lipsi de la un curs. Dar pe urmă vine examenul, acel ”reality-check” de care ne temem. Deseori e vorba de o factură. Poate nu una materializată, dar totul are un preț. Nu-l plătești cu buzunarul, nicio problemă, îl plătești cu stres, nervi, gânduri negre și alte manifestări neplăcute.
Și simt că aștept de o eternitate. Aștept să văd în jurul meu o schimbare majoră fără să mai fac eforturi. Se cheamă nebunie când repeți un lucru și te aștepți la rezultate diferite. Se cheamă speranța prostului, dar dacă tot fac dezvăluiri senzaționale, recunosc că nu m-am considerat deosebit de deștept vreodată. Intuiție am, dar inteligența deseori îmi scapă printre degete și cade prin mocirlă. Cu puțin mai mult efort la vârste fragede probabil aș fi reușit să-mi cizelez suficient mintea încât să devin mai inteligent, dar din păcate am preferat orice altă activitate decât cititul de lucruri ”inteligente”. Țin minte că prima carte care am fost obligat de școală s-o citesc se cheamă ”Dumbrava Minunată”. Am reușit să citesc câteva rânduri din ea, după care m-am bazat pe noroc chior să nu mă întrebe vreodată cineva ceva din ea. Tot ce pot ține minte este că conținea un câine și o fată. Și pe fată cred că o chema Lizuca. Și cred că era extrem de drogată. Încă nu-mi este foarte clar ce este o dumbravă. Țin minte că-mi imaginam că o fi un fel de poiană plină de animale simpatice. La vârsta aceea (7-8 ani) nu-mi plăceau animalele câtuși de puțin. Le consideram hrană ambulantă, urât mirositoare și plină de bale sau boli. Acum dorm câteodată cu două mâțe în pat. Și pot sincer să recunosc că îmi sunt extrem de dragi.
Cred că prima carte am citit-o abia prin liceu, când după extrem de multe căutări dubioase pe net, mi-am luat inima în dinți să citesc ceva mai special. Și așa am ajuns în liceu să citesc, dincolo de comentarii pentru BAC, literatură variată pe teme oculte, manuale de lunetiști și scenarii de film. Orice dar nu ceva practic. Și am citit chiar și o carte scrisă de Chuck Norris însuși, despre puterea secretă a sinelui sau ceva. O tâmpenie optimistă care ridica în slăvi valoarea vieții umane în fața violenței sau a factorilor negativi din universul omenesc. Foarte optimistă, și extrem de nepractică.
Dar am ajuns în etapa vieții când trebuie să recunosc că probabil toate cărțile și prostiile citite până acum și-au pus cumva amprenta asupra creierului meu și m-au adus în acest moment în acest pat cu acest laptop de la birou în brațe și cu aceste pisici în pat. Și cu o mică durere de cap în colțul creierului, ca na, nu se putea să nu mă doară chiar deloc capul într-un weekend, aș fi fost irealist de optimist.
Revenind însă la probleme cotidiene și la faptul că am îmbătrânit, mă simt pus în fața unor decizii interesante, care îmi vor contura de acum viitorul pe termen să zicem nedeterminat. Concret sunt în fața ideii de primă casă. Asta implică atât de multe schimbări în viața să zicem bine determinată până acum încât pot recunoaște că mă sperie. Am vorbit și m-am gândit deseori la asta, dar acum în sfârșit dulapul cu jucăria pare suficient de aproape încăt să-l pot deschide. Oare chiar va fi jucăria în el? Oare chiar mă voi putea juca? Oare jucăria va fi atât de fermecată precum îmi tot închipui de ani buni? Dacă voi fi dezamăgit? Dacă toate sacrificiile și nervii sacrificați pe altarul răbdării infinite vor fi aruncați în ghena uitării? Dilemele ce mă macină cred că nu-s doar specifice vârstei, cât generației, oare merită să te stabilești în România? Are vreo șansă țara asta plină de fețe de oameni triști și abandonați în calea sorții aparent de necombătut? Asta văd în metrou zilnic, atât de des încât prefer să-mi îngrop ochii și mintea adânc în câte-o carte reprezentată de pixelii de pe telefon. Să-mi las mintea să zburde vie prin metrou dimineața ar fi o eroare fatală. Când trag oamenii dungă și decid unde să-și oprescă speranțele? Mă entuziasmez aproape zilnic cu câte o știre din lumea asta frumoasă, cu o nouă invenție sau o nouă descoperire gata să ne faca viața mai ușoară, mai suplă, mai elegantă, mai relevantă. Citesc cu maximă satisfacție cum Tesla Motors o să deschidă reprezentanțe și puncte de încărcare rapidă în toată lumea, tresar la ideea că undeva cineva tocmai perfecționează ultima generație de propulsoare capabile să ne ducă departe în spațiu. Și pe urmă citesc că nu-știu-care-ministru a fost arestat pentru o pagubă a statului de zeci de milioane de euro. Și mă gândesc cât mă stresez și cât strâng din dinți pentru a mă înhăma la un credit de câteva zeci de mii de euro. Și mă simt cumva în altă lume. Departe de pagubele alea de zeci de milioane din banii publici, banii de la noi toți, și de la cei care abia au după ce bea apă. Și mi se pare nedrept. Și durerea de cap crește, și sunt în același pat, cu aceleași gânduri și aceleași pisici. Și nu rezolv nimic. Și nu am ce să rezolv. Sunt inginer constructor, socotesc structuri ca să-mi explice ulterior un „nea caisă” cum socotelile mele sunt inutile, că o fundație se știe că ține cinșpe etaje, chiar dacă e o fundație de casă parter. Sau mi se zice că sunt pricinos că nu-mi place lemnul, că îl desconsider ca material modern de construcție. Da, așa cum desconsider și wc-ul în curte ca fiind ceva practic. Sunt amândouă tradiționale nu?
Și mă culc.
Am avut tenativa de a scrie în engleză dar m-am răzgândit, poate mai variez, poate nu.

Subliminal supersonic supernaut

Cateodata pe ascuns o idee imi apare, o voce care ma impinge catre o anumita destinatie sau locatie. De cele mai multe ori o ignor. Fie din considerente practice, fie din ipoteza unui destin si al unei traictorii nedezirabile din punctul de vedere al independentei fata de natura predictibila a spiritului uman. Din cand in cand insa tind sa imi ascult vocile interioare, si astfel ajung sa fac lucruri la care nu ma astept. Azi de exemplu m-am gandit sa ma duc spre gara de nord sa imi preschimb abonamentul de metrou (ca un bun inginer prevazator ce sunt, realizasem ca perioada de valabilitate va expira in timpul sarbatorilor si s-ar putea sa raman in plopul indisponibilitatii transportului personal subteran urban). Si urcand scarile rulante si studiand tavanul am intrezarit cum domnul stimabil trecut binisor de 70 de ani ce urca scarile in timpul deplasarii se impiedica si cade spre mine. Si reactia mea naturala a fost sa incerc sa ma opun, sarind cu spatele cateva scari pentru a incetini viteza domnului si simultan ancorandu-ma strasnic de mana curenta miscatoare. Si spre surprinderea mea (tinand cont de diferenta de masa si inaltime dintre mine si domnul respectiv) am reusit sa-l opresc complet si sa-mi tin echilibrul. Sunt mandru de mine.

Ciudata treaba, azi dimineata nu-mi venise ideea sa-mi iau abonament, si aparent la gara aveau si concediu doamnele de la bileterie, asa ca excursia a fost cam degeaba. Sau nu. Poate caut sensul in intamplari mai ceva ca un fan in carul cu ace, sau poate pur si simplu incep sa deschid ochii catre instinctul interior. Cert e ca este bine ca am fost acolo, mai ales ca in spatele meu nu se afla nimeni si nimic sa incetineasca sau sa aplaneze cumva caderea. Si mai surprinzator este ca n-am cazut si eu, sansele in aceasta directie fiind destul de mari, si durerea de cap imi cerea probabil impactul violent cu un obiect mai dur decat scalpul. Daca soarta intr-un fel sau altul imi impinge actiunile, imi impinge atunci si dorinta de a scrie despre asta pe blog si de a ma gandi si medita asupra conditiei libertatii umane in urma constrangerilor ce ne sunt impuse de forte mai puternice? Sau oare fortele mai puternice sunt tot vointe umane individuale ale caror vectori catre noosfera impun altor indivizi anumite actiuni pentru a permite o coeziune sistematica si o anumita putere uniforma sa se desfasoare in voie? Poate caut sensul unde nu trebuie, poate trebuie sa ma orientez catre alta ramura, poate ar trebui sa vad daca in sinea mea chiar pot sa accept o asemenea idee. Trebuie sa renunt la ego si sa accept ca intregul univers ne dicteaza in mod egal la toti actiunile intr-un fel? Imbratisand ideea ca vointa mea exercita asupra altor indivizi necunoscuti o forta care ei o percep ca destin mi se pare ciudata. Inseamna ca suntem maestrii propriului destin, dar nu in modul direct si evident, ci mai degraba indirect, prin influenta destinului celorlalti oameni. Ipoteza de baza aici ar fi sa cunoastem acei oameni si sa le schimbam destinul in mod absolut nemijlocit si intamplator, ca si cum am schimba labirintul hamsterilor, si nu doar influentandu-le directia prin vointa. Melodiile facute de cuiele de 9 inch ajuta la contemplarea si acceptarea acestei idei. Dar nu complet. Complet ar fi sa-mi fie data o palma a ratiunii de catre o legatura directa si vizibila pana si din spatiul pe care vor rusii sa-l cucereasca folosind bazele nazistilor de pe luna ca-n filmul ala dubios pe care inca nu l-am vazut dar pe care il voi vedea.

Si inca o chestie, daca pasarile ar zbura cu viteza sunetului, ar putea propaga unde de soc perturband zborul pasarilor subsonice? Sau daca pasarile ar zbura supersonic am putea accepta ipoteza ca si oamenii s-ar deplasa supersonic? Si daca ne-am deplasa supersonic, cum am mai comunica? Am comunica prin semne? Ne-am intelege cu Sonic, ariciul dibaci cu viteze supranaturale?

Atatea intrebari si atat de putin timp pe planeta asta...

Pinguinii travestiti

O specie relativ noua, acestia orbecaie in intuneric mai ceva ca licuricii in borcanele bunicii, borcane ce odata erau bogate in gemurii si alte genocide aplicate fara mila fructelor nevinovate. Deseori mi-a trecut prin cap, ca glontul in viteza sunetului din teava lunetistului de serviciu, ca poate si legumele, fructele, plantele si orice alt obiect inconjurator are un suflet. O gandire la un nivel frumos personificat disneyan. Intre timp mi-a mai venit mintea inapoi si am realizat ca nu, obiectele nu prea au suflet. Nu prea pentru ca poate plantele au, ca reactioneaza la muzica, la vorbe bune sau la schimbari de dispozitie subite. Insa betonul sigur nu are suflet. El este intangibil. Cand lucreaza, lucreaza, cand se rupe, se rupe. Nu are variatii de dispozitie, nu cunoaste frica sau mila, si asculta orbeste de majoritatea legilor lui Murphy. Ideea care se vrea transmisa la aceasta ora din patul asta, din tastatura asta si prin conexiunea asta este stranie. Mi s-a reliefat in ultima perioada ca scriu preponderent cand ma apasa o neliniste, o tristete, o suferinta de vreo natura sau alta, o forta concentrata in nodul capului, sau orice alta nicovala psihologica sau metafizica ce exercita atentie asupra scalpului meu. Tind sa neg vehement ca asa este, dar voi recunoaste ca asa este. Este un fel de supapa de siguranta, o cale de omagiere intr-un fel a neuronilor raniti care mor la datorie pe mesele spitalului alimentat de razboiul etern impotriva timpului si grijilor cotidiene. Si cateodata functioneaza. Se ordoneaza frumos trupele si se duc marsaluind pe calea linistii interioare suficient sa adorm impacat cu mine insumi. Alteori nu functioneaza, si doar se invrajbesc unul pe celalalt pornind dispute interioare si uitand cine e inamicul cu adevarat. Dar cine e inamicul? Grijile, stresul cotidian, factori externi? Cum sunt externi daca ei tot de mine sunt procesati. Eu sunt inamicul. Sunt inamicul si eroul. Cu mine incepe lumea mea, si cu mine se termina. Timpul doar are grija sa fie spectatorul la acest spectacol al vietii.... Dar revenind la pinguini, imi sunt dragi. Sunt ca niste pasari la costum care infrunta frigul vehement si stoic. Meh, iar durerea de cap mi-a invins mintea si prostiile se revarsa libere. Maine poimaine ma invadeaza spiridusii cu sabii ninja gata sa-mi ameninte ratonul cu masina de spalat. Si atunci o sa vada ca eu m-am pregatit pentru ei. Mi-am luat butoi de spanac direct din gradina crocodilului roz. Ha!

Timpul ne joaca pe degetele de la picioare

N-am timp sa respir. Asa-mi spunea tata des intr-o vreme. Erau vremuri mai bune, inaintea crizei, cand facea proiecte de autorizatie cu droaia si nemiluita, lucrand de dimineata devreme (mult mai devreme decat puteam eu sa cred ca pot sa fiu treaz si functional la un birou) si pana noaptea tarziu hat, cand adormea prabusit pe fotoliu uitandu-se la un film tampit cu Arnold... Credeam ca n-o sa fiu niciodata in stare sa zic "n-am avut timp", sau "n-am timp acum, ma ocup de asta mai tarziu"... Credeam ca acestea sunt doar expresii care n-au niciun sens tinand cont de ideea ca daca ceva este important, timpul se face. Ei bine timpul nu se face, timpul se scurge, si cateodata al naibii de rapid. Tin minte ca am vazut recent o emisiune la discovery narata de Morgan Freeman care enunta cum daca faci cine stie ce suma de ecuatii de spatiu si timp poti la un moment dat elimina timpul. Asta e cel mai bun exemplu ca de fapt timpul nu exista. Nu avem timp pentru ca el nu exista. Nu ne putem face timp pentru ca nu putem transforma ceva in timp, generandu-l, intrucat am strica ecuatia domnului Freeman si am introduce timpul care de fapt nu exista si am da peste cap legile spatiului si probabil s-ar sfarsi existenta. Dar asta intr-o buna zi, nu neaparat acum. Si asta ma face sa ma intreb, daca timpul nu exista, noi n-avem timp, cum de putem pierde timp? La scoala, la un suc, la o plimbare, la un televizor urmarind o emisiune despre cum nu exista timp narata de Morgan Freeman susnumit si aparent o entitate divina de o seama cu creatorii biblici, peste tot pierdem timp. Sau cel putin asa ni se spune, asa spunem si noi, si uite asa il ratacim pe drum de parca ar fi o hartiuta care o pierzi si o regasesti prin buzunarele pantalonilor pe care ii uitasei intr-un colt de dulap. Deci avem timp? Timpul clar trece pe langa noi. Chiar si in timp ce scriu aceasta plasmuire fantastica, s-a mai dus o bucata din timpul care-l am in aceasta existenta. Suntem intr-o continua cursa contra-cronometru si fiecare clipa si secunda conteaza. Asa ca de ce pierdem timp? De ce ne obosim cu ce nu merita sau ce nu are sens? De ce stam cu orele pe 9gag sa vedem cum evolueaza umorul in prezenta internetului omnipotent si omniprezent? De ce ne uitam pe emag la telefoane si laptopuri care nu ni le permitem sau daca ni le-am permite ne-am dat seama ca de fapt nu sunt relevante pentru evolutia noastra profesionala sau personala? De ce scriem prostii in loc sa dormim si sa salvam timp sub forma de odihna pentru ca maine sa dam randament mai bun si sa scapam mai putine detalii din vedere? De ce, de ce, de ce? Pentru ca suntem stresati? Pentru ca ne place sa ne dorim si sa avem vise? Pentru ca ne place sa radem si sa ne destindem? Pentru ca poate un zambet ne poate salva existenta facandu-ne poate un pic mai fericiti si pe termen lung mai sanatosi? Pentru ca nu mai avem rabdare sa facem la proiectele de scoala care maine trebuie verificate pe note si nu ne dam seama daca ar fi fost mai bine sa calculam si lungimile de flambaj ale stalpilor cadrelor multietajate? Pentru ca nu avem alte motive reale decat cele care le putem da ca intrebari retorice? Unde se termina sirul asta de intrebari ce nu au niciun sens? Unde capat si eu sensul mult dorit? Exista un magazin de sens? Unde-mi indrept existenta? Am ajuns la trista concluzie ca poate asta-i de fapt dovada maturizarii, niste griji in plus si grija zilei de maine, poimaine, si viitorul imediat apropiat. Dupa cum zicea si o prietena, mentalitatea de moment este mai mult decat oricand prezenta. Eu incerc sa gandesc pe termen lung. Chiar incerc. Ma stradui sa fac niste socoteli si niste planuri pentru termene mai indepartate. Mai ieri incepusem sa fac niste fise de calcul pentru dobanzile practicate de bancile locale pentru depozitele la termen. Ma gandesc sa economisesc, sa fiu baiat destept si intelept, sa gandesc in viitor, si sa nu-mi fac griji constant pentru ziua de maine. Dar partea financiara e una, partea care ma intriga pe mine este planul de viitor. Cum sa pun la copt in cuptorul prevederii un plan de viitor bun? Cate variabile sa iau in calcul? Daca maine izbucneste un razboi din cauza prabusirii zonei euro pentru ca s-au gandit mai bine mai marii lumii sa lase o tara de izbeliste? Daca poimaine aflam ca viata asa cum o stim noi s-ar putea extinde la nesfarsit printr-o mutatie genetica ce se poate aplica la scara mondiala sub forma de vaccin si vom trai vesnic de acum inainte? Daca ajungem ca in filmul cu Timberlake si brusc intreaga economie devine timp? Daca raspoimaine aflu ca de fapt intreaga mea viata se rezuma la a face naveta intre birou, scoala si pat? Sper sa nu aflu asta, si sper ca viata tine mai mult de tinut persoane dragi in brate, si un zambet duios cand te astepti mai putin care sa-ti lumineze intreaga zi si intreaga noapte de vise. Sper sa visez frumos si sa ma trezesc cu mintea mai intreaga...

Vopseste gardul in negru

N-am gasit inca daca se poate vopsi interfata asta din care scriu in negru ca sa-mi fie mai odihnitoare si mai pe placul meu. De parca ar conta la ceva culoarea fundalului sau a literelor. Aspectul este la fel de important intr-o insiruire de cuvinte precum este abilitatea muzicala a gandacilor de bucatarie. Nu e relevant, nimic nu e relevant privit suficient de departe. Dar in mijlocul actiunii irelevantul devine relevant, si lucrurile neinteresante devin brusc foarte palpitante. Dansul ideilor atinge puncte pe care nicio diagrama nu le poate desfasura si nicio vectorizare nu ajuta la nimic, ramane un dans atat de haotic ca nu s-a scris inca melodia pe care sa poata fi repetat. Si poate tocmai asta-l face mai frumos, faptul ca este unic din toate punctele de vedere si din toate unghiurile din care poate fi privit. Insa cine-l priveste este o alta idee, ce participa activ la dans, si practic spectatorii fiind implicati nu mai ramane nimeni sa observe actiunea, si fara observatii directe, actiunea poate fi declarata inexistenta, si intregul dans al ideilor se naruie din lipsa ideii de a concepe o idee care sa observe celelalte idei fara sa fie in sinea ei o idee. Si atunci imi pun problema, ce este de fapt o idee? Este un amestesc chimic asa de potent incat poate muta si manevra o intreaga lume, distruge si da nastere unei alte lumi in interiorul acesteia, si tot asa pana se iau nastere o infinitate de lumi ce nu mai pot fi cuantificate prin simpla prezenta a ideii de infinit care nu poate fi tinut in frau de mintea umana care a gandit initial conceptul. Nu am reusit niciodata sa imi inchipui exact un model realist de reprezentare al infinitului, intotdeauna mi s-a parut a fi printre cele mai abstracte idei ce pot traversa mintea umana la orice moment dat, fiind depasita tehnic de lipsa modelului pentru cea mai de pret idee care nu o pot intelege si tine in frau, ideea atasarii emotionale, sau mai bine zis al amorului. Nu reusesc sa am un model, este o dependenta psihica si fizica atat de puternica incat niciun model fizic sau matematic pe care mi-l pot inchipui nu poate face fata acestui sentiment titanic. Ma gandeam deseori ca poate s-ar putea compara cu un fel de baraj imens, alimentand o hidrocentrala ce alimenteaza un mic oras de langa baraj. Cat timp sentimentul ofera o oarecare stabilitate, hidrocentrala alimenteaza frumos si confortabil orasul, insa din cand in cand se umfla raul de la intensitatea emotiilor ce schimba intreaga fata a peisajului, si bietul oras nevinovat, reprezentand in modelul meu mintea constienta si inconstienta, devine inundata biblic de sentimentele ce se revarsa necrutator, cotropind si daramand toate gandurile logice, coerente si ca sa zic asa, normale. Desi nu cred ca exista vreun gand normal, nu are o definitie suficient de clara normala sau gandul astfel incat sa se poata delimita ce este normal si ce nu este normal in gandire si in idei. Singura idee normala care imi vine in cap este ideea de sfarsit. La un moment dat, viata se termina, si aceasta este o idee normala, si inteleasa straniu de propria minte. Ma tot astept la acest moment, si ma voi astepta la acest moment cel mai probabil intreaga existenta, fara sa stiu exact cand va veni, dar al naibii de curios sa aflu urmarea... Daca exista o urmare... Cert ca urmare sau nu, ideea unei urmari exista simultan cu ideea lipsei existentei unei continuari... Si ideile care se bat cap in cap nu pot duce la nimic pozitiv...se anuleaza reciproc...

Intr-un fel poate e mai bine, in alt fel poate e mai rau, cert e ca reincep sa aflu cine sunt, incercand sa-mi definesc noi modele de definire a conceptelor de baza, si incercand sa obtin o detasare suficienta incat problema sa devina mai irelevanta si interesantul sa devina neinteresant. Si poate atunci, sau poate nu... dar daca da?

Cum sa schimbi o anvelopa folosind un cablu de internet

Daca eram wiccan, as fi sarbatorit aprig ieri. Dar nu sunt, asa ca nimic nu s-a intamplat. Dar mi s-a intamplat ceva azi in timp ce ma uitam total in gol de pe balcon spre lume. Am vazut stelele chinuite trimitand semnalul luminos prin valurile de smog si praf si nu mi-a zburat mintea. Da, si eu sunt socat. Obisnuia o singura privire spre stele sa-mi trimita mintea alergand pe campuri intunecate si galaxii indepartate, vanand dinozauri si judecand soarta fapturilor rauvoitoare (sau mai degraba doar urate si cu instincte mai violente) aspru si violent, si de ce nu, gandind o viata mai buna in viitor... Dar nu s-a intamplat asta. In schimb m-am uitat in sus si ma gandeam la un motor... Oare asa de rau m-a afectat consumatorismul? Din nou ma lovesc uimit de acesti pereti ireali creati de propria minte. Din nou ma sperie propria minte...

Si totusi dupa cateva secunde de gandire aprig materialista a reusit mintea sa mi se adune ca sa-si adune catrafusele si sa plece mai departe in vazduh spre zarile indepartate si universul maret ce ne inconjoara. Acum stiu ca sunt destinat catre ceva mai mare si mai bun, acum sunt convins ca tot ce fac influenteaza soarta umanitatii. Sau nu sunt? Poate sunt doar putin dezorientat in timp si spatiu, ca deobicei. Poate imi sare prea usor mintea la ganduri fie violente, fie epice, fie doar pur si simplu fara niciun sens sau aplicabilitate. Si cumva sunt in acelasi timp inginer. Si ar trebui, sau cel putin asa presupun si eu, ca mi s-a format gandirea cat de cat logica si coerenta. Dar poate sunt numai cu titlul inginer, ca practic poate mintea mea nu-i formata pentru asa ceva. Poate-s artist. Artist in a bate campii sunt sigur.

Nu nu nu si nu, nu exista minte coerenta si logica si care sa functioneze in bursturi scurte si puternice, spargand capatanile dusmanilor ca rafalele de 7.62 trase la plezneala de la nivelul soldului catre dusmanii virtuali. Si da da da si da, exista intotdeauna sanse ca mintea sa fie reasezata pe sinele ratiunii cand deraiaza. Dar daca a deraiat de cum a plecat din statie si nu are unde sa se opreasca pana cand.... pana cand ce? Ce se poate poticni in calea mintii iesite de sub control? Ce poate opri ideea odata ce a fost sadita si adanc inradacinata? Cu cat sapi mai mult cu atat aluneca mai adanc in interior. Ideile sunt precum apa in pamant, mereu acolo, si mereu iesind cand vrei sa pui o fundatie mai adanca. Sau poate comparatia asta nu are sens. Poate nimic nu are sens. Poate nimic nu are directie. Dar nici viata practic nu are sens, directie sau punct de aplicare. De fapt, nu-mi prea dau seama de la ce idee plecasem. Cred ca de la stelele si impactul lor asupra oamenilor. Cand eram oarecum mic ma gandeam cu groaza ca o sa ajung candva in viata sa privesc stelele asa cum privesc si cainii stelele: sec si patrunzator dar fara nicio idee in spatele ochiilor. Pe scurt tamp. Mi-era teama sa tampesc, sa ma multumesc cu viata reala si sa nu-mi mai pese de imaginatia aprinsa de stele si de lumi indepartate. Mi-era teama ca o sa ma maturizez poate, si o sa-mi dau seama ca important in viata este sa ai ce manca, si sa ai un acoperis deasupra capului, si niste pereti in jurul corpului. Si mi-era teama ca o sa ma multumesc cu lumea asta materiala si ca o sa-mi doresc doar alte bucati din ea. Si asa o sa ma adancesc mai mult si mai mult in cruda materialitate a mediului si a societatii.

Si de ce ti-e teama nu scapi ...

PS: Inca mi-e teama de clovni posedati, xenomorfi, si zombii. Deci s-ar putea sa ne pasca toate astea. Eu incerc sa ma pregatesc, sau macar sa ma impac cu viata pana atunci. Recomand tuturor sa-si faca un plan de bataie, un plan de evacuare, si socotelile cu viata. Nu stii niciodata cand ne vine randul sa fim eroi in propriul left 4 dead fara save-uri si fara exit-uri care sa nu presupuna arme sau muscaturi violente.

XOXO

ing. Mihai Florea

Ochiometric cu precizie impecabila

Somnul ma imbie sa ma alatur fantasmelor. Somnul imi cere tributul. Visele ma vor cu ardoare. Oboseala-mi bate in geam strigand ceva nedescifrabil in limbi stravechi necunoscute. Irelevant insa, pasiunea merge inainte pe drumul imperturbabil dictat de ratiune si partial de sentimente inexplicabile. Ma simt dator fata de mine sa-mi fac o radiografie cerebrala sa descopar ce alte lucruri minunate am descoperit azi.
Si nu-mi dau seama ce exact am descoperit azi.
Poate am descoperit ca sunt indragostit, dar asta stiam deja.
Poate am descoperit ca sunt in campul muncii si se foloseste munitie reala, dar asta stiam deja.
Poate am descoperit ca stiu sa fac clatite, dar asta nu am descoperit.
Poate am descoperit ca maine va fi mai bine, si ca azi este doar o zi inainte de maine, dar asta stiam deja.
Poate am descoperit ce-mi lipseste din viata, dar asta stiam deja, si descoperisem deja.
Poate am descoperit ca descoperirea de mai sus trebuie sa stea mai aproape de pieptul meu sa-mi simta pulsul, dar asta stiam deja.
Poate n-am descoperit nimic, si urmeaza sa descopar ceva fantastic maine.

Cert e ca am descoperit ca societatea se schimba, si tineretul are sanse, si nu doar batranii in bransa stiu meserie, ci uneori pleaca urechea la ce zic si cei mai tineri, care vin din forta si depasesc pe interior tot. Am descoperit ca se poate. Am descoperit ca exista speranta si in afara luptelor stelare. Am descoperit in vis ca Arnold chiar stie sa danseze tango, si ca ma face gelos daca danseaza cu cine nu trebuie. Am descoperit si ca imi place sa fac descoperiri. Am descoperit ca mi-e somn. Descopar ca ma culc.

Succesuri rasunatoare si pace infioratoare.

Alteori si mai pufos

Dupa o durere de cap ce m-a macinat o zi intreaga, intrerupandu-ma din activitati artistice de desene tehnice, trecuta cu greu cu cateva pastile bune, realizez ca ma simt putin aerian. Nu ma pot declara ametit, nu ma pot declara fizic afectat, doar ca parca nu am controlul complet asupra organismului. Dar oare il am vreodata acest control complet? Sunt oare complet in posesia propriului corp? Mintea oricum nu este controlata de nimic, si nici obiectul controlului meu propriu nu este. Incep sa cred ca in momentele in care ma gandesc la asta ma detasez de propria persoana fizica, si migrez catre o alta entitate observatoare ce-mi domina fiinta dintr-un plan superior de constiinta. Si realizez ca nu-mi place sa ma simt asa separat de propriile componente esentiale. Si realizez ca desi asta se intampla rar, se intampla. Si sunt separat pe bucati fizice, psihice, si de ce nu, emotionale. Desigur legaturi exista intre ele, legaturi greu de ucis si de lichidat, un fel de legaturi electrice bine stabilite in timp si spatiu, ce nu se vor separate nici cu ruptorul de faze.

Si incercand sa-mi fac radiografii mentale, care cateodata sunt mai precise, alteori doar se invart in cercuri dubioase de alegorii si metafore care nu duc nicaieri, reusesc doar sa conturez o imagine pufoasa. Pufoasa intr-un mod zen, in care nu simt propriul organism ca fiind al meu, ci fiind doar un fel de mijloc de interactiune, un costum de carne ce ma simt obligat sa-l port. Sunt convins ca fara el as putea imbratisa mai bine pe oricine, cu toata fiinta. Incerc inca sa-mi stabilesc care imi este fiinta, care imi este mintea, si care imi este spiritul. Ma stradui sa gasesc legaturile dintre ele ca ceva inteligibil si logic. Dar nu reusesc. Nu reusesc pentru ca pe de o parte nu vreau. Prefer sa fie ceva ce nu pot intelege cu totul, pentru ca altfel as deveni prea pragmatic, si orice fluturas l-as clasifica instant drept o rebufnire a sentimentelor in reactie fizica. Si nu-mi pasa, imi place sa cred ca este ceva magic, ceva ce mi se declanseaza cand o vad, si cand o simt aproape, si cand o vad zambind si cand o iau in brate si cand o sarut si asa mai departe. Vreau sa cred ca spiritul imi este ceva asa de ciudat incat imi va plana peste planul de existenta terestru mult timp dupa ce viermii imi vor distruge complet corpul fizic. Imi place sa cred ca exista viata dincolo de moarte. Probabil pentru ca, precum ca orice alt om, ma tem de moarte. Si de fapt nu cred ca e chiar temere, dat fiind de cate ori am visat ca muream intr-un fel sau altul (deobicei foarte foarte foarte violent), ci mai mult un regret teribil ca nu voi fi experimentat ce poate fi experimentat in viata asta umana. Ca nu am trait unele experiente ce poate imi schimbau pentru totdeauna perceptia asupra mediului. Si astfel privesc sfarsitul cu regret ca timpul este limitat. Dar in loc sa ma ambitioneze sa fac toate tampeniile ce exista, nu se intampla nimic. Constatarea are loc, perceptia ajunge la minte, dar mintea o ignora. Este probabil o clauza de aliniere sociala care imi inhiba pornirile de trairi extreme. Si astfel ajung din nou sa regret aceasta aliniere sociala, si ii dau dreptate cui zicea ca niciodata nu ne maturizam, ci doar invatam sa ne comportam in public. Si cateodata rabufnim si ne copilarim si ne place. Si asa ar si trebui.

Tin minte ca acum cateva saptamani treceam printr-un parc si ma gandeam (cu voce tare cred) de ce nu se mai fac leagane si tobogane pentru adulti. Doar pentru ca am crescut inseamna ca nu mai avem nevoie de astfel de amuzamente fizice simple si eficiente? M-as da in leagan foarte des. Imi place sa testez factorul de amplificare dinamica pe propriul corp. Sa vad toata dinamica si statica invatata cum are aplicabilitate la scara mica dar comparabila cu propriul corp. Imi da un sentiment de satisfactie ca inteleg mai bine procesele fizice care au loc, cel putin fata de atunci cand eram mic. Si sentimentele de satisfactie nu-s des prezente in viata adulta. Desi nu ma pot declara adult. Cu varsta am descoperit ca nu sunt mai capabil decat acum cativa ani buni la mai nimic. Am mai deprins anumite chestii legate de meserie, chestii insa care nu pot sa zic ca le-as fi inteles mai putin daca imi erau predate acum 10 ani. Ceea ce ma face sa ma intreb de ce nu poti da la facultate mai devreme? Si de ce am facut atatea materii inutile?

Imi place sa incerc sa ma inteleg. Ma face sa cred ca ma pot intelege. Imi da o speranta ca undeva cineva ma poate intelege. Ca undeva cineva poate intelege ce se intampla in mintea mea. Si poate candva acel cineva imi va spune si mie ce se intampla. Si daca ar trebui sa ma alarmez sau sa fac ceva pentru a-mi salva mintea de la propria distrugere iminenta. Sunt convins de distrugere iminenta din cauza gandurilor din ce in ce mai dubioase si mai haotice. Si pana acum un singur element imi poate unifica din ganduri si purja practic mintea. Si acel element este momentan plecat, si automat mintea nu mai are ce sa faca si dispera. Se chinuie sa se adune la treaba. Se chinuie sa uniformizeze gandurile, sa faca ordine in haos general ce domina. Si chiar si gandul unificator tinde sa dea rateuri din cauza factorilor perturbatori din mediu. Si mediul nu-l pot estompa, ca as ajunge schizofrenic. Si ma simt obligat sa renunt la anumite scuturi si privilegii de a avea scuturi magnetice in cap, si sa recunosc. Mi-e dor. Mi-e dor si recunosc ca mi-e dor. Simt nevoia fizica de imbratisare. Simt pufosenia cum vrea sa se intinda ca o melasa peste tot. Simt cum pielea devine singuratica...Si cum bratele imi devin calde asteptand o imbratisare anume. Si mai trebuie sa astept...si sa lucrez...si sa tampesc in proces. Si asa mintea ajunge sa-mi fie de fapt destul de rezonabila. Si ma intristez. Ca realizez ca sunt om. Si ca sentimentele mele sunt pur omenesti. Si ca am legaturi puternice cu lumea asta. Nu vreau legaturi in plus, imi place sa ma stiu detasabil din lumea asta, si dependent de alte variabile din cer. Sperabil din alte galaxii. Pentru ca imi place sa ma cred din alte locuri si nu doar un simplu om. Si din nou asta e pur omeneste, ca ne place sa ne simtim speciali. Si altfel decat restul. Si asta ne face la fel de speciali ca restul umanitatii. Si astfel sunt ordinar. Si asta ma deprima. Si nu vreau sa fiu deprimat. Asa ca-mi suprim gandurile si ma infund in ganduri pufoase care intotdeauna ma scot din apa cu capul la mal. Desi plin de alge si alte prostii agatate din fundul oceanului gandurilor nefaste. Care ganduri nefaste nu sunt asa de nefaste, sunt doar rezultatul unor mentalitati evoluate din violenta si stres. Stresul maturizarii, si intrarii intr-o noua etapa in viata. Pentru care sunt pregatit teoretic, dar practic am mici dubii...

Irelevant, tot ce zic este irelevant, mi-e dor si asta e relevant. Mi-e dor de propria minte care este in vacanta...

Vraiste

Mintea mi-e vraiste. Pe neasteptate s-a decis sa functioneze dupa propria logica si nu mai raspunde corespunzator. Parca ar fi facut greva unele parti din ea. Parca vor sa-mi spuna ceva. Si nu cred ca are legatura cu scoala sau cu metalul. O legatura mai tainica se ascunde aici dupa deget si ma fac ca nu o vad. O ignor desi imi face cu mana in timp ce-mi da cu barosu peste fata. Inchid ochii si ma fac ca n-o vad si ea vine si imi trage una dupa ceafa. E clar ca nu ma mai place mintea. Vrea sa ma bata si nu sa ma ia in brate. Si n-o mai inteleg. Cand nu-ti intelegi propria minte cred ca-i un semn ca ceva nu e in ordine. Cand insusi geamul prin care privesti lumea devine stramb si se sparge, vezi lumea mai bine? Sau n-o mai vezi ca ti-au intrat cioburi in ochi?

In scop pur experimental azi m-am plimbat singur fara nicio tinta si niciun scop. Doar arzand gazul si combustibilul, navigand dupa instinct, ascultand muzica relaxanta si incadrandu-ma lejer in viteza legala. Am fugit singur. De mine si de propria-mi minte. Cam 50 km complet inutili. Cam o ora de somn sacrificata, si inca jumatate de ora debitand chestia asta aici (cred, nu m-am uitat la ceas cand am inceput sa scriu). Si nu-mi dau seama daca a functionat in vreun fel. Este destul de psihedelica o plimbare noaptea fara niciun scop pe muzica aferenta chilloutoida. Si cu toate astea nu pot sa simt sau sa inregistrez vreun progres in situatia mentala. Da, s-a calmat un pic. Dar cam atat. Tot fierbe oala sub presiune. Vulturii inca dau tarcoale cadavrului. Si inca n-au ramas fara tarcoale. Oh nu, ca tocmai au primit un bax de tarcoale de la unchiul sam care lucreaza la nsa si ne supravegheaza non stop datorita pactului cu nato care vrea sa devina mai mult decat un tratat, vrea sa devina act. Are ambitii mari. Motivatia insa lipseste cu desavarsire ca scopul s-a pierdut in negura timpului si gaura de vierme din marul din curte.

Accept sugestii si tratamente. Cat timp acestea presupun prajituri si imbratisari.

La momentul scrierii acestui post inregistram 1.48 mishi pe scara mish de pufosenie cronica terminala.

Obiceiuri

M-au batut obiceiurile a doua oara. Nu reusesc sa urmaresc logica unor datini crestine care se ocupa de morti. Inteleg ca se bazeaza in mare parte pe diverse ritualuri oculte savarsite anterior impunerii crestinismului, dar nu vad de ce de exemplu trebuie dezlegate picioarele decedatului. Bun super, este o alegorie cu eliberarea din lumea asta, dar de ce atunci se mai leaga bunul crestin la picioare? Ca sa-l tii pe loc pana se aduna toti? De ce sa-i negi intrarea intr-o alta dimensiune ca pe urma sa i-o daruiesti intr-un ritual complicat? Sau de ce trebuie facuta cate o minislujba la fiecare intersectie de drum? Si de ce fiecare intersectie de drum nu include chiar toate intersectiile, ci doar unele special alese de preot? De ce preotul stabileste care intersectie e demna de o slujba din mers si care nu? Si de ce unele strazi sunt mai breze decat altele, primind vorbe de duh, si altele sunt nepastuite si ignorate cu desavarsire de religie, ocolite de calea mantuirii si iertarii? Nu au si ele sentimente, nu ajung sa se indeparteze din rea-vointa de religie si s-o sfideze cu buna stiinta, cazand in pacatul prostitutiei si drogurilor de indata ce maturitatea le-o permite? Alegoric desigur.

Si pe drum m-a dezorientat si insasi natura vietii prin prisma crestina. Totul este fantastic si frumos, si trebuie sa fim umili caci ne asteapta o viata mai minunata dupa. Totul e sa acceptam ca suntem doar niste marionete intr-o piesa globala de teatru de papusi, sa ne jucam rolul, sa nu ne punem intrebari despre nimic divin, si sa inghitim niste dogme scrise acum cateva milenii. Altfel vom fi damnati etern si vom suferi tot restul existentei universului (sau chiar si dupa, depinde unde-i dimensiunea asta paralela infernala in care voi ajunge). Nu mi se pare chiar echitabil si corect. De ce sa imbratisam ceva ce ne obliga sa nu ne punem intrebari ca sa ne bucuram de un pseudoliber-arbitru? Imi place sa cred ca daca vreau neaparat pot oricand sa intru in stalp intentionat, fara ca vreo forta divina sa ma opreasca. Si nici n-as vrea sa ma opreasca, pentru ca pe urma doar mi-ar confirma ca nu suntem cu adevarati liberi. Bine, nici n-ar fi bine sa fim cu adevarati liberi, ca libertatea deseori presupune o lipsa totala de constrangeri sociale de orice natura, care degenereaza urgent in anarhie, care degenereaza in detroit. Probleme existentiale de liceu daca stau sa ma gandesc mai bine. Mi-e cam rusine ca le si expun la cat de infantile sunt, dar cateodata sunt de actualitate, gen acum. Mai de actualitate decat sa zicem cutremurul din haiti. Care este un cosmar autentic ingineresc. Chiar vorbeam cu stimabilul LDD mai devreme ca sa incercam sa ne dam seama ce deplasari de teren se pot produce in asemenea timp scurt (34 secunde la 12.4 m/secunda la patrat). Dar e efect alternant si usor amortizat, cu intarzieri din cauza dispunerii neomogene a solului si a modului de inregistrare. Prea multe variabile sa fie de vreo utilitate in calcul aceste date. Asta-i o chestie care mi se pare destul de straniu la facultate. Noi invatam sa calculam o comportare probabila si sperabila a structurii. Cel putin la beton, nu vom stii niciodata exact cum va reactiona cladirea, si oricat de bine ar fi fost executata, tot poate ceda o armatura prematur, si sa se duca naibii totul la un seism nervos. Calcul probablistic, o chestie care nu-mi inspira mare siguranta, dar am incredere in inginerii mai destepti care au elaborat aceste metode de proiectare. Poate mai tarziu voi elabora si eu coduri si normative. Deja m-am gandit sa elaborez un normativ de inmormantare.

Pornind de la simpla ipoteza ca in cazuri diferite, inmormantarea ar trebui sa fie diferita, eu cred ca voi compune un excel cu testamentul meu. Incluzand in el toate cazurile posibile de moarte (gen tumoare, decapitare de catre un elicopter, explozie spontana de matze de tip "GIB", impuscare in timp ce ma calca trenul, etc), voi fi sigur ca cine se va ocupa de inmormantarea mea nu va avea probleme in recuperarea cadavrului si/sau debarasarea lui, cat si probleme de logistica de genul care cate prosoape ia si pe unde, numarul de oameni care vin, si numarul de cersetori permisi pe metru patrat. Ar trebui normati mai ales astia, ca se pare ca numerele flucteaza prea rau ca sa fie facut un cod serios. Suspectez ca depinde si de faza lunii cumva numarul acestora si varsta.

Si in alte stiri, de curand am reinceput sa mananc carne. Astfel reintru pe fagasul normal al oamenilor cu intelect, si ma indepartez strategic de zona in care faceam degeaba flotari ca corpul imi devenea din ce in ce mai anchilozat. Suspectez ca nici regimul chiar echilibrat nu a ajutat. Azi am mancat sarmale si au fost bune. Foarte bune. Si prajitura. Care a fost mai buna.

Si o alta stire de utilitate maxima: a fost anuntat noul focus pentru 2011. Se gasesc niste poze pe net si arata promitator. In continuare nu ma pot decide care mi-ar fi o masina potrivita, dar aspir la un mclaren f1, pentru simplul motiv ca gordon murray a fost probabil cel mai debil proiectant-inginer de masini al tuturor timpurilor.

Fantasme

Fantasmele fantasmagorice ale fantomelor fantomatice imi dau tarcoale.
Ieri s-a intamplat. Totul era bine si frumos, colegii se imbratisau gandindu-se la ce perioada tragica de presesiune avem. Dar deodata a venit. Pe furis ca un ninja beat mort si cu un picior amputat, m-a lovit direct in tampla si a refuzat sa mai plece de acolo. Rabdarea a fost grav pusa la incercare atat de barajul de intrebari ale colegilor si de repetitia repetitia repetitia repetitia unora din intrebari la rand, cat si de ora mirifica de proiectare asistata, care in principiu ma calca pe bataturi din cauza terminalelor cu care operam. Bine, poate e si vina stimabilei care ne preda, dar asta-i prea subiectiv sa faca obiectul gandurilor mele depravate.

Cert e ca m-a durut destul de serios capul.

Pana pe la 1 noaptea, cand ascultand dronezone cu ochii inchisi stand intins in pat, am inceput sa calatoresc in lumi defazate in timp si spatiu de mediul real existent afara. Si ma vedeam noaptea pe vidraru. Cu farurile masinii trase pe dreapta luminand foarte vag bezna misterioasa. Si a inceput sa ploua. Si farurile se oglindeau in picaturi. Si ea imi zicea ca poate ar trebui sa mergem pana nu ne udam de tot. Si am vrut s-o iau in brate. Si nu era acolo. Si m-am urcat in masina. Si ascultam ploaia. Si ma uitam in sus si vedeam doar bezna. Si pornesc agale la drum, in dubii despre starea lucida in care ma aflu, si ma uit spre statuia hidroenergeticianului. Era luminata. Si-mi face cu ochiul. Si ploaia se inteteste, silindu-ma sa plec. Si ma afund mai adanc in misteriosul drum prin padure. Si deodata o vad iar trecand agale prin mijlocul strazii. Trag pe dreapta si fug dupa ea. Si cand aproape ca pot sa-i pun mana pe umar dispare. Noaptea nu-mi prieste, ceva este in neregula cu mine ma gandesc. Ma intorc spre masina si ploaia se opreste. O lumina ma inconjoara, la naiba am apasat o tasta de la mobil si m-am trezit.

Si ma intind la loc cu ploaia imaginara in urechi, gandindu-ma cine era de fapt ea. Cum arata, si ce voce avea. De cine fugea, si de ce disparea? Si perceptia ma impinge pe orbita. Sunt pe nava si ma uit inspre pamant din cabina. Frumoasa bila albastra. Si mi se pare ca aud ceva lovind fuzelajul. Si ma uit pe geam si o vad pe ea plutind in spatiu. Si incerc sa-mi dau seama cine este. Si sunt pe cale sa-mi amintesc numele dar ma intrerupe. Ignorand fizica, imi spune sa ma uit in spate. Si ma uit in spate, si vad o lama unei sabii cazand spre tampla mea. Ma loveste din plin si cad. Ma lovesc cu ceafa de hublou, si cu o ultima suflare o vad iar. Cine naiba esti si ce cauti in visele mele?

Pe urma am visat ca eram agent secret cu randunel si ca bateam niste babe ca sa ne spuna cum sa ajungem la sef. Si au venit niste girocoptere si ne-au luat pe sus si ne-au dus pe o baza militara care semana cu facultatea de aerospatiale, asa ca am intrat si la un curs, si in mod surprinzator era de fundatii, si dupa cateva ore de piloti un coleg imi declara razboi. Accept declaratia si-i declar ca nu-l cunosc. Vizibil ofuscat face semn lui andu sa vina sa ma invete o lectie. Andu vine si-mi zice sa mergem sa mancam o saorma ca el s-a plictisit. Adina si Mirela intra in sala si imi zic ca au intarziat ca profa le-a furat clementinele. Hotarasc sa le urmaresc sa recuperez marfa pretioasa. Pe scari ma intalnesc cu gipsi. Era trist, isi pierduse arbaleta la zaruri. Il consolez cu o bataie usoara pe umar si ii dau un tub de frisca. Vali ma suna si-mi zice sa facem clatite, dar orice as face sa nu-i dau un tub de frisca lui gipsi. Ridic privirea si vad cum gipsi devenea mov. Ma gandesc ca s-o fi facut peste, in directa contradictie cu zodia lui europeana, si ma grabesc spre scari. Facultatea incepe sa semene cu liceul. Ma impiedic de ultima treapta de langa iesire si cad. Cumva trec prin usa in cadere, si continui sa cad pe scari. Afara era cald dar pe jos era gheata. Sau erau 2 crabi. Pe ceva am alunecat oricum. Ajung jos si constat ca randunel era acolo, inarmat pana-n dinti si pregatit de aproximativ orice. Imi zice ca trebuie sa plecam. Ii zic ca ma doare spatele si ca nu ma mai pot misca. Imi ureaza succes si indreapta arma spre mine. Aud inchizatorul cum declanseaza explozibilul din glont si se intuneca totul. Ma trezesc iar putin confuz unde sunt. Sunt iar in pat ascultand radioul ala nenorocit.

Acum e liniste, dar in cateva minute ma voi baga in pat. Presimt iar un sir de vise exotice si violente.

Si iarasi ma doare capul

Prima durere de cap pe anul asta.

Tampla stanga usor pulsatila, cu mici perioade de oscilatie puternica, si mai mari perioade de praguri constante.

Prima data pe anul asta cand merg in zig zag fara sa vreau asta si fara sa ma feresc de lunetisti imaginari.

Prima data cand imi sustin capul cu mana ca sa fiu sigur ca nu cade.

Prima data pe anul asta cand imi doresc sa experimentez viata pe alta planeta.

Prima data pe anul asta cand ma gandesc cu groaza cate proiecte ar fi trebuit sa fac in vacanta asta scurta si mizera.

Prima data cand ma gandesc ca poate ar fi bine sa ma indragostesc si anul asta.

Prima data cand am impresia ca maine va fi o zi mai oribila decat azi.

Se anunta un an bun totusi, din moment ce abia in a doua zi am avut prima durere de cap.

Si din nou ma doare capul

Stii ca esti putin psihopat cand iti schimbi tastatura logitech cu una trust doar pentru a mai face putina liniste in camera. Mult mai silentioasa, singurul criteriu dupa care am ales o astfel de tastatura din selgros. Totusi pare apta, si ce-i cel mai important, e silentioasa. Deja orice altceva devine irelevant.

Si din nou ma doare capul. De data asta mai de devreme. Si nu poate fi de la tensiune, ca eram foarte relaxat. Si nici de la vin ca nu apucasem sa beau decat o gura. O fi de aglomeratie de oameni si spirite. O fi de la vreme. O fi de la mers pe afara cu fesul mai mult sau mai putin nu pe cap. O fi de la faptul ca am schimbat tastatura. O fi de la sangele de urs (care e o posirca si n-o recomand nimanui, feriti-va de urs ca de magarus). Sau o fi de la incercarile de impacare a caprei cu varza. Care de cele mai multe ori nu prea reuseste, si singurul rezultat fiind un stres in plus. Dar cred ca nu-mi mai pasa. Incerc sa ma autoindoctrinez ca nu-mi mai pasa. Si poate asa-mi va trece capul. Refuz sa mai iau vreun medicament momentan, ca risc sa nu mai am nicio sansa de izbanda cand ma doare cu adevarat tare capul. Dar de fapt ma cam doare tare si acum. Sunt tare tentat. Dar ma voi abtine. Si puterea-mi va creste. Si timpul se va dilata. Si capul meu va exploda. Si noi cote voi atinge, un alt colt de univers vor explora. Asta-mi place cand ma doare capul, simt nevoia sa ma uit pe geam. Si cand ma uit pe geam ma uit la cer. Si cand ma uit la cer incep sa trec de el, sa ma indepartez din ce in ce mai repede. Vad stelele cum devin mai stralucitoare pe masura ce parasesc atmosfera, pe urma vad planetele din sistemul solar, si soarele, si cate o cometa, o statie spatiala. Si mai departe si mai departe si accelerez pana nu mai vad nimic, pana cand toate stelele se pierd in zare si devine totul de un mare negru. Si inchid ochii si adorm. Ma bulverseaza stelele. Si intrebarile fantastice. Si lesbienele. Alea tinere. Si frumoase.

Am citit zilele trecute pe un blog pe care sincer sa fiu n-am mai reusit sa-mi dau seama cum am ajuns (din link in facebook in link in friend in link in link) in care fosta colega de liceu categorisea femeile in functie de raportul frumusete/inteligenta. Si mi se pare ciudat totusi, ca inca n-am intalnit o femeie genuin urata. Da, poate foarte neingrijita, si eventual cu mustata, dar pana la urma gusturile nu se discuta, si se stie ca noi, ca specie masculina, suntem suficienti de disperati incat sa cotarcim cam orice merge pe doua picioare (eventual, unii fac rabat si la asta). In ochii lor ceea ce mie mi s-ar parea urat devine frumusete pura. Nu pot sa nu aduc aici in discutie emisiunile de pe discovery cu feederi, oamenii care-si hranesc nevestele pana depasesc 200 de kg doar ca sa aiba ce sa imbratiseze mai mult (la asemenea masa, cred ca se poate vorbi deja despre bean-bag-uri umane). Da, nu reusesc exact sa inteleg ce le place la o masa imensa de grasime, dar inteleg ideea ca au fetishul lor propriu si personal. Cum si eu am un fetish cu clementine.

Tare mult imi place tastatura asta, chiar e mult mai silentioasa, si-mi pot auzi mai bine gandurile si iarbadelamaie din difuzoare. Care canta totusi o adevarata pornografie muzicala. O desfranare acustica. O sodomizare placuta a urechii.

Si in alta ordine de idei am revazut un film foarte fain aseara (sau azi dimineata, le cam incurc), respectiv street fighter. Cu van damme. Si kylie minogue. Care-i simpatica precum o clementina. Pasiunea asta cu clementine cred ca incepe sa scape de sub control, ar trebui sa mananc niste clementine sa-mi reglez aceste porniri. Ca verb nu stiu inca in ce context sa folosesc a clementi. As asocia in mod obisnuit asta cu a indulci intr-un mod simpatic si adorabil, cum ar fi "te-as clementi nitel". Nu stiu daca clementinele au vreo legatura cu clementa. Sau cu clemele. Poate sunt o forma de clementa gastronomica. Sau un fel de cleme pentru pacate, pentru a le stopa din fasa, clementizandu-te. Ceva suna putred, si nu pot fi clementinele, ca sunt prea bune sa putrezeasca. Mai putin in selgros din pacate. Ca altfel acuma as fi avut atat mainile cat si gura ocupate. Cu clementine. Oh draga mea, oh draga mea clementina. Te-ai pierdut si te-ai dus pentru totdeauna, oh draga mea, clementina. Am cunoscut o fata clementina. Foarte simpatica fata de altfel. Cred ca d-aia i-au pus parintii numele. Sincer sa fiu pana n-am aflat ce-s clementinele, n-am inteles numele ei. Nici de unde vine, nici cum sa-i zic intr-o forma prescurtata. Acuma am aflat, ma simt mai inteligent, si desi nu mai este de actualitate, important e ca mi-au fost descoperite clementinele, si ca pot manca din ele intr-o voiosie. ho ho ho.

Daca as fi crestin pur, as putea ura in clipa asta, fiind decembrie 24, un craciun fericit tuturor. Dar nu sunt crestin pur, asa ca urez sarbatori fericite. Care de altfel n-am inteles niciodata care sunt sarbatorile. Bun avem craciunul, si mai e un sfantul stefan parca imediat dupa revelion, despre care n-am idee cine mai stie (in afara de stefani si stefane). Exista alte sarbatori crestine in aceasta perioada despre care eu nu stiu si care nu apar in calendarul parintilor? Sarbatoare fericita ce-are? E prea scurt, nu include revelionul? Revelionul e o sarbatoare in sine? Sarbatoresti ca ai mai supravietuit un an fara sa fii un mutant in urma unui razboi nuclear? Sau sarbatoresti faptul ca s-a terminat luna decembrie. Si deci nu mai are nimeni vreun motiv sa te colinde. Dar ma insel amarnic, caci exista chestii gen sorcova, care n-am inteles exact ce ar trebui sa reprezinte, si nici de ce rimeaza asa de bine cu morcova. Legatura dintre cele doua pare buna insa, ambele sunt ... cu un v in interior. Si ambele te ajuta sa vezi mai bine. Cat timp nu te intalnesti cu o pocnitoare in ochi in timp ce sorcovesti. Sorcovim-as singur. In cap sa-mi treaca.

Ma deprima craciunul. Cand ma gandesc la craciun nu ma gandesc automat la un pom impodobit sau la cozonaci, mie-mi zboara mintea la lego in primul rand (parintii s-ar putea sa fie de vina pentru asta, caci de craciun nu imi doream vreodata altceva, orice alta jucarie n-avea niciun sens), si in al doilea rand la o statistica pe care o citisem pe un ziar, ca-n luna decembrie sunt cele mai multe sinucideri. E perioada in care invariabil daca n-ai pe nimeni special te simti groaznic de singur, si realizezi ca intri intr-un nou an de viata fara cineva special alaturi. In oras ma deprima si modul in care se asterne zapada. E minunat cand ninge, ca se face liniste. Stau mai multi oameni in casa, pe sosele e mai putina agitatie pentru ca se sperie putin soferii ca pot patina, si in plus, zapada mai are si formidabila capacitate de a mai infunda din sunete. Se mai amortizeaza astfel sunetul motoarelor, oamenilor grabiti, vorbelor aruncate aiurea, alarmelor si sirenelor, claxoanelor si ciocnirilor, certurile si cantcele. Totul devine mai frumos si mai linistit...

Imi place linistea...