Tarziu

E tarziu si realizez ca s-a terminat vacanta. E timpul sa ma intorc la scoala. La invatat, la treziri matinale cu scopuri bine determinate, si la evolutie proprie.
E tarziu si realizez ca a trecut o ora intre propozitii. O ora si cateva zeci de filmulete cretine si amuzante in acelasi timp care reusesc sa provoace rasete plecand de la aceleasi probleme cotidiene enervante, si aceleasi clisee politice si etnice.
Si e tarziu si realizez ca a trecut o zi in care n-am realizat nimic.
Si ma conformez realitatii si accept ca nu am facut nimic. Si asta ma distruge. Faptul ca accept ca n-am facut nimic. Poate azi gaseam ce cautam. Poate azi salvam omenirea de la vreun viitor dezastru. Poate azi am invatat ceva ce nu stiam sa fac ieri. Dar adevarul e ca nu am invatat nimic util azi. Si e tarziu si azi nu mai exista. Maine deja e stabilit. Maine deja se desfasoara. Si cum zice dorelul, ziua de maine se termina azi de cele mai multe ori. Fie ca-i vorba de examene, fie ca-i vorba de proiecte sau de alte evenimente urbane. Uneori viitorul imediat apropiat se termina inainte sa-ti dai seama cand a inceput, damite sa mai ai ocazia sa-l si vezi in prezent. Si poate asa-i mai bine. Poate asa omul se confrunta cu problemele fara sa aiba timp sa se gandeasca riguros la ele. Poate asa functioneaza speranta si ziua de maine. Poate asa reusesc sa ma culc azi linistit stiind ca maine deja s-a consumat si deci orice decizie as lua nu mai exista cale de intors de pe linia deja stabilita de azi.

Si deci nu exista liber arbitru si suntem toti doar niste pioni intr-un joc de sah imens dat intre spatiu si timp. Si timpul castiga intotdeauna, pentru ca in spatiu se intampla orice, in timp ce timpul doar trece nemilos si indiferent. Ca un martor la o crima, doar sta si se uita. Poate e afectat, dar n-o va arata niciodata, pentru ca nu exista instanta, si pentru ca nu exista judecata, si pentru ca timpul n-are constiinta care sa fie incarcata.

Si sunt somer si astfel la 3 dimineata pot scrie baliverne.
Baliverne care recunosc aveam pofta sa le scriu de multa vreme, pentru simplu fapt ca-mi place sa scriu baliverne. Desi apreciez momentele cand nu am timp sa fac nimic si toate activitatile se leaga din una in alta ca intr-un dans nebunesc stresant si incantator si la sfarsitul zilei sa pic lat de somn, de data asta apreciez ca nu ma streseaza nimic. Decat ideea somnului. Ma streseaza sa dorm de pe o parte pe alta cand ceva ma doare, sa tot incerc sa gasesc pozitia aia ideala, in care sa adorm dulce fara sa mai simt nimic, in care creierul sa fie impacat. Ceea ce cam seamana cu fericirea. Un echilibru instabil greu realizabil ce in orice moment poate strica peisajul total. Dar si cand este prezenta, face din adormire un parfum ce merita savurat, si din viata o floare ce merita mirosita, o prajitura ce merita gustata, si o savarina ce merita molfaita (da, este un verb).

Aparent sunt stresat de ceva. Sau am fost stresat de ceva, ca altfel nu s-ar fi declansat oarece procese in corpul meu. Dar inca nu inteleg de ce exact. Ma simt bine, ma simt chiar fericit, usor plutind cateodata. Desi in clipa asta nu sunt implinit, pentru ca o anumita pereche de ochi nu i-am putut privi azi. Si asta din decizia mea. Si nu stiu inca daca am decis bine. Si probabil nu voi afla vreodata. Partea rationala din mine de multe ori am tendinta sa cred ca-mi taie din avant si din pofta si din satisfactie si din cam orice. Taie din distractie ca un cutit electric prin margarina, mancand odata cu el si o portiune din suflet. Si am tendinta sa ma intreb daca merita partea rationala. Si nu stiu de ce, ca partea rationala din mine stie ca am nevoie de partea rationala din mine. Dar asta creeaza un mic cerc vicios. Daca n-as avea partea rationala n-as rationa ca am nevoie de partea rationala, si deci as fi mai implinit in dulce inconstienta si impulsivitate. Si asa persoana calma si pufoasa din mine s-ar lasa prada senzatiilor si impulsurilor aleatoare din minte. Si partea animala ar ajunge la putere, ca partea pufoasa este prea pufoasa sa preia vreo conducere indiferent de natura ierarhiei sau haosului intern. Si as ajunge animal. Si asta ar fi cam nasol, ca n-as mai putea concepe ganduri abstracte, si implicit ganduri. Si deci n-as mai avea minte, si deci fara minte n-as mai putea sa-mi percep existenta, si deci as muri. Si deci fara parte rationala as ajunge sa-mi reneg propria existenta si sa intru in nefiinta si implicit sa mor. Un lucru bun este ca acest rationament imi denota ideea ca partea rationala inca exista si e bine mersi functionala, desi putin prin gropi ca un ml cu suspensia pneumatica defecta. Si din nou ajung la concluzia ca e bine sa fiu rational cateodata si sa-mi tin instinctele si emotiile sub control. Sub un control zic eu decent. Prea mult si m-as spockiza, si prea putin si as pierde contactul cu realitatea. Dar cat contact cu realitatea vreau nu este o variabila prea clara.

Realizand asta, sunt convins ca sunt pe drumul cel bun. Nu cel cu gropi care duce in taramul ciupercilor supracrescute. Sper sa fie bine, ma tin bine si sarut o persoana special avizata in acest sens cu preaviz de sarutare.