Nov 9, 2011

Vopseste gardul in negru

N-am gasit inca daca se poate vopsi interfata asta din care scriu in negru ca sa-mi fie mai odihnitoare si mai pe placul meu. De parca ar conta la ceva culoarea fundalului sau a literelor. Aspectul este la fel de important intr-o insiruire de cuvinte precum este abilitatea muzicala a gandacilor de bucatarie. Nu e relevant, nimic nu e relevant privit suficient de departe. Dar in mijlocul actiunii irelevantul devine relevant, si lucrurile neinteresante devin brusc foarte palpitante. Dansul ideilor atinge puncte pe care nicio diagrama nu le poate desfasura si nicio vectorizare nu ajuta la nimic, ramane un dans atat de haotic ca nu s-a scris inca melodia pe care sa poata fi repetat. Si poate tocmai asta-l face mai frumos, faptul ca este unic din toate punctele de vedere si din toate unghiurile din care poate fi privit. Insa cine-l priveste este o alta idee, ce participa activ la dans, si practic spectatorii fiind implicati nu mai ramane nimeni sa observe actiunea, si fara observatii directe, actiunea poate fi declarata inexistenta, si intregul dans al ideilor se naruie din lipsa ideii de a concepe o idee care sa observe celelalte idei fara sa fie in sinea ei o idee. Si atunci imi pun problema, ce este de fapt o idee? Este un amestesc chimic asa de potent incat poate muta si manevra o intreaga lume, distruge si da nastere unei alte lumi in interiorul acesteia, si tot asa pana se iau nastere o infinitate de lumi ce nu mai pot fi cuantificate prin simpla prezenta a ideii de infinit care nu poate fi tinut in frau de mintea umana care a gandit initial conceptul. Nu am reusit niciodata sa imi inchipui exact un model realist de reprezentare al infinitului, intotdeauna mi s-a parut a fi printre cele mai abstracte idei ce pot traversa mintea umana la orice moment dat, fiind depasita tehnic de lipsa modelului pentru cea mai de pret idee care nu o pot intelege si tine in frau, ideea atasarii emotionale, sau mai bine zis al amorului. Nu reusesc sa am un model, este o dependenta psihica si fizica atat de puternica incat niciun model fizic sau matematic pe care mi-l pot inchipui nu poate face fata acestui sentiment titanic. Ma gandeam deseori ca poate s-ar putea compara cu un fel de baraj imens, alimentand o hidrocentrala ce alimenteaza un mic oras de langa baraj. Cat timp sentimentul ofera o oarecare stabilitate, hidrocentrala alimenteaza frumos si confortabil orasul, insa din cand in cand se umfla raul de la intensitatea emotiilor ce schimba intreaga fata a peisajului, si bietul oras nevinovat, reprezentand in modelul meu mintea constienta si inconstienta, devine inundata biblic de sentimentele ce se revarsa necrutator, cotropind si daramand toate gandurile logice, coerente si ca sa zic asa, normale. Desi nu cred ca exista vreun gand normal, nu are o definitie suficient de clara normala sau gandul astfel incat sa se poata delimita ce este normal si ce nu este normal in gandire si in idei. Singura idee normala care imi vine in cap este ideea de sfarsit. La un moment dat, viata se termina, si aceasta este o idee normala, si inteleasa straniu de propria minte. Ma tot astept la acest moment, si ma voi astepta la acest moment cel mai probabil intreaga existenta, fara sa stiu exact cand va veni, dar al naibii de curios sa aflu urmarea... Daca exista o urmare... Cert ca urmare sau nu, ideea unei urmari exista simultan cu ideea lipsei existentei unei continuari... Si ideile care se bat cap in cap nu pot duce la nimic pozitiv...se anuleaza reciproc...

Intr-un fel poate e mai bine, in alt fel poate e mai rau, cert e ca reincep sa aflu cine sunt, incercand sa-mi definesc noi modele de definire a conceptelor de baza, si incercand sa obtin o detasare suficienta incat problema sa devina mai irelevanta si interesantul sa devina neinteresant. Si poate atunci, sau poate nu... dar daca da?

No comments:

Post a Comment