Zen

Am reusit sa depasesc starea de pufosenie asa cum o cunosteam. Nu mai simt nevoia sa imbratisez tot universul, nu mai vreau sa salvez toata viata si sa instaurez pace in lume prin cucerirea ei. Nu, acum toata energia asta pufoasa pot s-o canalizez, s-o directionez intr-o singura directie fara niciun regret. Pot sa topesc soarele prin energia pura ce o dezvolta pufosenia din mine, dar nu voi face asta. Pot aduce la incandescenta nebuloasa bumerang de 1 kelvin, dar nu voi face asta. Pot face orice, dar nu vreau sa fac decat ceva, respectiv s-o vad zambind. Nu trebuie sa explodeze supernove sa ma lase masca, nu ma impresioneaza, nici gaura neagra ce ameninta sa inghita tot pamantul, nici apocalipsa ce ne sufla in ceafa, nici cutremurul de cod ce ne bate-n usa, nu. Toate astea-mi par niste banalitati fata de ea. S-o vad fericita si universul poate imploda, ca nu ma va afecta. Si sunt convins ca scuturile pufoase o vor incapsula si salva si pe ea. De fapt i-as instala aceste scuturi si maine, ca eu ma descurc si asta, bestialitatea ma va proteja. Si daca nu, macar voi schimba dimensiunea cu un zambet larg. Si in astfel de momente stau si ma gandesc daca exista vreo alta dimensiune in care treci cand esti fragat. Oare e un server mai bun? Oare are latenta mai mica si rewarduri mai mari? Si mai ales, este si ea in dimensiunea asta? Si o voi gasi? Si o voi recunoaste? Si o voi putea imbratisa din nou? Si o sa simt la fel cum inima imi devine xenomorf ce vrea sa-mi iasa prin torace cand doar ma gandesc la ea? Dubii ce mi se astern in minte ora asta, dubii ce nu vor sa-mi dea pace. Dubii ce-mi acopera mintea chiar si cand vrau sa-mi fie goala mintea. Si imi genereaza si impresia gresita ca oricand lumea se poate termina, si intreg sistemul solar sa se naruie, si din nou nu m-ar interesa decat soarta ei...

Poate mi-am pierdut mintea. Poate nu mai pot rationa corect. Poate intregul concept de pufosenie este doar o rabufnire nervoasa a unui sentiment ce trebuia investit intr-o singura entitate. Poate este supapa de siguranta a mintii pentru a nu sucomba intrisec partea inocenta si infantila, ramanand doar o carcasa neintriganta de logica si coerenta. Poate insusi faptul ca sunt pufos nu este decat un scut pentru a izola mintea fragila de invadatorii stresului urban. Poate nu este normal sa simt cum tot organsimul imi intra in spasme din cauza unui singur gand la ea. Poate ar trebui sa-mi schimb browserul asta incet din telefon. Poate ar trebui sa ma culc. Dar sigur trebuie sa ii multumesc. Ca este bestiala. Ca este. Ca...tot.