Nu credeam că voi ajunge curând în ipostaza de a face apologii sau de a începe postări cu ”știu că probabil a trecut o eternitate de când am mai scris, daaaar”, daaaar se pare că am îmbătrânit. Nu cred că m-am simțit vreodată deosebit de tânăr, poate doar când am ieșit din Cabana Curmătura pe la 3 dimineața și am privit bolta înstelată.
Fascinația cu boltele înstelate cred că este adânc înrădăcinată omului. Fascinația pentru ce este dincolo de ce putem vedea. Dincolo de ce putem atinge, dincolo de ce ne putem gândi. Putem să ne imaginăm multe vrute și nevrute, dar niciodată ce ar fi dincolo de stele. Poate că este proverbialul nimic, poate că este doar o tendință generală de a liniști o minte acest gând. Nu e nimic dincolo de stele, sunt doar alte stele, trebuie să ne concentrăm pe problemele noastre, mici și mărunte dar aparent mărețe și de neocolit. Da, poate totuși viața deseori se rezumă la plata facturilor și ignorarea motocicliștilor amatori de lângă bloc la 11 noaptea. Daaaar, poate că nu este tot. Poate tocmai de aceea suntem cumva înzestrați cu această capacitate inedită de a gândi la ceva mai mult. Creația ne definește în multe feluri. Nu-s creaționist, dar susțin ideea că fără creație, fără artă, fără literatură, fără pictură, fără muzică, viața noastră ar fi doar cea delimitată de cele două evenimente majore, alfa și omega. Între ele avem un timp limitat, o cursă dubioasă. Dubioasă pentru că deși timpul nostru aici, în lumea tangibilă cu facturi și pisici pufoase, este extrem de limitat, câteodată trebuie să așteptăm. Să premedităm, să gândim următoarele acțiuni cu maxim de grijă și responsabilitate, pentru că viața, scurtă cum o fi ea, câteodată ne dă peste cap percepția timpului. Și așteptăm, și așteptarea naște monștrii.
Nu mi-a plăcut vreodată să aștept ceva. Pe de altă parte cred că niciunui om nu-i place să aștepte. Dar mulți oameni așteaptă ceva. O mare reușită, un câștig la loto, o șansă, un gând, o inspirație, un moment deosebit pentru a-i comunica unei alte persoane ceva deosebit. Așteptăm fie că vrem. fie că nu vrem. Și ne împăcăm așteptarea prin umplerea golului din minte cu gânduri. Oare ce ar fi dacă. Sau cum o fi dacă. Și elaborăm scenarii. Și vine momentul mult așteptat. Și-l pierdem. Poate au fost prea multe gânduri, poate au fost prea multe scenarii irealiste. Poate și poate. Și poate totuși să trăiești fără scenarii nu poți. Da, poți ”stăpâni” mintea. Dar tu ești propria minte. Nu este ceva extern și nu este ceva deosebit față de tine. Ești într-o mică sau mare măsură una cu mintea ta. Poți lipsi din când în când din ea. Ca și cum ai lipsi de la un curs. Dar pe urmă vine examenul, acel ”reality-check” de care ne temem. Deseori e vorba de o factură. Poate nu una materializată, dar totul are un preț. Nu-l plătești cu buzunarul, nicio problemă, îl plătești cu stres, nervi, gânduri negre și alte manifestări neplăcute.
Și simt că aștept de o eternitate. Aștept să văd în jurul meu o schimbare majoră fără să mai fac eforturi. Se cheamă nebunie când repeți un lucru și te aștepți la rezultate diferite. Se cheamă speranța prostului, dar dacă tot fac dezvăluiri senzaționale, recunosc că nu m-am considerat deosebit de deștept vreodată. Intuiție am, dar inteligența deseori îmi scapă printre degete și cade prin mocirlă. Cu puțin mai mult efort la vârste fragede probabil aș fi reușit să-mi cizelez suficient mintea încât să devin mai inteligent, dar din păcate am preferat orice altă activitate decât cititul de lucruri ”inteligente”. Țin minte că prima carte care am fost obligat de școală s-o citesc se cheamă ”Dumbrava Minunată”. Am reușit să citesc câteva rânduri din ea, după care m-am bazat pe noroc chior să nu mă întrebe vreodată cineva ceva din ea. Tot ce pot ține minte este că conținea un câine și o fată. Și pe fată cred că o chema Lizuca. Și cred că era extrem de drogată. Încă nu-mi este foarte clar ce este o dumbravă. Țin minte că-mi imaginam că o fi un fel de poiană plină de animale simpatice. La vârsta aceea (7-8 ani) nu-mi plăceau animalele câtuși de puțin. Le consideram hrană ambulantă, urât mirositoare și plină de bale sau boli. Acum dorm câteodată cu două mâțe în pat. Și pot sincer să recunosc că îmi sunt extrem de dragi.
Cred că prima carte am citit-o abia prin liceu, când după extrem de multe căutări dubioase pe net, mi-am luat inima în dinți să citesc ceva mai special. Și așa am ajuns în liceu să citesc, dincolo de comentarii pentru BAC, literatură variată pe teme oculte, manuale de lunetiști și scenarii de film. Orice dar nu ceva practic. Și am citit chiar și o carte scrisă de Chuck Norris însuși, despre puterea secretă a sinelui sau ceva. O tâmpenie optimistă care ridica în slăvi valoarea vieții umane în fața violenței sau a factorilor negativi din universul omenesc. Foarte optimistă, și extrem de nepractică.
Dar am ajuns în etapa vieții când trebuie să recunosc că probabil toate cărțile și prostiile citite până acum și-au pus cumva amprenta asupra creierului meu și m-au adus în acest moment în acest pat cu acest laptop de la birou în brațe și cu aceste pisici în pat. Și cu o mică durere de cap în colțul creierului, ca na, nu se putea să nu mă doară chiar deloc capul într-un weekend, aș fi fost irealist de optimist.
Revenind însă la probleme cotidiene și la faptul că am îmbătrânit, mă simt pus în fața unor decizii interesante, care îmi vor contura de acum viitorul pe termen să zicem nedeterminat. Concret sunt în fața ideii de primă casă. Asta implică atât de multe schimbări în viața să zicem bine determinată până acum încât pot recunoaște că mă sperie. Am vorbit și m-am gândit deseori la asta, dar acum în sfârșit dulapul cu jucăria pare suficient de aproape încăt să-l pot deschide. Oare chiar va fi jucăria în el? Oare chiar mă voi putea juca? Oare jucăria va fi atât de fermecată precum îmi tot închipui de ani buni? Dacă voi fi dezamăgit? Dacă toate sacrificiile și nervii sacrificați pe altarul răbdării infinite vor fi aruncați în ghena uitării? Dilemele ce mă macină cred că nu-s doar specifice vârstei, cât generației, oare merită să te stabilești în România? Are vreo șansă țara asta plină de fețe de oameni triști și abandonați în calea sorții aparent de necombătut? Asta văd în metrou zilnic, atât de des încât prefer să-mi îngrop ochii și mintea adânc în câte-o carte reprezentată de pixelii de pe telefon. Să-mi las mintea să zburde vie prin metrou dimineața ar fi o eroare fatală. Când trag oamenii dungă și decid unde să-și oprescă speranțele? Mă entuziasmez aproape zilnic cu câte o știre din lumea asta frumoasă, cu o nouă invenție sau o nouă descoperire gata să ne faca viața mai ușoară, mai suplă, mai elegantă, mai relevantă. Citesc cu maximă satisfacție cum Tesla Motors o să deschidă reprezentanțe și puncte de încărcare rapidă în toată lumea, tresar la ideea că undeva cineva tocmai perfecționează ultima generație de propulsoare capabile să ne ducă departe în spațiu. Și pe urmă citesc că nu-știu-care-ministru a fost arestat pentru o pagubă a statului de zeci de milioane de euro. Și mă gândesc cât mă stresez și cât strâng din dinți pentru a mă înhăma la un credit de câteva zeci de mii de euro. Și mă simt cumva în altă lume. Departe de pagubele alea de zeci de milioane din banii publici, banii de la noi toți, și de la cei care abia au după ce bea apă. Și mi se pare nedrept. Și durerea de cap crește, și sunt în același pat, cu aceleași gânduri și aceleași pisici. Și nu rezolv nimic. Și nu am ce să rezolv. Sunt inginer constructor, socotesc structuri ca să-mi explice ulterior un „nea caisă” cum socotelile mele sunt inutile, că o fundație se știe că ține cinșpe etaje, chiar dacă e o fundație de casă parter. Sau mi se zice că sunt pricinos că nu-mi place lemnul, că îl desconsider ca material modern de construcție. Da, așa cum desconsider și wc-ul în curte ca fiind ceva practic. Sunt amândouă tradiționale nu?
Și mă culc.
Am avut tenativa de a scrie în engleză dar m-am răzgândit, poate mai variez, poate nu.
No comments:
Post a Comment