Dorinta

Mirosul tau ma imbie
Amorului betie
Ia-ma si imbata-ma
Du-ma sus pe munte
Escaladeaza-mi crestele
Descopera-mi secretele
Sa se sperie ielele
Sa-ti simt formele
Sa-ti ating placerile
Sa-ti simt inima ce bate
Din ale mele gheare se zbate
Sa fuga si sa scape
De placerile-i oarbe
Priveste-n ochi dorinta
Abandoneaza-ti neputinta
Pierde-ti fiinta
Descopera-ti credinta
Carnala ti-e iubirea
Precum sufletul si firea
Salbatica-n gesturi fine
Abandoneaza-te in sine
Descopera ce te acopera
Voalul tau de efemera
Lasa-ti hainele sa cada
Lasa-ti pielea sa se vada
Sa te vad sa te descopar
Cu trupul meu te acopar
Si te invalui in placere
Musca ale pacatului mere
Sa te pierzi in infinit
Sa te uiti la rasarit
Sa uiti de tine si de toate
Sa te vad zbierand in noapte
Tot mai tare si mai tare
Pana nu mai am suflare
Si cad din picioare
Epuizat oare?
Nicidecum caci nu se poate
De cum te vad cad pe spate
Ma fascinezi
Ma tachinezi
Memoria mi-o derulezi
Imi stergi mintea
Imi alungi sinea
Ma pierd in tine
Ma pierd pe mine
Tot in tine ma regasesc
Cand te vad ma indragostesc
Si cu tine vreau sa fiu
Pentru tine scriu
Si vreau sa stii ca te doresc
Mai tare decat ma vaicaresc
In mod public te doresc
Te vreau nu ma opresc
Sa-ti simt parfumul fin
Cand coapsele iti ling...

Oda

Oda tie murgule albastru!

Sufletu-ti pur si mandru-ti pistonul

Balaurul tandru

Cu sangele nul

Si traditia-n coada

Strasnica spada

A curajului nebun

Mintea stoarsa de fum

De jale si de dor

Veninu-ti dobor

Din cale pe sus

De unde-ai ajuns

De unde-ai plecat

Mioveniul natal

Capul-l plec la al tau sfat

Festin deloc vizual

Mai mult carnal

Cu patos anormal

Ca un mester zidar

Tropaind in zadar

Fulgerul mi-aduci in dar

In deriva-ti bate un far

Precum viitoru-ti nesigur

Asa si calea-ti asigur

Cu RCA-ul din dotare

Infrunti orice-ti este in zare.

Slava tie ca existi!

Ca respiri si ca te misti!

Ca ne ajuti

Si ne slujesti

Cu drag totul infrunti

Ca un armasar metalizat

De-un albastru nestemat

De peste ceruri adunat

Si pe sosea aruncat!



Cu dedicatie loganului 1.6 MPI B 54 MRV.

Strabi, inceputurile

Era o noapte frumoasa de primavara. Aerul era suficient de rece incat sa-mi raceasca fara probleme chiuloasa fierbinte. Pe piatra cubica alunecam frumos, era putin ud, eu aveam rotile un pic tocite, ce sa mai? Era o noapte numai buna de invartit in cercuri fara sens, starnind rasete si veselie printre oameni. Ne-am invartit in seara aia o gramada, cred ca peste o ora, ma tineam minunat pe doua roti, scrasnind din toate balamalele de parca n-ar mai fi fost o alta zi in care sa fiu asa de viu. Ma simteam minunat patinand cand deodata am simtit ca zbor... Timpul se incetinise, si vedeam cu incetinitorul cum rezervorul mi se inverseaza...Benzina nu-mi mai ajungea-n plamani si motorul dadea semne sa se opreasca...si atunci am simtit cum clanta atinge piatra dura si o clipa mai tarziu motorul mi s-a oprit de tot... Benzina curgea agale din carburatorul spart, farul stang imi atarna pe jos... Eram lovit, eram contorsionat, si viata mi se sfarsise...dar inainte ca ultima picatura de benzina si ulei sa-mi curga din rezervor, viata intreaga incepusem sa mi-o amintesc... Odata candva, intr-o galaxie nu foarte indepartata, intr-un orasel industrial numit Zwickau mi-am simtit prima data inima batand. Nu stiu si n-am stiut vreodata cine a pornit atunci pentru prima oara plamanii ce-mi ard benzina din vene, dar banuiesc ca era un neamt istet. Ma gandesc ca poate il chema Hans si avea o placere reala sa auda motorul in 2 timpi prinzand viata pentru prima oara, verificandu-ma in fabrica sa-si dea seama daca pornesc bine si sunt in norma. Si o Doamne in ce norma eram! As fi mers atunci fara intrerupere, cu cei doi cilindrii pompand veseli benzina subventionata, vrand sa vad toate autostrazile si drumurile care au existat vreodata! Tin si acum minte cat de bucuros am fost cand am fost adoptat prima data. O doamna trecuta de prima tinerete isi cauta un vehicul mic si fasnet de oras. Sotul ei, industrias instarit nu avea probleme cu banii, si ii oferise o suma generoasa sotiei sa-si ia ce automobil ar fi vrut ea. Ar fi putut sa-si ia orice Mercedes, dar ea m-a vrut pe mine. Ii placea ca sunt mic si manevrabil, si am motorul numai bun de apasat la fund si speriat vecinii noaptea cand venea de la noptile de bingo cu prietenele din inalta societate. Si recunosc ca-mi placea teribil. Nu ma menaja deloc, cum pleca sotul de dimineata la fabrica, ea sarea in mine si ma ambala puternic, sa-mi incalzeasca plamanii bine de tot inainte de o plimbare frumoasa pe strazile din Berlin. Avea grija de mine ca si cand mi-ar fi fost mama. Ma spala, ma alinta si ma manevra cu grija, dar categoric si ferm, ca nu cumva sa-i ies din traictoria pe care si-o dorea. Ma tineam de curbe de parca fiecare minut ar fi fost intr-o cursa in coasta contra-cronometru, si doamna draga ma ambala sa fie sigura ca motorul merge la capacitate maxima. Aveam doi frati mai mari. Ambii erau de vita nobila, Mercedesuri originale, facute dupa ultimele standarde in siguranta si lux. Ma priveau de sus de multe ori, dar in acelasi timp nu erau snobi, ma priveau ca pe fratiorul lor mai mic si mai neexperimentat. M-au invatat cum sa dau cu spatele fara sa lovesc nimic, si cum sa plec de pe loc cu frana de mana trasa. Gobbel, un W123 din 1977 (cu cam 2 ani mai mare ca mine), ma lua tot timpul la vorbe cu talc, incercand sa ma invete ce l-au invatat si pe el in fabrica despre cum sa fii un automobil, si nu doar o masina. Imi zicea deseori "Ai grija intotdeauna pentru ceilalti, nu esti singur pe lume!". Cand imi zicea asta eu deobicei ma jucam si nu-l bagam in seama, ce sa stie el? E doar cu doi ani mai mare! Sigur eu am o viziune cel putin la fel de buna asupra vietii! Dar el nu-mi zicea degeaba... stia de la fratele lui mai mare, Otto, un W114 care a vazut mult mai multe accidente la viata lui... Ultimul accident il lasase de tot in garaj. Nu mai vroia sa iasa sa faca nimic. Statea acolo si medita. As fi vrut sa ma joc si cu el mai des, dar nu mai avea dispozitia de joaca. Din cand in cand, atunci cand eram langa garaj, mai deschidea usa si ne mai claxona si el un pic sa ne zica sa o lasam mai moale ca poate facem ceva rau, dar mai mult nu. Imi parea rau, parea sa fi avut nevoie de un prieten, dar cat timp nu vroia sa zica nimic, eu ce sa-i fac? Viata e tare frumoasa cand esti mic si n-ai nicio grija. Doamna draga ce ma conducea, Angela o chema, un nume pretios pentru o doamna in adevaratul sens al cuvantului deseori se tachina cu sotul ei ca intr-o cursa intre mine si Otto la viteza in coasta as fi castigat lasand totul in urma intr-o dara mare si groasa de fum. Otto bineinteles protesta si radea copios "Cum? Tu, cu motorasul tau de jucarie sa castigi? Fii serios Strabi, ca habar nu ai cu ce te joci!". Strabi, ce ciudat suna acum ca ma gandesc. Mi se trage de la farul din stanga, care niciodata n-a stat chiar bine la locul lui. Cred ca era un rebut de plastic, ca nu se potrivea neam, si ma facea sa arat ciudat, dar cumva asta starnea rasetele tuturor. Cand m-a luat Angela de la fabrica niste copii care jucau fotbal m-au alintat asa. Si culmea, mi-a placut. Mi se pare ca au zis-o cu drag, desi poate era cu rautate. Mie-mi placea, ma facea sa par mai special. Si pana la urma, sunt special! Imi placea cu Angela sa ma plimb. Imi arata mereu drumuri noi. Nu stiu cu ce se ocupa, cred ca era un fel de casnica, dar o casnica pusa pe drumuri multe... Si multe drumuri urma sa vad! (Va urma)

Pinguinii travestiti

O specie relativ noua, acestia orbecaie in intuneric mai ceva ca licuricii in borcanele bunicii, borcane ce odata erau bogate in gemurii si alte genocide aplicate fara mila fructelor nevinovate. Deseori mi-a trecut prin cap, ca glontul in viteza sunetului din teava lunetistului de serviciu, ca poate si legumele, fructele, plantele si orice alt obiect inconjurator are un suflet. O gandire la un nivel frumos personificat disneyan. Intre timp mi-a mai venit mintea inapoi si am realizat ca nu, obiectele nu prea au suflet. Nu prea pentru ca poate plantele au, ca reactioneaza la muzica, la vorbe bune sau la schimbari de dispozitie subite. Insa betonul sigur nu are suflet. El este intangibil. Cand lucreaza, lucreaza, cand se rupe, se rupe. Nu are variatii de dispozitie, nu cunoaste frica sau mila, si asculta orbeste de majoritatea legilor lui Murphy. Ideea care se vrea transmisa la aceasta ora din patul asta, din tastatura asta si prin conexiunea asta este stranie. Mi s-a reliefat in ultima perioada ca scriu preponderent cand ma apasa o neliniste, o tristete, o suferinta de vreo natura sau alta, o forta concentrata in nodul capului, sau orice alta nicovala psihologica sau metafizica ce exercita atentie asupra scalpului meu. Tind sa neg vehement ca asa este, dar voi recunoaste ca asa este. Este un fel de supapa de siguranta, o cale de omagiere intr-un fel a neuronilor raniti care mor la datorie pe mesele spitalului alimentat de razboiul etern impotriva timpului si grijilor cotidiene. Si cateodata functioneaza. Se ordoneaza frumos trupele si se duc marsaluind pe calea linistii interioare suficient sa adorm impacat cu mine insumi. Alteori nu functioneaza, si doar se invrajbesc unul pe celalalt pornind dispute interioare si uitand cine e inamicul cu adevarat. Dar cine e inamicul? Grijile, stresul cotidian, factori externi? Cum sunt externi daca ei tot de mine sunt procesati. Eu sunt inamicul. Sunt inamicul si eroul. Cu mine incepe lumea mea, si cu mine se termina. Timpul doar are grija sa fie spectatorul la acest spectacol al vietii.... Dar revenind la pinguini, imi sunt dragi. Sunt ca niste pasari la costum care infrunta frigul vehement si stoic. Meh, iar durerea de cap mi-a invins mintea si prostiile se revarsa libere. Maine poimaine ma invadeaza spiridusii cu sabii ninja gata sa-mi ameninte ratonul cu masina de spalat. Si atunci o sa vada ca eu m-am pregatit pentru ei. Mi-am luat butoi de spanac direct din gradina crocodilului roz. Ha!

Amurgul imperial, partea a cinspea

Am reusit sa vad ultimul film din seria Amurg. Mai pe englezisme Twilight New Breaking Dawn of the Daybreakers of Chaos etc. Si n-a fost chiar oribil de rau. Da, a fost rau, dar nu chiar la nivelul de sa ma sinucid cu popcornul de rau. Insa as avea niste mici sugestii pentru Breaking Dawn sau cum se cheama. Sugestii asa, sa-l faca dintr-un film nu chiar extraordinar de dubios. Urmatoarele mici schimbari sau adaugiri cred ca ar fi facut filmul mai bun : 1) As fi inlocuit-o pe Bella Femella sau cum o cheama cu Steven Seagal. Au cam acelasi talent actoricesc si cam aceeasi capacitate de a arata emotiile. Ar fi fost chiar mai echilibrat si din punct de vedere sentimental pentru Mr Sparkling, care clar vroia sa fie femeia din relatie. De asemenea ar fi generat un impact mai realist pentru momentul cand este insarcinat si ingandurat. 2) As fi sugerat lui Mr Sparkly sa nu muste de gat violatori si criminali, intrucat i-ar fi putut face nemuritori, si atunci chiar ca s-ar fi dus naibii treaba si ritmul crimelor, ca un om care are deja pofta de a ucide n-ar fi fost chiar de oprit odata ce nu mai poate muri natural. 3) As fi plafonat scenele cu Bella gandindu-se la viitor, trecut sau in general nimic cred, si le-as fi inlocuit cu o scena cu NYAN cat, mult mai satisfacatoare si mai draguta din toate punctele de vedere. 4) Copilul sper din toata inima sa fi fost Blade, si sa iasa brusc din pantec sfartecand vampiri si catelusi fara noima sau discriminare. Si fiind Blade ar fi starnit controverse privind originea celui care i-a fost tata, distrugand imaginea de amorezat incompatibil cu societatea moderna a tanarului Cullen. 5) Mi se pare nedrepta lupta intre vampiri si varcolaci. Unii au super-viteza, traiesc la nesfarsit, au putere iesita din comun, pot zbura de-a dreptul, si ceilalti se pot scarpina si pot capata purici. E un pic neechilibrata lupta. As fi adaugat niste puteri supranaturale de partea varcolacilor. Gen sa scuipe o combinatie de flacari, tamaie si usturoi. De asemenea le-as fi dat si abilitatea de a se teleporta. 6) Considerand punctul 1), as fi dorit sa vad pe Cullen si Iacob inlocuiti cu gagici. Gagici misto eventual. Desi una ar fi fost nemuritoare si rece si pudica si cealalta o catea (ad-literam), dar macar poate asa ar fi avut si filmul o prezenta feminina mai simpatica. 7) Mi-as fi dorit un rol mai extins pentru Alice. Cred ca era cea mai simpatica si mai draguta fata din tot filmul. De departe. Cam fura scena in care aparea. Sau doar am eu o slabiciune pentru telepatele cu puteri supranaturale multiple tunse scurt. 8) Mi-as fi dorit sa vad niste violenta mai violenta, maxilare de varcolaci zburand, capete de vampiri strivite sub coltii susnumitilor, si altele si altele. Si-ar fi pierdut poate un pic din hazul amorezat, dar si acolo as fi avut niste sugestii mai explicite...Ceea ce ma face sa ma gandesc, cum exact functiona sexual Cullen fara sange si inima care sa-l pompeze? De asemenea, doar mie mi s-a parut ca 'veninul' domnului semana cu alta substanta? 9) Eu as fi dat alte masini vampirilor. Adica Volvo se vrea masina serioasa, de familisti, de oameni pentru care e importanta viata, pentru care siguranta e pe primul plan. In film insa, Volvo reprezinta vampirii, aia care vaneaza oameni, le beau sangele si isi fac de cap cu omenirea. Nu inteleg insa nici atasamentul absolut inexistent al acestor vampiri fata de masini, niciodata nu apare aceeasi masina in mai mult de un film. Masina si filmul. Eu as fi recomandat sa foloseasca o masina care sa simbolizeze mai bine stilul lor de viata si mentalitatea. Respectiv niste Hummere. Pe principiul "batem tot ne doare-n cot". 10) Dupa indelungi ganduri am aflat de unde scoteau bani sa traiasca vampirii astia. Respectiv din premonitiile lui Alice care probabil ghiceste in cafea la oameni, in palma, targuri diverse, si bineinteles pariuri sportive si loterii. Dar per total n-a fost chiar asa de rau. Sugestii bonus ar fi fost aparitia unui Predator cand erau in luna de miere, eventual Cullen sa-si demonstreze barbatia aducand masca lui. Sau invers. Sau si mai misto ar fi fost sa fie Arnold in rolul lui Jacob, strigand din cand in cand "RUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUN, GOOOOOOOOOOOOOOOO, GET TO THE CULLEN!"

Timpul ne joaca pe degetele de la picioare

N-am timp sa respir. Asa-mi spunea tata des intr-o vreme. Erau vremuri mai bune, inaintea crizei, cand facea proiecte de autorizatie cu droaia si nemiluita, lucrand de dimineata devreme (mult mai devreme decat puteam eu sa cred ca pot sa fiu treaz si functional la un birou) si pana noaptea tarziu hat, cand adormea prabusit pe fotoliu uitandu-se la un film tampit cu Arnold... Credeam ca n-o sa fiu niciodata in stare sa zic "n-am avut timp", sau "n-am timp acum, ma ocup de asta mai tarziu"... Credeam ca acestea sunt doar expresii care n-au niciun sens tinand cont de ideea ca daca ceva este important, timpul se face. Ei bine timpul nu se face, timpul se scurge, si cateodata al naibii de rapid. Tin minte ca am vazut recent o emisiune la discovery narata de Morgan Freeman care enunta cum daca faci cine stie ce suma de ecuatii de spatiu si timp poti la un moment dat elimina timpul. Asta e cel mai bun exemplu ca de fapt timpul nu exista. Nu avem timp pentru ca el nu exista. Nu ne putem face timp pentru ca nu putem transforma ceva in timp, generandu-l, intrucat am strica ecuatia domnului Freeman si am introduce timpul care de fapt nu exista si am da peste cap legile spatiului si probabil s-ar sfarsi existenta. Dar asta intr-o buna zi, nu neaparat acum. Si asta ma face sa ma intreb, daca timpul nu exista, noi n-avem timp, cum de putem pierde timp? La scoala, la un suc, la o plimbare, la un televizor urmarind o emisiune despre cum nu exista timp narata de Morgan Freeman susnumit si aparent o entitate divina de o seama cu creatorii biblici, peste tot pierdem timp. Sau cel putin asa ni se spune, asa spunem si noi, si uite asa il ratacim pe drum de parca ar fi o hartiuta care o pierzi si o regasesti prin buzunarele pantalonilor pe care ii uitasei intr-un colt de dulap. Deci avem timp? Timpul clar trece pe langa noi. Chiar si in timp ce scriu aceasta plasmuire fantastica, s-a mai dus o bucata din timpul care-l am in aceasta existenta. Suntem intr-o continua cursa contra-cronometru si fiecare clipa si secunda conteaza. Asa ca de ce pierdem timp? De ce ne obosim cu ce nu merita sau ce nu are sens? De ce stam cu orele pe 9gag sa vedem cum evolueaza umorul in prezenta internetului omnipotent si omniprezent? De ce ne uitam pe emag la telefoane si laptopuri care nu ni le permitem sau daca ni le-am permite ne-am dat seama ca de fapt nu sunt relevante pentru evolutia noastra profesionala sau personala? De ce scriem prostii in loc sa dormim si sa salvam timp sub forma de odihna pentru ca maine sa dam randament mai bun si sa scapam mai putine detalii din vedere? De ce, de ce, de ce? Pentru ca suntem stresati? Pentru ca ne place sa ne dorim si sa avem vise? Pentru ca ne place sa radem si sa ne destindem? Pentru ca poate un zambet ne poate salva existenta facandu-ne poate un pic mai fericiti si pe termen lung mai sanatosi? Pentru ca nu mai avem rabdare sa facem la proiectele de scoala care maine trebuie verificate pe note si nu ne dam seama daca ar fi fost mai bine sa calculam si lungimile de flambaj ale stalpilor cadrelor multietajate? Pentru ca nu avem alte motive reale decat cele care le putem da ca intrebari retorice? Unde se termina sirul asta de intrebari ce nu au niciun sens? Unde capat si eu sensul mult dorit? Exista un magazin de sens? Unde-mi indrept existenta? Am ajuns la trista concluzie ca poate asta-i de fapt dovada maturizarii, niste griji in plus si grija zilei de maine, poimaine, si viitorul imediat apropiat. Dupa cum zicea si o prietena, mentalitatea de moment este mai mult decat oricand prezenta. Eu incerc sa gandesc pe termen lung. Chiar incerc. Ma stradui sa fac niste socoteli si niste planuri pentru termene mai indepartate. Mai ieri incepusem sa fac niste fise de calcul pentru dobanzile practicate de bancile locale pentru depozitele la termen. Ma gandesc sa economisesc, sa fiu baiat destept si intelept, sa gandesc in viitor, si sa nu-mi fac griji constant pentru ziua de maine. Dar partea financiara e una, partea care ma intriga pe mine este planul de viitor. Cum sa pun la copt in cuptorul prevederii un plan de viitor bun? Cate variabile sa iau in calcul? Daca maine izbucneste un razboi din cauza prabusirii zonei euro pentru ca s-au gandit mai bine mai marii lumii sa lase o tara de izbeliste? Daca poimaine aflam ca viata asa cum o stim noi s-ar putea extinde la nesfarsit printr-o mutatie genetica ce se poate aplica la scara mondiala sub forma de vaccin si vom trai vesnic de acum inainte? Daca ajungem ca in filmul cu Timberlake si brusc intreaga economie devine timp? Daca raspoimaine aflu ca de fapt intreaga mea viata se rezuma la a face naveta intre birou, scoala si pat? Sper sa nu aflu asta, si sper ca viata tine mai mult de tinut persoane dragi in brate, si un zambet duios cand te astepti mai putin care sa-ti lumineze intreaga zi si intreaga noapte de vise. Sper sa visez frumos si sa ma trezesc cu mintea mai intreaga...

Similitudine si dezastru

Gata cu limbajul codat si cu gandurile ascunse dupa fraze formulate ambiguu si care nu au niciun sens dincolo de cel care si-l imagineaza fiecare individ in functie de preferintele si dupa gradul de cunoastere al autorului. E timpul sa trecem la lucruri concrete, pamantene ca sa zic asa, ingineresti ca sa zic altfel. Dupa cum se poate imagina acest lucru va fi dificil, dar ma voi stradui sa fac trecerea brutal si pe nebanuite, astfel incat nimeni sa nu observe la ce ma refer de fapt in timp ce ma refer la ceva concret si corect (sau incorect, dupa caz). Deci ca sa nu mai batem apa in piua ca altfel risca sa cada-n golul epocal, tin sa zic ca ma gandesc sa schimb tara. Sa o schimb ca pe o pereche de sosete folosite saptamani si luni de-a randul. Argumente pentru gasesc o droaie, contra gasesc doar familia, prietenii, cunoscutii, si de ce nu, spiritul romanesc ca orice se poate si ca te miri de unde si cum se poate face asa ceva fara sa inteleaga nimeni nimic, cum se pot evita strategic taxe si fenta oficialitati, ca sa zicem asa. Nu imi doresc in mod deosebit sa parasesc tara, dar ma gandesc serios la acest fapt pentru ca pana la urma, simt ca aici poate nu imi este locul. Ma consider un om rabdator, care se intelege cu ce are si accepta in mare parte cam orice se arunca spre mine, dar mi se duce rapid entuziasmul prin micile rahaturi de zi cu zi care fac o viata frumoasa sa para stranie si dezolanta. Chestii de bun simt, cum ar fi bunul simt efectiv al oamenilor din jur, sa nu mai vad cum un el si o ea se plimba romantic la brat si el trage o flegma din toata inima si ea il felicita pentru reusita, sa nu mai vad zeci si sute de caini comunitari zilnic cum ma latra cand trec prin zona si a doua zi sa-i vad cum se gudura pe langa unii care dau efectiv cu pietre in ei (da, cainele respectiv era chiar vesel si dadea din coada venind spre cei doi care dadeau cu pietre spre el...), eventual chiar sa nu mai vad cum unii isi pun T-uri de fier in trotuar ca sa nici nu pot parca acolo vreo masina si sa ma si lovesc de el daca nu-s atent (si nu-s atent din cauza iluminarii stradale care lipseste pe acel tronson de strada...) si multe si multe si cate si mai cate... Mi-a cam ajuns, imi doresc altceva, imi doresc liniste si pace universala, imi doresc sa fiu impacat cu mine insumi si sa nu mai las aceste mici tampenii sa ma afecteze, insa nu reusesc sa ma izolez de aceste probleme si sa le ignor la nesfarsit, efectiv mi se pare ca nu am sanse de izbanda, e ca si cum ma tot izbesc ca o molie de acelasi geam doar pentru ca vad ca-i o lumina acolo. Poate nu-i de mine aceasta tara, poate nu-i facuta sa fie locuita de mine, poate ar fi fost mai frumoasa sa fie nelocuita total, ca ai naibii munti imi plac tare mult, si inca mi se pare ca poate cel mai frumos vis ar fi sa-mi fac o mica si cocheta cabana undeva in retezat...Undeva unde timpul parca nu a ajuns, si umanitatea cu intregile ei nenorociri si razboaie n-au reusit sa starpeasca din frumusetea absolut terestra (era sa scriu extraterestra, dar era paradoxal ca un peisaj montan cat se poate de terestru sa fie comparat cu ceva extraterestru ce eu personal inca n-am observat si nici nu cred ca voi observa prea curand)... Vise multe sunt, inclusiv de evolutie profesionala pe acest taram minunat in forma de peste, dar poate n-o sa apuc sa le fac pe toate, poate criza ne va impinge in prapastie totala si nu se va mai ridica niciodata din cenusi domeniul asta al ingineriei si implicit al constructiilor, sau poate trebuie sa admit si ca sunt multi alti ingineri foarte priceputi cu faima mai multa la care vor apela cei care si-n criza infrunta mediul economic si-si fac diverse investitii (sunt convins ca exista ca altfel n-ar mai exista nimic realist sau tangibil la nivel de evolutie sociala, care mie mi se pare ca la un moment dat culmineaza cu noi si noi constructii, poate-i doar vederea mea de inginer, IMHO). Poate trebuie sa-mi iau inima in dinti si sa infrunt alte taramuri mai frumoase, sau care macar poate nu iti cer reteta cand te duci si stai la urgenta 3 ore cu dureri agonizante din cauza unui alt medic care nu are habar ca exista si medicamente care sa opreasca evolutia unei boli inainte sa ajunga intr-o faza dureroasa... Stiu ca nici peste hotare nu umbla cainii cu covrigi in coada, dar poate macar nu umbla singuri pe strazi si latra la 2 dimineata inchisi in scara de bloc de un pensionar care are impresia ca daca baga 2 caini in scara salveaza omenirea de la distrugere, ignorand desavarsit faptul ca din cand in cand cainii respectivi vor sa alerge sobolani, sau pisici, sau naiba stie ce latra... Sunt confuz ce naiba!

Vopseste gardul in negru

N-am gasit inca daca se poate vopsi interfata asta din care scriu in negru ca sa-mi fie mai odihnitoare si mai pe placul meu. De parca ar conta la ceva culoarea fundalului sau a literelor. Aspectul este la fel de important intr-o insiruire de cuvinte precum este abilitatea muzicala a gandacilor de bucatarie. Nu e relevant, nimic nu e relevant privit suficient de departe. Dar in mijlocul actiunii irelevantul devine relevant, si lucrurile neinteresante devin brusc foarte palpitante. Dansul ideilor atinge puncte pe care nicio diagrama nu le poate desfasura si nicio vectorizare nu ajuta la nimic, ramane un dans atat de haotic ca nu s-a scris inca melodia pe care sa poata fi repetat. Si poate tocmai asta-l face mai frumos, faptul ca este unic din toate punctele de vedere si din toate unghiurile din care poate fi privit. Insa cine-l priveste este o alta idee, ce participa activ la dans, si practic spectatorii fiind implicati nu mai ramane nimeni sa observe actiunea, si fara observatii directe, actiunea poate fi declarata inexistenta, si intregul dans al ideilor se naruie din lipsa ideii de a concepe o idee care sa observe celelalte idei fara sa fie in sinea ei o idee. Si atunci imi pun problema, ce este de fapt o idee? Este un amestesc chimic asa de potent incat poate muta si manevra o intreaga lume, distruge si da nastere unei alte lumi in interiorul acesteia, si tot asa pana se iau nastere o infinitate de lumi ce nu mai pot fi cuantificate prin simpla prezenta a ideii de infinit care nu poate fi tinut in frau de mintea umana care a gandit initial conceptul. Nu am reusit niciodata sa imi inchipui exact un model realist de reprezentare al infinitului, intotdeauna mi s-a parut a fi printre cele mai abstracte idei ce pot traversa mintea umana la orice moment dat, fiind depasita tehnic de lipsa modelului pentru cea mai de pret idee care nu o pot intelege si tine in frau, ideea atasarii emotionale, sau mai bine zis al amorului. Nu reusesc sa am un model, este o dependenta psihica si fizica atat de puternica incat niciun model fizic sau matematic pe care mi-l pot inchipui nu poate face fata acestui sentiment titanic. Ma gandeam deseori ca poate s-ar putea compara cu un fel de baraj imens, alimentand o hidrocentrala ce alimenteaza un mic oras de langa baraj. Cat timp sentimentul ofera o oarecare stabilitate, hidrocentrala alimenteaza frumos si confortabil orasul, insa din cand in cand se umfla raul de la intensitatea emotiilor ce schimba intreaga fata a peisajului, si bietul oras nevinovat, reprezentand in modelul meu mintea constienta si inconstienta, devine inundata biblic de sentimentele ce se revarsa necrutator, cotropind si daramand toate gandurile logice, coerente si ca sa zic asa, normale. Desi nu cred ca exista vreun gand normal, nu are o definitie suficient de clara normala sau gandul astfel incat sa se poata delimita ce este normal si ce nu este normal in gandire si in idei. Singura idee normala care imi vine in cap este ideea de sfarsit. La un moment dat, viata se termina, si aceasta este o idee normala, si inteleasa straniu de propria minte. Ma tot astept la acest moment, si ma voi astepta la acest moment cel mai probabil intreaga existenta, fara sa stiu exact cand va veni, dar al naibii de curios sa aflu urmarea... Daca exista o urmare... Cert ca urmare sau nu, ideea unei urmari exista simultan cu ideea lipsei existentei unei continuari... Si ideile care se bat cap in cap nu pot duce la nimic pozitiv...se anuleaza reciproc...

Intr-un fel poate e mai bine, in alt fel poate e mai rau, cert e ca reincep sa aflu cine sunt, incercand sa-mi definesc noi modele de definire a conceptelor de baza, si incercand sa obtin o detasare suficienta incat problema sa devina mai irelevanta si interesantul sa devina neinteresant. Si poate atunci, sau poate nu... dar daca da?

Si deodata peste copaci s-a auzit un racnet animalic

Si instinctul de a scrie din mine s-a trezit la viata, scuturandu-si praful de pe pletele lungi si dese, si intinzandu-si aripile lungi si imbacsite de poluare si jeg urban. Si desi stiu ca nu-i frumos sa incepi cu si, constat ca a trecut aproape un timp geologic de cand nu mi-am mai deversat mintea pe internet. Si internetul inca exista, deci poate exista foarte bine si fara mine, precum lumea in care traiesc. O fi lumea mea, dar are si propria viata, continuabila si sustenabila si fara aportul meu. Ceea ce intr-un fel e imbucurator de stiut, caci de mic ma tot gandeam cum ar fi daca brusc s-ar intampla ceva si doar as putea observa mediul fara sa-l mai schimb... Pe urma a venit in liceu ideea ca prin observare se schimba evenimentul si implicit rezultatul si deci tot as participa la viata desi nu as fi implicat intr-un mod direct. Ma incanta si ma inspira acest sir de ganduri sa-mi repliez gandirea in ansamblu.

M-a socat un pic, intr-un mod pozitiv bineinteles, ca unul din profesori s-a obosit sa ne spuna ca este bine sa avem o privire de ansamblu asupra vietii, si sa nu pierdem niciodata din vedere ce este important sau relevant. Ma socheaza prin faptul ca desi este o chestie evidenta, este totusi primul profesor care chiar a incercat sa ne fie profesor si in viata reala si tangibila, nu doar cea universitara si profesionala. Intr-un fel este de un real ajutor si imbucurator sa mai aud ca se preocupa cineva de soarta noastra, si in acelasi timp ma sperie ca poate la un moment dat chiar se termina calamitant viata si poate n-am realizat tot ceea ce ne-am dorit. Dar ce ne-am dorit? Ne-am dorit ceva? Sau doar suntem purtati din sirul de restrictii sociale, culturale, emotionale, sau logice pe o anumita traictorie prestabilita din care nu avem scapare indiferent de vizibila noastra straduinta? Face viata parte dintr-un plan amplu si riguros planificat? De fapt, nici n-o sa mai intreb asta, oricum n-are niciun sens si nicio aplicabilitate. Pana la urma, nu e relevant nici pe termen scurt, nici pe termen lung, mai bine las acest aspect la discutii pe termen nedefinit in cadru informal personal. Sau raspunsurile cele mai bune se gasesc pe 9gag. Clar.

Pe de alta parte, o informatie mult mai de interes este divortul lui Kim Kardashian sau cum o cheama. Care aparent este cea mai importanta stire a secolului, mai important decat orice altceva se poate intampla in lume, tinand cont de expunerea mediatica (pe care stiu ca si eu o incurajez) socanta care a avut-o. Ma simt instrainat de lumea in care traiesc. Azi am avut o experienta iar dubioasa, intrucat iar m-am trezit din somn cu o durere de cap. Am impresia ca am fost lovit de un tren sau de un autotren cu masa de peste 30 de tone. Si implicit cam toata ziua am fost cam buimac si fara mari legaturi cu lumea terestra. Intr-un final insa am revenit in planul existential cunoscut si am reusit sa intreprind oarece util, insa daca stau sa ma gandesc riguros, nu-mi dau inca bine seama unde mi-era mintea... Era oarecum in standby, undeva departe asteptand momentul oportun sa revina in activitate, sau intr-o dulce stare de visare.

Nu-mi dau seama exact cine si unde sunt...

Poteca nemuritoare a vietii muritoare

Nu cred ca mi s-a mai intamplat sa scriu ceva pe blog in timp ce joc cs. Este cumva straniu, intrucat nu sunt nici aici cu totul, nici acolo cu totul. Dar de fapt, asa ma si simt. Cumva la mijloc, intre cateva idei. Intre prea multe idei, si prea putin timp. Candva aveam impresia ca atunci cand voi creste si voi fi mare voi avea cumva un plan de actiune, un plan de bataie, si ca totul se va desfasura conform acelui plan. Ma gandeam ca voi avea mai multa idee despre cum urmeaza sa mi se desfasoare viata astfel incat deciziile complicate sa fie luate cu usurinta. Dar m-am inselat din nou, se pare ca planurile mele sunt usor stagnante, si planul de rezerva nu-mi vine sa-l aplic din considerente morale si etice (planul de rezerva era sa jefuiesc o banca si sa ma retrag undeva pe o insula din sudul Frantei).

Asa ca raman sa ma intreb, care imi este adevarata cale in viata. Ce voi face in continuare, cum va evolua viata, si de ce nu, unde imi va evolua viata? Imi va evolua viata? Cand trag linie sa vad cat si cand a evoluat? Si mai ales, de ce a crapat serveru pe care eram? Tocmai cand incepeam si eu sa ma simt bine si sa fac fragi si mure... Of, sunt urmarit de un val de energie negativa banuiesc. Un val pe care nu pot face surf si care ma urmareste exact in momentul in care ideile imi bolborosesc in cap. Este oare o idee buna sa abandonez si eu aceasta tara? Este oare posibil sa ma bag in industria producatoare si sa imi fac candva cumva o fabrica? Pot sa-mi fac o fabrica? Pot reusi in viata fara pile si fara sa fac nimic ilegal? Este oare lumea relevant echidistanta si echilibrata? Cum poti cuantifica momentul in care lumea se echilibreaza? Nu-ti va deschide nimeni norii si-ti va sopti ca acum e momentul sa fii victorios. Nu-ti va da nimeni ajutor pana nu-l ceri. Si cel mai probabil nimeni nu va da o ceapa degerata pe tine pana nu depinde de tine cumva. Sunt confuz, ar trebui sa mai dorm sa contemplez aceste idei. Dar daca dorm, voi visa. Si daca visez, ma voi trezi mai confuz. Visele din ultimele zile nu au fost in mod deosebit impresionante. Pana la urma nu a mai aparut divinitatea intr-un mod propriu si personal zicandu-mi efectiv ce sa fac si ce sa nu fac. Dar asta nu inseamna ca au fost mai putin dubioase. Am visat inclusiv ca urma sa sufar o operatie. N-am retinut de ce, dar era ceva la cap oricum. Pot astfel sa extind ideea la ceva ce ma deranja de mult. Fara dar si poate, mi-am dorit sa am de fapt o tumoare. Speram sa fie ceva care sa poata fi eliminat chirugical. Sa fie ceva concret care-mi da durerile de cap ce imi bantuie uneori zilele si noptile. Dar nu am. Sunt sanatos (cel putin fizic aparent). Dar cred ca mai era un motiv pentru care imi doream ceva care chiar sa-mi puna in pericol viata. Respectiv cred ca-mi doream sa experimentez o stare comatoasa, sa vad daca se vede vreo lumina, daca sufar vreo iesire din corp, sau daca simpla apropiere a mortii are alte efecte asupra mea. Si acum ajung sa ma feresc in fiecare zi aproape de masini care tind sa ma calce sau nu ma observa. Si nu-mi doresc sa ma loveasca, intrucat am alte idei si alte lucruri de explorat. Mi-a venit oarecum mintea la cap din acest punct de vedere. Nu pot sa zic ca nu-mi doresc sa experimentez o iesire din corp in continuare, dar nu mai aspir catre asta in adevaratul sens al cuvantului. Daca se va intampla, se va intampla, altfel va ramane ceva de cercetat de alti oameni si intr-un mod mai putin direct vis-a-vis de traictoria mea din viata. Sunt convins ca daca as fi fost in cazul de a avea o tumoare as fi avut alta parere efectiva despre asta si despre viata. Poate mi-ar fi schimbat perceptia despre viata complet. Poate m-ar fi facut un om mai bun. Poate m-ar fi facut un om mai rabdator si mai cuminte. Dar, acum sunt cum sunt.

Dar cum sunt?

Am o vaga idee de ceva vreme ca nu reusesc sa ma mai definesc. Nu mai am o masina favorita, nu mai am o formatie favorita, nu mai am o locatie favorita, nu mai am idee ce vreau sa ascult, ma trezesc cu melodii stupide in cap si nu reusesc sa-mi revin din materialismul ce ma consuma pe zi ce trece. Inseamna ca imi vine mintea la cap? Ma indoiesc ca este posibil. Sunt confuz.

Elucidari misterioase din somnul cel nocturn. Discutii cu divinitatea.

Da, inainte sa intre mirarea in actiune cu deochiul masiv ce-l induce, doresc sa lamuresc ca exista si altfel de somn decat nocturn. Respectiv somn spontan (la cursuri), somn cursant (la cursuri), somn subit (la cursuri) si somn ambiguu (cand nu stii exact ca dormi, dar ai o vaga impresie ca visezi viata reala, desi esti cumva prins intre, intr-un taram neuniform si captivant dar molesitor). Si bineinteles somnul la volan, cel total haotic si violent si care trebuie evitat sub orice forma.

Dar revenind la ideea principala, azi noapte am avut o mica serie de vise, care de care mai interesante. Din care in 2 muream intr-un mod cel putin violent (o prabusire de bombardier tip B17, si respectiv mancat de viu de niste pesti piranha). Dar ultimul si cel mai apropiat de ora de trezire a fost de departe cel mai interesant.

Incepea oarecum normal, cu mine in forma de pisica. Neagra. Mica si pufoasa as putea adauga, desi nu pot sa-mi dau seama daca eram mic sau pufos in vis (dimensiunile pareau sa corespunda unei pisici dar pufosenia n-o pot determina). Si eram sub forma de pisica intr-un fel de mare roata de lemn. Un fel de roata pentru hamsteri, numai ca din lemn. Si eram blocat in aceasta roata cu inca o pisica (de culoare deschisa, dar fara nume sau abilitatea de a vorbi, asa ca nu-i chiar relevanta). Si menirea mea era sa invart respectiva roata. Roata era compartimentata cu o serie de alte roti concentrice. Si in roata in care eram eu trebuia sa procesez informatie. O poezie, un fragment de carte, o imagine, o pagina de ziar, un gand al unei batrane referitor la viitorul luminos, si asa mai departe. Si asta presupunea sa pun respectivele bucati de informatie intr-o ordine pe un fel de sir de tavi cu nisip, care se duceau prin invartirea rotii mai departe, spre interiorul rotii (aveau niste portite prin care intrau si prin care ieseau din roata respectiva, ca eu practic nu vedeam ce-i in rest in afara de spatiul infim in care-mi desfasuram activitatea). Pana cand m-am razvratit. A inceput cu o imagine cu un cal alb. Si mi-am zis ca nu este normal ce fac. Nu stiu ce fac si de ce, asa ca am simtit nevoia sa evadez. Si mi-am scris propriile ganduri cu gheara in nisip, dedicandu-i celui superior in functie (trebuia sa existe cineva superior in functie, dat fiind ca eu nu stiam de ce fac ce faceam) ca nu vreau si nu sunt de acord sa fac ceva fara voia mea. Si dupa ceva timp am realizat ca nu se intampla nimic daca doar scriu, asa ca am inceput prin natura distructiva specifica sa distrug roata spre interior, sa vad unde ajung placile respective cu nisip. Si nu mica mi-a fost mirarea de ce am descoperit. Rupand bucati de lemn si placajele ce desparteau cercurile concentrice, am ajuns la o mica incapere, cu un dwarf barbos si carunt. Era calm si imperturbabil, si ma intreaba daca chiar nu stiu unde sunt. Si pe urma imi proiecteaza un fel de film direct in minte, cu explicatia locului respectiv. Era o roata a timpului. Daca ma opream din invartit se oprea timpul. Daca o invarteam mai repede trecea mai repede timpul. Si fiecare fiinta ajungea in aceasta inchisoare temporala dupa existenta traita anterior. Eram intr-un fel de purgatoriu, facandu-mi datoria fata de univers in cel mai direct mod cu putinta, si faptura sub forma unui dwarf putea fi creatorul. Poate nu era, poate era doar o materializare a lui, ce-i sigur este insa ca nu-mi plac constrangerile barbare. Asa ca am decis sa intrerup jucaria si curgerea normala a timpului. Asa ca am blocat roata. Si simteam cum si inima mi se oprise, si gandurile mi se scurgeau incetul cu incetul spre nimic, incetinindu-se... Si a intrat sistemul de rezerva format din 2 pitici de cam 15 cm inaltime fiecare sa invarta roata cu tot cu mine, ca lucrurile sa nu se opreasca definitiv. Si simteam cum razvratirea mea a fost inutila, si n-am reusit nici sa-mi indeplinesc rolul, nici sa opresc buna desfasurare a lucrurilor. Eram nici parte din problema, nici parte din rezolvare. Eram in plus. Asa ca mi-am scris adresa blogului pe una din tavile cu nisip, scrijelind cu grija cuvantul diaree (tin minte ca ma amuza in vis), dupa care m-am aruncat cu toata forta si nebunia inspre exteriorul rotii. Si am trecut prin sertare bune pline de informatii organizate strasnic, si jucarii si carti si ziare si poze si totul aranjat metodic. Si in cele din urma am ajuns la peretele exterior. Si l-am lovit cu putere pana am simtit cum cad lat de oboseala. Si cand s-a rupt intr-un final, am avut o constatare cu iz de Dark City. Respectiv eram in spatiu. Undeva departe de orice sistem solar cunoscut sau necunoscut. Abia se zareau niste stele. Eram nicaieri. Eram blocat in afara dimensiunii cunoscute. Eram pierdut, eram confuz, eram certat cu divinitatea, si eram certat cu mine. Si eram si pisica. Si m-am dus la divinitate sa-i cer explicatii sau lamuriri. Si mi-a explicat ca trebuie sa trec prin asta. Asta mi-e rolul in univers. Am avut un rol candva, acum am altul. Si trebuie sa-mi indeplinesc menirea. Si scapare nu exista. Si asta mai mult mi-a alimentat furia. Asa ca m-am aruncat prin spartura din zidul exterior....Si s-a terminat visul....

Oare ce-ar zice Freud despre asta?

Poate incerc sa-mi caut propria existenta si propriul loc in univers. Poate inca nu-s impacat cu rolul care-l am. Poate caut ceva ce nu stiu inca. Poate vreau ceva ce nu exista. Poate nu stiu ce vreau. Poate vreau sa distrug. Poate vreau de fapt o divinitate in minte desi o resping in mod flagrant constient. Poate vreau sa fiu pisica. Straniu. Confuz. Dubios.

XOXO

ing. Mihai Florea

Cum sa schimbi o anvelopa folosind un cablu de internet

Daca eram wiccan, as fi sarbatorit aprig ieri. Dar nu sunt, asa ca nimic nu s-a intamplat. Dar mi s-a intamplat ceva azi in timp ce ma uitam total in gol de pe balcon spre lume. Am vazut stelele chinuite trimitand semnalul luminos prin valurile de smog si praf si nu mi-a zburat mintea. Da, si eu sunt socat. Obisnuia o singura privire spre stele sa-mi trimita mintea alergand pe campuri intunecate si galaxii indepartate, vanand dinozauri si judecand soarta fapturilor rauvoitoare (sau mai degraba doar urate si cu instincte mai violente) aspru si violent, si de ce nu, gandind o viata mai buna in viitor... Dar nu s-a intamplat asta. In schimb m-am uitat in sus si ma gandeam la un motor... Oare asa de rau m-a afectat consumatorismul? Din nou ma lovesc uimit de acesti pereti ireali creati de propria minte. Din nou ma sperie propria minte...

Si totusi dupa cateva secunde de gandire aprig materialista a reusit mintea sa mi se adune ca sa-si adune catrafusele si sa plece mai departe in vazduh spre zarile indepartate si universul maret ce ne inconjoara. Acum stiu ca sunt destinat catre ceva mai mare si mai bun, acum sunt convins ca tot ce fac influenteaza soarta umanitatii. Sau nu sunt? Poate sunt doar putin dezorientat in timp si spatiu, ca deobicei. Poate imi sare prea usor mintea la ganduri fie violente, fie epice, fie doar pur si simplu fara niciun sens sau aplicabilitate. Si cumva sunt in acelasi timp inginer. Si ar trebui, sau cel putin asa presupun si eu, ca mi s-a format gandirea cat de cat logica si coerenta. Dar poate sunt numai cu titlul inginer, ca practic poate mintea mea nu-i formata pentru asa ceva. Poate-s artist. Artist in a bate campii sunt sigur.

Nu nu nu si nu, nu exista minte coerenta si logica si care sa functioneze in bursturi scurte si puternice, spargand capatanile dusmanilor ca rafalele de 7.62 trase la plezneala de la nivelul soldului catre dusmanii virtuali. Si da da da si da, exista intotdeauna sanse ca mintea sa fie reasezata pe sinele ratiunii cand deraiaza. Dar daca a deraiat de cum a plecat din statie si nu are unde sa se opreasca pana cand.... pana cand ce? Ce se poate poticni in calea mintii iesite de sub control? Ce poate opri ideea odata ce a fost sadita si adanc inradacinata? Cu cat sapi mai mult cu atat aluneca mai adanc in interior. Ideile sunt precum apa in pamant, mereu acolo, si mereu iesind cand vrei sa pui o fundatie mai adanca. Sau poate comparatia asta nu are sens. Poate nimic nu are sens. Poate nimic nu are directie. Dar nici viata practic nu are sens, directie sau punct de aplicare. De fapt, nu-mi prea dau seama de la ce idee plecasem. Cred ca de la stelele si impactul lor asupra oamenilor. Cand eram oarecum mic ma gandeam cu groaza ca o sa ajung candva in viata sa privesc stelele asa cum privesc si cainii stelele: sec si patrunzator dar fara nicio idee in spatele ochiilor. Pe scurt tamp. Mi-era teama sa tampesc, sa ma multumesc cu viata reala si sa nu-mi mai pese de imaginatia aprinsa de stele si de lumi indepartate. Mi-era teama ca o sa ma maturizez poate, si o sa-mi dau seama ca important in viata este sa ai ce manca, si sa ai un acoperis deasupra capului, si niste pereti in jurul corpului. Si mi-era teama ca o sa ma multumesc cu lumea asta materiala si ca o sa-mi doresc doar alte bucati din ea. Si asa o sa ma adancesc mai mult si mai mult in cruda materialitate a mediului si a societatii.

Si de ce ti-e teama nu scapi ...

PS: Inca mi-e teama de clovni posedati, xenomorfi, si zombii. Deci s-ar putea sa ne pasca toate astea. Eu incerc sa ma pregatesc, sau macar sa ma impac cu viata pana atunci. Recomand tuturor sa-si faca un plan de bataie, un plan de evacuare, si socotelile cu viata. Nu stii niciodata cand ne vine randul sa fim eroi in propriul left 4 dead fara save-uri si fara exit-uri care sa nu presupuna arme sau muscaturi violente.

XOXO

ing. Mihai Florea

Asadar, poate maine

Am pierdut contactul. Contactul cu mine, contactul cu blogul, contactul cu ce imi trebuia cateodata noaptea cand ideile mi se adunau si imi faceau furori in forul organizatoric central biologic. Si contactul a fost si ingropat si protejat de intemperii pentru ca nu cumva sa vina alt factor perturbator si sa-l scoata si dezgroape si apropie cumva de mine. Asta ar insemna temuta introspectie care m-ar lovi din nou in moalele capului in mod barbar si repetat. Si asta nu mi-as dori in mod evident, ci mai degraba subtil, ca o realizare brusca a conditiei umane si dezamagirii inerente statutului de om.

Am invatat oarece in acest timp, am profitat de mintea-mi ravasita pentru a nu mai pune ordine in haos si pentru a permite haosului sa se dezvolte incontrolat. Reactiile interesante erau oricum starpite prin contactul permanent cu mediul inconjurator poluant si degraba varsatoriu de sange nevinovat (ca sa citez un clasic). Am fost invatat si intotdeauna am stiut ca sunt deosebit. Deosebit intr-un sens bun. Deosebit de inteligent, frumos si asa mai departe. Realitatea insa cateodata ma izbeste violent in fata cu palme repetate date precum chelia mosului ce il insotea pe Benny Hill. Pai cum? Adica nu sunt special si deosebit si asa mai aproape? Pai, da si nu. Sunt deosebit ca toti ceilalti oameni de pe aceasta planeta. Da, pot fi catalizatorul distrugerii sau renasterii omenirii (intr-un sens ingineresc bineinteles, ca in orice alt sens nu prea vad sensul sau directia, desi prespun ca sensul este trigonometric, asa cum orice sens ar trebui sa fie). Dar nu, nu-s suficient de deosebit incat sa fac diferenta masiva, sa ajunga soarta omenirii sa depinda de mine. Nu, mai degraba sunt doar un graunte de nisip intr-o plaja uriasa dintr-o sumedenie de plaje de o planeta albastra intr-o galaxie mare intr-un cluster de galaxii. Putin socat si resemnat, incet dar sigur incep sa-mi accept tacit soarta, si sa imi indrept energia catre un scop mai marunt, mai materialist, mai pragmatic si mai sec. Si cumva refuz sa accept asta. Poate copilaria din mine se lupta cu ultimul incarcator de la usp in x2 pazind mijlocul cand bomba e pusa si timpul pana la explozie aproape a trecut. Cumva, o ultima lupta interna trebuie data. Si acest blog imi va inregistra aceasta lupta. O lupta crancena ce probabil nu o voi castiga, o lupta pentru independenta, o lupta care nu are sens, si care nu prea are loc efectiv. Cea mai dubioasa si nasoala lupta e cea care nu are loc. E un fel de refulare interna care se aseamana gazelor intestinale. Stii ca trebuie sa ajunga afara dar parca ar fi mai bine sa nu ajunga nicaieri.

Poate ca asta inseamna din nou maturizarea, si aceste dileme sunt doar refulari recurente de ani buni a unor idei ce nu-mi dau pace. Poate n-o sa-mi dea vreodata pace. Poate sunt precum herpesul zoster, gata sa loveasca oricand din nou, izbucnind din propria cenusa ca o pasare pheonix cu caracter foarte dureros si total neestetic.

Cumva intelesesem din media si din toate directiile ca daca ma duce putin capul, cumva la varsta asta deja o sa fiu milionar catre bilionar, numarand mercedesurile si pierzand timpul prin cazinouri. Si cumva ajung sa ma streseze finantele si sa ma indrept catre anarhie totala in gandire, patriotismul meu arhaic incepand sa doarma, si sa lase loc unei posibile emigrari. Ultimul stinge lumina? Niciodata n-am vrut sa fiu de acord cu aceasta idee, dar in lumina ultimelor realizari si ganduri, incepe sa aiba sens. Incep sa-mi conturez viitorul unde acesta suna bine. Nu-mi place deloc ideea foarte romaneasca de fiecare pentru el, si nici ideea ca mai bine plecam decat sa ne acceptam soarta. Dar parca nici cu vreun protest nu vad vreo schimbare, mai bine ma resemnez si abandonez. N-am participat la niciun protest, si nici nu ma vad prea curand participand la vreun protest, asa ca nu vreau sa fiu nici fatalist nici ipocrit. Adevarul e ca pana la urma, la rece gandind, chiar o duc destul de bine, si orice alta limitare este de fapt o cale prin care marketingul si consumerismul au ajuns asa de bine in subconstientul meu incat incep sa fiu nefericit nevand lucruri de care nu am cu adevarat nevoie. Incep incet dar sigur sa ma indrept pe o cale pe care nu voi gasi nimic din ce ma va satisface, pentru ca sistematic tinta va fi ridicata mai sus, si mai sus, si uite asa ma vad cufundandu-ma intr-o societate consumerista cu capul inainte fara sa gandesc si fara sa-mi pese. Oare chiar imi doresc tot ce-mi doresc? Ce-mi doresc de fapt? Oare nu pot fi cu adevarat fericit pana nu gasesc o cale de a-mi indeplini toate ifosele? Refuz sa accept asta, refuz refuz refuz. Este stupid sa tanjesc asa puternic si tare dupa obiecte ce nu-mi folosesc (prea mult, sa nu dramatizez pana la urma, o masina este cat de cat practica, desi probabil intretinerea, impozitul, reviziile, asigurarea si toate celelalte cheltuieli ar complota impotriva mea cu tot cu murdaria, traficul si locurile de parcare din mirificul oras in care locuiesc). Pana la urma, cred ca tot ce-mi trebuie este o evadare. O evadare din cotidian, din normal, si mai ales, din orasul asta ce nu mi-a placut niciodata...

Si cred ca si mai sanatos ar fi sa trag un somn sanatos, o seara buna si o noapte buna.

XoXo

ing. Mihai Florea

Izolarea bazei mentale

Experiment:
Eliberarea sclaviei mentale prin izolarea constientului de factorul social.

Ipoteze simplificatoare:
Nu exista perturbatori interni de la aceasta idee. De asemenea nu exista consecinse morale sau sechele sociale ulterioare. Nu poate fi interconectata izolarea cu deprivarea de libertate (variabile independente). Se ignora suplimentele sociale virtuale ca fiind neconcludente (facebook lurking). Se neglijeaza ideea muzicii pe post de factor social.

Buguri cunoscute:
Implica alienare si privare de libertate prin indepartarea factorului social din mintea umana. Paradox prin logica circulara, eliberarea presupune constrangeri.

Concluzii:
Experiment inconsistent cu realitatea si redundant prin concluzii eliptice. In concluzie nu-l vom pune in aplicare. E stupid.

Alte observatii irelevante:
Filmele amuzante pot fi sub forma de desen animat cat timp sunt amuzante prin natura lor. Amuzamentul variaza invers proportional cu energia disponibila in sistem. Desi cateodata sunt direct proportionale. Singura concluzie ar fi ca variaza periodic de tip sinusoidal. Pentru mai multe informatii voi face niste studii irelevante si neconcludente. Dupa care voi uita rezultatul. Si ma voi declara satisfacut si impacat cu mine insumi folosindu-ma de ideea ca nu conteaza destinatia cat timp calatoria e distractiva. Si viata este o calatorie cu destinatie foarte bine cunoscuta, si o calatorie mai splendida si mai frumoasa decat orice basm cu tente epicoase. Si prin asta remarc cum mentalitatea se schimba rar, dar marul din ghiozdan ramane intreg si bun. Logica circulara prezenta, eroare in sistemul primar de comunicatii. Antena de comunicare interna e la pamant. Ceva din mine emite din toate puterile. Si nu-l receptionez. Ma pierd cateodata in propriul sir de ganduri. De cele mai multe ori ma regasesc folosindu-ma de ancore emotionale ce ma tin conectat de o realitate continua si statornica. Statornicia cladeste viitorul, asa cum fara fundatie, un stalp tinde sa devina pilot. Si din pacate nu un pilot de incercare. Somnul si oboseala imi bat in geam. Ii ignor. Nu-mi plac, nu-mi sunt prieteni. Nici dusmani tehnic vorbind, dar nu-mi sunt simpatici....

Si-n concluzie si-asa deci, n-am concluzie concludenta.

Escala trenului vietii in periferia imaginatiei

Dupa indelungi lupte cu balaurii mintii informatia a reusit sa strapunga intunericul hazardului si lumina examenelor trecute se resimte. Nu complet, intrucat mai exista un ultim boss de nivel cu minioni necunoscuti dar care in mod cert vor semana cu lord de seis. Dar sigiliul final a fost oricum rupt, si infruntarea finala se apropie cu pasi repezi. Totul e sa nu crape echipamentul tocmai atunci, in clipa fatidica. Am incredere in abilitatile dobandite insa, si cu putina sansa si rabdare si ultima infruntare de nivel va fi depasita...

Insa relevanta acestor aspecte paleste in vederea vietii profesionale. Dilema antica revine cu mai multa dilema ca niciodata. Respectiv ce se intampla cand nu stii prea bine ce se intampla in mintea ta. Ce alegi cand nu stii ce vrei? Incerci sa dai totul din tine la scoala sacrificand neuroni pe altarul stiintei si devenind un profesionist fara experienta? Sau o ignori si lasi normativistii in coma intelectuala sa continue sarada adaptarii originalitatii prin traduceri? Insa dilema asta se loveste de copacul din fata padurii mai rau, in clipa in care realizez ca am probleme in convingerea ca meseria asta este pentru mine. Sunt oare facut pentru asta, sau doar o victima a insistentelor inconstiente ale parintilor in aceasta directie? Oare frigul imi face rau la minte de mi-a luat o astfel de turnura gandul, sau doar incep sa ma maturizez si sa-mi fac o idee mai buna despre mine insumi? Sunt oare facut pentru asta, sau pentru altceva? Si mai ales, pentru ce altceva? Ar trebui sa caut ajutor profesionist? Ar trebui sa-mi fac probleme despre cine si ce sunt cu adevarat? Este un om definit intr-o buna masura de ceea ce face prin simplul impact al muncii in mintea si viata cuiva? Sunt oare capabil de fapte marete si sa ajung undeva departe, cu multe realizari si cu o viata personala exceptionala din toate punctele de vedere? Imi doresc cu adevarat sa fiu bogat si celebru sau doar mi-a indoctrinat asta publicitatea si mass-media in general? Oare chiar vreau sa cuceresc lumea? Nu m-as multumi eu mai degraba cu iubita-n brate uitandu-ma la stele de pe un deal numarand si atribuindu-ne propriile constelatii? Sau m-as plictisi prea repede de privitul la stele si mi-as regandi dupa o vreme viata plictisindu-ma de sedentarism excesiv? Este asta oare paradoxul ce alimenteaza o viata ciclica si practic motorul care ne indeamna la autoflagelare emotionala si intelectuala, multumindu-ne cu ce este considerat uman fezabil si util? Si din cand in cand exceptia de la acest model reiese la suprafata intr-un site de stiri intr-o zi obisnuita de birou, facandu-ne sa contemplam propria viata si propriile idei despre ce inseamna viata. Viata este cum si-o defineste fiecare e o vorba din cultura generala. Si extrapoland, asta nu inseamna ca daca nu o definesti ea nu exista? Fiind o variabila aleatoare poate lua orice valoare, inclusiv niciuna. Si astfel daca nu-ti definesti propria parametrizare a vietii esti purtat de valorile aleatoare ca un graunte de nisip in voia vantului?

Dar daca nu reusesti sa delimitezi viata in ceva concret, sa-ti doresti ceva anume concret, unde esti? Cum rezolvi ecuatia vietii daca nici valori initiale nu detii? Poti presupune niste valori arbitrare sau apelezi la religie sa-ti dea cateva idei?

Sunt confuz, cred ca trebuie sa-mi repliez mintea sa-mi dau seama de fapt ce vreau de la mine. Poate vreau prea multe...

Distrugerea conditionata

Prea multe ganduri si prea putin somn. Prea multe idei recurente ce se invart ca soarecii in custiile hamsterilor evacuati de regimul dictatorial. Se invart si nici macar nu genereaza curent electric, nu efectueaza lucru mecanic, nu fac nimic util, doar consuma energie vitala, si mana este limitata. As putea bea o potiune, dar vanzatorii de potiuni sunt de negasit in mintea mea, si simt cum se acopera mintea de-o pacla deasa ca untul ce vrea sa imi dea numai dureri. Dureri de cap desigur, de ce ar vrea sa faca ceva util cand pacla se stie ca vrea doar sa produca panica si haos intr-o lume si asa mistuita de ganduri negative. Adevarul e ca precum un stimabil profesor plec de la mere si ajung la pere ignorand orice alt fruct interesant sau util. Nu vad sensul acestei afirmatii. Nu vad sensul acestei actiuni. Nu vad bine asta este clar, intrucat ochelarii-mi sunt departe si lenea atinge cote agonizante si deci imi stric ochii in continuare.

Probabil nu este o decizie buna sa fac asta, sa-mi stric ochii, dar comoditatea te impinge la compromisuri greu de imaginat cateodata. Si asta poate fi bine, sau poate fi rau, sau naiba stie ca nu-mi mai dau seama. Trebuia sa faca cineva un normativ si pentru asta. Cu coeficienti mici de siguranta, pentru a nu exista marje mari de eroare. Marje sau marji? Sunt aliterat si analfabet deja. O fi din cauza facultatii, caci are efectul asta asupra inginerilor sau studentilor. Intelectul tinde sa-mi zboare spre canal pe zi ce trece epuizandu-mi tineretea si neuronii in puscaria intelectuala numita generic universitate. Dar sa nu fim pesimisti si s-o dam in extreme, pana la urma invat lucruri noi, frumoase chiar. Pana la urma sunt inca indragostit, desi poate in clipa asta nu-s chiar pufos. Nu simt nevoia sa imbratisez universul. Nici chiar pe koosie. Simt nevoia unei vacante insa. Cu stat si ars gazul fara griji si fara treziri matinale. Sunt lovit bine dupa cum ma descria cineva acum nu mult timp....

Dar lovit unde? In cap? In inima? In visul trecut eram lovit de gloante de 7.62 in piept, si de o bara de metal in ceafa. Si de asfalt in gat daca tot e sa recunoastem. Am murit si m-am trezit, violent. Si eram viu, si nu ma durea nimic, nici macar mintea. Si cumva asta ma alarma, poate inca visam... Prefer cateodata sa ma doara ceva sa am norma realitatii la indemana, ca tind sa ma pierd in propria lume imaginara si vesela si probabil schizofrenia bate la usa cu pliante cu martorii lui jehova.... Si eu n-am sonerie asa ca nu aud bine cand e cineva la usa. Sau ignor tacticos, nu-mi dau seama...

Si in alta matrice de idei, blogul a implinit 2 anisori candva prin ianuarie. Si cu ocazia asta am schimbat mailul de postare pentru unificarea si reglarea conturilor de mafioti cu mailurile, sau invers. Ceapa tridimensionala apreciaza intentile mele si-mi denota rezistenta in timp atat axial cat si incovoiat. Sunt mandru de mine. Mi-as ura un fel de la multi ani dar nu stiu cat de sanatos este. Afara vecinii zbiara la multi ani. Probabil blogului meu ,ca la cat de alcoolizati suna, cred ca nici ei nu mai stiu a cui e ziua, sau noaptea respectiv. Si din nou sunt mandru de mine. Inca n-am devenit celebru prin excelenta si nici n-am atins cote de dominatie mondiala, dar inca exist, ceea ce in sine este o performanta suspectez. Deh, viata-i grea, omatul mare, si sesiunea mult mai are sa ne stoarca de energie ca pe banane sa ne coaca pe raftul de la aprozar rahatul. La naiba ce poetic sunt, inca putin si dezmembrez de tot modulul conversational internautic din cap, si atunci aliteratia analfabetica va creste exponential pana spre nimicul traditional.

Si totusi, exista sau nu farfurii zburatoare in afara de cele din casa aruncate de soti sau sotii nervoase, sau inventiile omenesti au fost aruncate la cos ca un gandac strivit impachetat in hartie inginerica?

La multi ani cu intarziere mie. Pentru ca sunt bestial.

Ochiometric cu precizie impecabila

Somnul ma imbie sa ma alatur fantasmelor. Somnul imi cere tributul. Visele ma vor cu ardoare. Oboseala-mi bate in geam strigand ceva nedescifrabil in limbi stravechi necunoscute. Irelevant insa, pasiunea merge inainte pe drumul imperturbabil dictat de ratiune si partial de sentimente inexplicabile. Ma simt dator fata de mine sa-mi fac o radiografie cerebrala sa descopar ce alte lucruri minunate am descoperit azi.
Si nu-mi dau seama ce exact am descoperit azi.
Poate am descoperit ca sunt indragostit, dar asta stiam deja.
Poate am descoperit ca sunt in campul muncii si se foloseste munitie reala, dar asta stiam deja.
Poate am descoperit ca stiu sa fac clatite, dar asta nu am descoperit.
Poate am descoperit ca maine va fi mai bine, si ca azi este doar o zi inainte de maine, dar asta stiam deja.
Poate am descoperit ce-mi lipseste din viata, dar asta stiam deja, si descoperisem deja.
Poate am descoperit ca descoperirea de mai sus trebuie sa stea mai aproape de pieptul meu sa-mi simta pulsul, dar asta stiam deja.
Poate n-am descoperit nimic, si urmeaza sa descopar ceva fantastic maine.

Cert e ca am descoperit ca societatea se schimba, si tineretul are sanse, si nu doar batranii in bransa stiu meserie, ci uneori pleaca urechea la ce zic si cei mai tineri, care vin din forta si depasesc pe interior tot. Am descoperit ca se poate. Am descoperit ca exista speranta si in afara luptelor stelare. Am descoperit in vis ca Arnold chiar stie sa danseze tango, si ca ma face gelos daca danseaza cu cine nu trebuie. Am descoperit si ca imi place sa fac descoperiri. Am descoperit ca mi-e somn. Descopar ca ma culc.

Succesuri rasunatoare si pace infioratoare.

Galopand in balta vietii

Ma improsc singur cu noroi si apa de ploaie, dandu-mi astfel posibilitatea de a studia efectele gravitatiei asupra unui fluid in miscare verticala. Dar asta nu ajuta cu nimic faptul ca sunt murdarit. Ca pata a fost facuta. Ca pasul a fost facut. Decizia a fost luata. Noroiul a ajuns unde nu trebuia. Si haina nu va mai fi vreodata ca inainte, noua, pura si nemazgalita. Este stigmatizata, este traumatizata si are efecte de post-soc elastic... Dar ce pata nu poate fi indepartata? Cu suficienta tehnologie orice pata devine o amintire, orice proces devine placut, si orice alta suferinta devine alinabila.

S-a terminat prima experienta lucrativa. Sunt inca viu. Sunt inca netraumatizat, desi usor nedormit (voi recupera maine probabil). Sunt mandru de mine. Sunt mandru de ceea ce am facut, si simt si vad scara ce ma va duce in capul meu la nivelul efectiv de inginer. Vad ce si cum trebuie sa fac. Mai am mici impiedicari, dar sunt convins ca voi reusi sa trec de ele fara mari probleme. Sunt increzator. Sunt pe varful icebergului. Sunt inca bine dispus si indragostit. Sunt plutitor. Sunt un ciorap murdar, dar fericit ca s-a plimbat mult si a stat mult timp aproape de ceva cald si pufos. Sunt un nor magic. Sunt ca un drog. Pentru mine mai ales sunt ca un drog. Imi provoc singur dependenta de mine si de aer. Si de apa. Si de mancare. Sunt dependent. Beau apa si nu mi-e rusine sa recunosc. Sunt dependent de lumea fizica in care traim. Sunt dependent de sentimente. Prizez imbratisari si trag in vena saruturi. Aspir la pastrarea acestui sentiment in stare pura cat mai mult timp. Sunt mai pufos decat prevede legea. Sunt obosit si adormit. Voi visa frumos. Voi visa iar fata ce-mi captiveaza imaginatia atat constient cat si inconstient. Voi visa si eurocoduri. Le voi injura probabil in vis. Nu-mi sunt dragi codurile si normativele, dar ma bucur ca exista. Sunt realmente fericit ca munca a zeci si sute de generatii este tot timpul catalogata si indexata intr-un standard. Sunt mandru ca se poate face ceva cu invataturile trecutului. Sunt mandru ca sunt inginer. In clipa asta. Poate peste 2 clipe o sa-mi treaca mandria, si o sa redevin umil. Dar e bine... Lumea e frumoasa, desi cateodata miroase mai urat, ramane de o frumusete pura necizelata, ca o masina italiana (adica alfa romeo, fara sa fac reclama, este o remarca foarte obiectiva).

Sunt zen.

Sculptural, fenomenal, fabulos

Bineinteles ma refer la o masina. O seria 7 veche (circa 1980) care mi-a aterizat pe desktop si ma face sa zambesc nostalgic la vremuri care nu au fost traite dar in care mi-ar fi placut sa traiesc. Un fel de nostalgie empatica pentru vremurile in care parca toata lumea zambea mai mult (drogurile si alcoolul erau probabil mai ieftine si mai la discretie) si cumva parca totul era mai vesel (o fi de la nuantele din poze, sau de la frezele misto si pantalonii evazati)...Dar da-o naibii de nostalgie, ca de maine, recte aproape de azi incep sa intru in campul muncii. Cu tractorul. La arat. Vad deja viitorul. Vad cum se intuneca universul si cum insusi sistemul nostru solar va cadea prada soarelui ce-i da viata si speranta. Dar mai aproape in timp vad cum ajung un inginer bun si specializat pe orice probleme dubioase de structuri intortocheate gemute de minti luminate de arhitecti colocatari sau rubedenii arhitecturale. Indiferent, viitorul suna bine. Azi. Poate maine dupa 8 ore de munca asiduua (presupun, nu am idee ce voi face exact maine) mi se va parea exact contrariul, si voi ajunge la concluzia inevitabila ca nu este de mine ingineria si ca nu pot sa fiu capabil sa duc la bun sfarsit o treaba cu o asemenea responsabilitate si mai bine ma angajez agent de vanzari la un dealer auto ca sa conduc masini noi care nu le voi avea niciodata din cauza salariului mizer si voi fi stresat de seful cu mai putina scoala decat mine pana cand intr-o zi o sa intru in mod deliberat intr-un stalp cu o viteza excesiva intr-o masina care evident era in drum spre un client fericit si incantat de un drive test pentru masina care dorea sa si-o cumpere din banii altor oameni prin finantari straine prin banci... Deci sper ca iese bine treaba cu ingineria, altfel ma fac scriitor, sa stau si sa scriu in casa despre ce urat e afara si ce grea e dragostea (peste 200kN) si cat de complicata este existenta, si cum fiecare particula are vointa si minte proprie, cat si o particula identica in alta parte a universului necunoscut care reactioneaza la tot ceea ce se intampla cu particula in speta, fiind de fapt sufletul pereche al respectivei... Complicata existenta, mai bine ma culc si incerc sa ma gandesc la aceste probleme si altfel, gen in vis.

XOXO

PS: intotdeauna am vrut sa inchei un blogpost cu xoxo. Deci xoxo all!

Conditii de rezemare a hainei pe curier

Din ce in ce mai mult realizez cu mirare inexistenta ca titlurile nu acopera niciun domeniu al continutului. Dar asta nu este neaparat rau, pentru ca pana la urma nu cred ca intereseaza pe nimeni ce exact fac eu cu un curier, sau cu un cuier, cum si unde sprijin haina, si mai ales ce haina aleg sa rezem pe contur. Si irelevanta este evidenta. Si evidenta este evidenta. Evident. Dar band cola la ora asta imi amintesc de vremuri demult apuse cand jocurile curgeau nocturn si urmatorul frag motiva urmatoarea actiune si urmatorul mol de aer inhalat (desi parca un mol de aer ocupa mult peste capacitatea mea pulmonara daca tin eu minte corect 22.4 L mai precis), si ziua de maine nu atarna in balanta ca relevanta decat cu ocazia unei lucrari sau alte activitati scolare extraordinare. Si culmea, asta se intampla si maine. Un deja-vu puternic in aer apropo de cum ma simt mai tentat sa ard gazul decat sa studiez catusi de putin ce am de facut maine la test. Un deja-vu natural, si intuitiv deloc productiv. Si astfel mai degraba-mi caut wallpaper pe care nu apuc niciodata sa-l vad mai mult de cateva secunde pasagere in scurtul moment cand buteaza calculatorul si nu sunt langa el, sau intre aplicatii.

Radiografia mentala a blogului da rateuri. Nu reusesc sa dezvolt elocvent agitatia ce se dezvolta, morocovenia ce ma mananca (si nu invers, cum ar fi mai logic, adica eu sa mananc un morocov), pufosenia ce ma macina si ma domoleste din instinctele masculine de a ucide si domina (si care-i asa de dulce incat nu-mi vine sa renunt la ea nici cu forta nici cu torta nici cu nimic altceva care sa rimeze cat de cat), si de ce nu, si pofta craciuneasca a sarbatorilor. Nu sunt eu credincios sau fidel vreunei sarbatori, dar parca din cauza atitudinii generale si culorilor ce incep sa domine perioada lunii decembrie incep si eu sa ma simt si mai pufos (da, limitele pufoseniei mele deja frizeaza absurdul). Si poate mi-e pofta de zapada, de materia asta alba si rece care reuseste sa acopere toata murdaria si gri-ul orasenesc. Ma rog, cel putin in primele zile, pe urma se maroneste treaba, dar irelevant in cazul de fata, ideea e importanta. Si anume ideea ca e frumos cand ninge, desi azi am fost in camasa si tricou la scoala, si o ninsoare m-ar fi incapacitat temporar in mod cert. Macar nu m-ar fi incapacitat si temporal, caz in care as fi devenit atemporal, si deci foarte usor as fi putut sa dorm ca-n zilele de glorie.

Poate mi-e somn si asta-i ideea care reiese subconstient din textul asta.
Poate sunt indragostit.
Poate sunt stresat.
Poate toate trei variantele sunt adevarate...

Neprihanirea prinderii cu sudura

Posibil sortile sa se intoarca radical dupa o axa proprie neutra nedeterminata inca dupa vreo metoda cunoscuta si astfel tanarul inginer din mine sa se avante cu avant in fata vantului muncii. Pare promitator, un interviu a decurs bine, sunt 99.99% angajat si incep peste cateva zile. Sunt tare curios. Sunt tare nerabdator. Posibil intregul univers sa mi se dea peste cap si sa-mi redefinesc valorile si principiile. Sunt bucuros. Sunt entuziast. Sunt tanar. Inca nu m-am izbit de adevaratele probleme din viata. Inca nu m-am dat cu capul de prag. Inca urmeaza sa-mi iau primele suturi autentice direct in poponet. Si sunt entuziast de idee. Incantat de ideea ca intru in viata si nu doar in scoala si situatii teoretice. Intru in capitalism. Reticent si temator, ma indrept spre a face ceva util pentru societate.

Si in acelasi timp, in alte colturi ale lumii se invart teorii fundamentale despre ce ar fi putut NASA sa anunte intr-o super conferinta de presa. Si ma numar printre cei care desi uimiti de descoperirea unei gauri negre fantastic de tinere, parca ma asteptam la ceva mai mult, si deci ma simt ca un copil caruia i-a fost furata acadeaua, dar i-a fost data alta in schimb, dar mai naspa. E tot o acadea, dar nu-i la fel de buna ca o poveste cu o cometa distrugatoare, o planeta locuita, o nava extraterestra, sau orice alta descoperire cu tente istorice si biblice in dimensiuni. Ma simt un pic tradat de propria minte. Ma tem ca s-ar putea intampla la fel si-n povestea angajarii. Poate vreau sa vad mai mult decat este, si ma bucura ideea si ma face sa balesc de entuziasm mai mult decat ar trebui, doar ca sa fiu un pic deziluzionat de realitate. Nu neaparat realitatea cruda si dura, dar mai putin distractiva si/sau fantastica. Incerc sa fiu reticent si cumpatat in idei si mentalitate, si consecvent in unele idei, dar parca simt ca uneori mintea tinde sa derapeze. Si ma trezesc din orice idee cu gandul iminent ca ar trebui sa fiu mai pufos si-n alta parte in clipa asta. Poate ar trebui sa simt parfumul de pe perna de la sursa. Poate ar trebui sa fiu mai pufos decat sunt. Poate si iar poate, posibilitatile sunt nelimitate. Cert nu mai este nimic, decat faptul ca societatea e morocovita bine, si cand zambesti in metrou gandindu-te la o anumita persoana in timp ce asculti o anumita melodie tinzi sa indepartezi oamenii din jur, care probabil incep sa se intrebe ce substante exact folosesti. Si substantele sunt asa de naturale incat este inuman sa folosesti altceva. E frumos. E bine. E tinerete.

Conditia omului de geniu in societatea morcoviana

Lumea e mai complexa decat pare. Nici modulul acesteia nu este usor de calculat, si nici in forma trigonometrica lucrurile nu par mai interesante sau mai demne de concluzii suplimentare. In esenta trebuie sa raspundem la eterna intrebare "cine este i?" Si ajungem invariabil la o idee de proportii biblice, respectiv ca nu stiu cine este i. Eu. Eu sunt i? Eu sunt factorul care aduce complicatii suplimentare intr-o lume deja ravasita? Eu sunt cel care promoveaza schimbarea si apocalipsa? De ce as promova apocalipsa nu stiu, poate din criterii de convergenta de creatie a unei lumi mai lipsite de buguri. Si astfel citesc cu interes despre cum imeditata vecinatate a galaxiei devine imediata vecinatate a planetei, si cum 2 vorbe sunt inversate fara sa dea impresia cineva ca numitorul este de fapt zero, si ca poate duce la orice concluzie inventata vreodata, inclusiv faptul ca societatea este morcoviana. Adica este formata din oameni morcoviti, sau cu morocovi te miri pe unde, sau oameni carora le place sa manance morocovi (poate morcovii altora de ce nu?). Si ma simt pustit si groaznic de visele eterne ce ma bantuie de cand ma stiu, de apocalipse, zombii, ravasiri generale care nu duc spre nicio concluzie decat faptul ca-mi trebuie o vacanta departe departe departe si doar cu Ea.

Inginer sunt, degeaba sunt, chef de facut patul nu am. Nu-mi ramane decat sa trag barem si sa arunc o privire peste umarul vecinului sa-mi dau seama ca ceva nu este bine in ecuatie, si ca trebuie reprogramat ceva din temelii. Gandacii tot incearca sa dea drop la minerale, numai ca sa fie izbiti nemilos de un papuc cu tendinte omucidale. Mucii curg siroaie, ma fac sa ma intreb daca exista vreun baraj pe drum sau daca trebuie proiectat vreunul.

Si acum special pentru google, vom adauga cuvinte random prin inlantuire romantica si pseudo-logica: Carambol de morcovi izbit de carcalacul de serviciu plecat cu sorcova la Odobesti sa cumpere tarnacoape pentru cartofii din curtea vecinei lui tinere si minore, dornice de aventuri salbatice si fierbinti cu soarele de pe cer, parjolind in calea lui de departe cam tot desi nimic nu pare a fi afectat din cauza ignorantei contemporane ale societatii propasite intr-un mod negativ de modul de vibratie fundamental gresit din temelie al gandacului strivit sub papucul sortii facut din bumbacul sortii si din plasticul destinului imbarligat al celebritatilor mondene excitate de catastrofele sterpelite de pe tejgheaua neamului batranesc.

Dar sunt pufos.
Si sunt confuz.

Tarziu

E tarziu si realizez ca s-a terminat vacanta. E timpul sa ma intorc la scoala. La invatat, la treziri matinale cu scopuri bine determinate, si la evolutie proprie.
E tarziu si realizez ca a trecut o ora intre propozitii. O ora si cateva zeci de filmulete cretine si amuzante in acelasi timp care reusesc sa provoace rasete plecand de la aceleasi probleme cotidiene enervante, si aceleasi clisee politice si etnice.
Si e tarziu si realizez ca a trecut o zi in care n-am realizat nimic.
Si ma conformez realitatii si accept ca nu am facut nimic. Si asta ma distruge. Faptul ca accept ca n-am facut nimic. Poate azi gaseam ce cautam. Poate azi salvam omenirea de la vreun viitor dezastru. Poate azi am invatat ceva ce nu stiam sa fac ieri. Dar adevarul e ca nu am invatat nimic util azi. Si e tarziu si azi nu mai exista. Maine deja e stabilit. Maine deja se desfasoara. Si cum zice dorelul, ziua de maine se termina azi de cele mai multe ori. Fie ca-i vorba de examene, fie ca-i vorba de proiecte sau de alte evenimente urbane. Uneori viitorul imediat apropiat se termina inainte sa-ti dai seama cand a inceput, damite sa mai ai ocazia sa-l si vezi in prezent. Si poate asa-i mai bine. Poate asa omul se confrunta cu problemele fara sa aiba timp sa se gandeasca riguros la ele. Poate asa functioneaza speranta si ziua de maine. Poate asa reusesc sa ma culc azi linistit stiind ca maine deja s-a consumat si deci orice decizie as lua nu mai exista cale de intors de pe linia deja stabilita de azi.

Si deci nu exista liber arbitru si suntem toti doar niste pioni intr-un joc de sah imens dat intre spatiu si timp. Si timpul castiga intotdeauna, pentru ca in spatiu se intampla orice, in timp ce timpul doar trece nemilos si indiferent. Ca un martor la o crima, doar sta si se uita. Poate e afectat, dar n-o va arata niciodata, pentru ca nu exista instanta, si pentru ca nu exista judecata, si pentru ca timpul n-are constiinta care sa fie incarcata.

Si sunt somer si astfel la 3 dimineata pot scrie baliverne.
Baliverne care recunosc aveam pofta sa le scriu de multa vreme, pentru simplu fapt ca-mi place sa scriu baliverne. Desi apreciez momentele cand nu am timp sa fac nimic si toate activitatile se leaga din una in alta ca intr-un dans nebunesc stresant si incantator si la sfarsitul zilei sa pic lat de somn, de data asta apreciez ca nu ma streseaza nimic. Decat ideea somnului. Ma streseaza sa dorm de pe o parte pe alta cand ceva ma doare, sa tot incerc sa gasesc pozitia aia ideala, in care sa adorm dulce fara sa mai simt nimic, in care creierul sa fie impacat. Ceea ce cam seamana cu fericirea. Un echilibru instabil greu realizabil ce in orice moment poate strica peisajul total. Dar si cand este prezenta, face din adormire un parfum ce merita savurat, si din viata o floare ce merita mirosita, o prajitura ce merita gustata, si o savarina ce merita molfaita (da, este un verb).

Aparent sunt stresat de ceva. Sau am fost stresat de ceva, ca altfel nu s-ar fi declansat oarece procese in corpul meu. Dar inca nu inteleg de ce exact. Ma simt bine, ma simt chiar fericit, usor plutind cateodata. Desi in clipa asta nu sunt implinit, pentru ca o anumita pereche de ochi nu i-am putut privi azi. Si asta din decizia mea. Si nu stiu inca daca am decis bine. Si probabil nu voi afla vreodata. Partea rationala din mine de multe ori am tendinta sa cred ca-mi taie din avant si din pofta si din satisfactie si din cam orice. Taie din distractie ca un cutit electric prin margarina, mancand odata cu el si o portiune din suflet. Si am tendinta sa ma intreb daca merita partea rationala. Si nu stiu de ce, ca partea rationala din mine stie ca am nevoie de partea rationala din mine. Dar asta creeaza un mic cerc vicios. Daca n-as avea partea rationala n-as rationa ca am nevoie de partea rationala, si deci as fi mai implinit in dulce inconstienta si impulsivitate. Si asa persoana calma si pufoasa din mine s-ar lasa prada senzatiilor si impulsurilor aleatoare din minte. Si partea animala ar ajunge la putere, ca partea pufoasa este prea pufoasa sa preia vreo conducere indiferent de natura ierarhiei sau haosului intern. Si as ajunge animal. Si asta ar fi cam nasol, ca n-as mai putea concepe ganduri abstracte, si implicit ganduri. Si deci n-as mai avea minte, si deci fara minte n-as mai putea sa-mi percep existenta, si deci as muri. Si deci fara parte rationala as ajunge sa-mi reneg propria existenta si sa intru in nefiinta si implicit sa mor. Un lucru bun este ca acest rationament imi denota ideea ca partea rationala inca exista si e bine mersi functionala, desi putin prin gropi ca un ml cu suspensia pneumatica defecta. Si din nou ajung la concluzia ca e bine sa fiu rational cateodata si sa-mi tin instinctele si emotiile sub control. Sub un control zic eu decent. Prea mult si m-as spockiza, si prea putin si as pierde contactul cu realitatea. Dar cat contact cu realitatea vreau nu este o variabila prea clara.

Realizand asta, sunt convins ca sunt pe drumul cel bun. Nu cel cu gropi care duce in taramul ciupercilor supracrescute. Sper sa fie bine, ma tin bine si sarut o persoana special avizata in acest sens cu preaviz de sarutare.

Si chiar mai pufos

Cateodata ma minunez ce pauze imi iau singur de la drogul exteriorizarii. Si pe urma imi trece rapid cand realizez ca exteriorizarea ia alte forme. Dar nu stiu exact cum se intampla ca tot aici ajung, si ordinea interna si ierarhia prin care imi fac diagonosticul mental este data peste cap. Si raman confuz si in dubii despre propria modalitate de a incerc sa-mi inteleg propria minte si propria modalitate de explicatie. Si cand ramai confuz in fata confuziei atunci treaba devine confuza.

E ca si cum te-ai lovi de un perete care stii ca e acolo dar nu stii niciodata unde ii sunt armaturile. Si daca este calculat la rasturnare perpendiculara. Si cel mai probabil nu este, si deci poti sa-l darami. Si asa orice perete poate sa cada. O problema poate fi infranta cat timp gasesti modalitatea optima de abordare. Dar ce faci cand peretele este transparent, inodor si imaterial? Cum infrangi ceva ce nu poti aborda conventional? Cum permuti mintea astfel incat sa poti gandi in alte dimensiuni decat cele cu care esti obisnuit? Cum te bati cu ancientul cand nu il vezi, si cand fiecare palitura a lui are puterea de a te trimite dincolo de spatiu si timp?

Si iar ajung in cicluri nesfarsite de intrebari retorice carora intotdeauna le caut raspuns. Cred ca din primul post pe blog si pana acum n-am raspuns vreodata la vreo intrebare care mi-am pus-o. Doar ma intreb, contemplez si ma mir, si apoi uit, si trec peste, cufundat in alte si alte si alte intrebari, mereu in schimbare... Si intrebarile vechi raman prezente pe silent, si din cand in cand vibreaza agresiv, dar nimeni nu le aude, caci intrebarile noi sunt mai galagioase, au ringtoneuri polifonice si enervante, si cateodata chiar manele.

Si ma intreb oare o sa inceteze vreodata aceste intrebari? O sa se sfarseasca dilemele ce ma apasa? Si in mod exclusiv si nemaipomenit da, la intrebarea asta voi raspunde: Da!

Ar fi prea simplu si recurent acum sa dezvolt cum si de ce, asa ca voi apela la argumentul suprem ca pot oricand sa-mi dau cu parerea, si la faptul ca am drept de veto in consiliul universal (evident pentru ca sunt membru fondator), si ca pot deci sa dau raspunsuri scurte si obiective la probleme arzande fara sa argumentez. Adica pentru ca pot. Si pentru ca asta face lumea sa fie un loc foarte divers, faptul ca orice om poate sa traga propriile concluzii absolute si irefutabile. Si nu trebuie sa ma credeti pe mine, doar ascultati aceste marturii:
"De cand ma dau atotstiutor si raspund la orice intrebare categoric, nimeni nu ma mai baga in seama!" - Louis, 13
"Nu stiam ca pot avea o asemenea putere, oamenii chiar ma cred si se iau dupa sfaturile aleatoare care le dau, este uimitor!" - Jose, 64
"Ce ma intrebati de fapt? Nu va dau niciun ban!" - Baba anonima
"Vine razboiul, caiti-va!" - Fanatic religios
"OOGG!!" - Trak'lu, orc lvl 54

Astfel pot da raspunsuri tampite la orice intrebare imi trece prin cap.
Dar nu ma simt implinit. Nu ma duce pe nicio culme distractiva aceasta practica. Ma vad iar in fata monitorului la o ora tarzie in noapte debitand tampenii. Am ajuns de unde am plecat. Am cochetat cu ideea de a scrie de pe telefon pana mi-a iesit pe nas. Nu se poate aparent scrie orice de pe telefon. Daca scriu ca vreau sa ma sinucid plantandu-mi adanc in craniu un cutit supradimensionat din sertarul de langa chiuveta nu se intampla nimic, daca scriu insa ca am luat cunostiinta cu cea mai fantastica faptura ce mi-a captivat vreodata atentia, mintea si sufletul, crapa instant browserul. Este clar, browserele de pe telefoane urasc dulgaceriile si incurajeaza gandurile triste si depresive. Not cool.

Asta nu inteleg. Incerc sa ma inteleg si sa-mi fac radiografii cerebrale asupra starii mentale, si nu pot scrie tot ce traiesc, tot ce simt, tot ce experimentez. Nu pot descrie starea de exaltare totala ce ma cuprinde cand o vad. Nu pot sintetiza cum toate gandurile random se ascund ca niste furnici inapoi in musuroi cand ma gandesc la ea. Nu pot explica de ce inima-mi trasare stiind ca urmeaza s-o vad. Sunt lucruri si stari ce le traiesc si nu le pot explica, nu le pot scrie, nu le pot decat trai. Stiam ca unele lucruri nu se pot scrie, am mai si scris asta, si in continuare refuz sa astern in scris unele lucruri, pentru ca simpla incercare de a transpune in crudul mijloc scris sau internautic a unui sentiment asa de inaltator si sufocant este inutila si stupida.

Alteori si mai pufos

Dupa o durere de cap ce m-a macinat o zi intreaga, intrerupandu-ma din activitati artistice de desene tehnice, trecuta cu greu cu cateva pastile bune, realizez ca ma simt putin aerian. Nu ma pot declara ametit, nu ma pot declara fizic afectat, doar ca parca nu am controlul complet asupra organismului. Dar oare il am vreodata acest control complet? Sunt oare complet in posesia propriului corp? Mintea oricum nu este controlata de nimic, si nici obiectul controlului meu propriu nu este. Incep sa cred ca in momentele in care ma gandesc la asta ma detasez de propria persoana fizica, si migrez catre o alta entitate observatoare ce-mi domina fiinta dintr-un plan superior de constiinta. Si realizez ca nu-mi place sa ma simt asa separat de propriile componente esentiale. Si realizez ca desi asta se intampla rar, se intampla. Si sunt separat pe bucati fizice, psihice, si de ce nu, emotionale. Desigur legaturi exista intre ele, legaturi greu de ucis si de lichidat, un fel de legaturi electrice bine stabilite in timp si spatiu, ce nu se vor separate nici cu ruptorul de faze.

Si incercand sa-mi fac radiografii mentale, care cateodata sunt mai precise, alteori doar se invart in cercuri dubioase de alegorii si metafore care nu duc nicaieri, reusesc doar sa conturez o imagine pufoasa. Pufoasa intr-un mod zen, in care nu simt propriul organism ca fiind al meu, ci fiind doar un fel de mijloc de interactiune, un costum de carne ce ma simt obligat sa-l port. Sunt convins ca fara el as putea imbratisa mai bine pe oricine, cu toata fiinta. Incerc inca sa-mi stabilesc care imi este fiinta, care imi este mintea, si care imi este spiritul. Ma stradui sa gasesc legaturile dintre ele ca ceva inteligibil si logic. Dar nu reusesc. Nu reusesc pentru ca pe de o parte nu vreau. Prefer sa fie ceva ce nu pot intelege cu totul, pentru ca altfel as deveni prea pragmatic, si orice fluturas l-as clasifica instant drept o rebufnire a sentimentelor in reactie fizica. Si nu-mi pasa, imi place sa cred ca este ceva magic, ceva ce mi se declanseaza cand o vad, si cand o simt aproape, si cand o vad zambind si cand o iau in brate si cand o sarut si asa mai departe. Vreau sa cred ca spiritul imi este ceva asa de ciudat incat imi va plana peste planul de existenta terestru mult timp dupa ce viermii imi vor distruge complet corpul fizic. Imi place sa cred ca exista viata dincolo de moarte. Probabil pentru ca, precum ca orice alt om, ma tem de moarte. Si de fapt nu cred ca e chiar temere, dat fiind de cate ori am visat ca muream intr-un fel sau altul (deobicei foarte foarte foarte violent), ci mai mult un regret teribil ca nu voi fi experimentat ce poate fi experimentat in viata asta umana. Ca nu am trait unele experiente ce poate imi schimbau pentru totdeauna perceptia asupra mediului. Si astfel privesc sfarsitul cu regret ca timpul este limitat. Dar in loc sa ma ambitioneze sa fac toate tampeniile ce exista, nu se intampla nimic. Constatarea are loc, perceptia ajunge la minte, dar mintea o ignora. Este probabil o clauza de aliniere sociala care imi inhiba pornirile de trairi extreme. Si astfel ajung din nou sa regret aceasta aliniere sociala, si ii dau dreptate cui zicea ca niciodata nu ne maturizam, ci doar invatam sa ne comportam in public. Si cateodata rabufnim si ne copilarim si ne place. Si asa ar si trebui.

Tin minte ca acum cateva saptamani treceam printr-un parc si ma gandeam (cu voce tare cred) de ce nu se mai fac leagane si tobogane pentru adulti. Doar pentru ca am crescut inseamna ca nu mai avem nevoie de astfel de amuzamente fizice simple si eficiente? M-as da in leagan foarte des. Imi place sa testez factorul de amplificare dinamica pe propriul corp. Sa vad toata dinamica si statica invatata cum are aplicabilitate la scara mica dar comparabila cu propriul corp. Imi da un sentiment de satisfactie ca inteleg mai bine procesele fizice care au loc, cel putin fata de atunci cand eram mic. Si sentimentele de satisfactie nu-s des prezente in viata adulta. Desi nu ma pot declara adult. Cu varsta am descoperit ca nu sunt mai capabil decat acum cativa ani buni la mai nimic. Am mai deprins anumite chestii legate de meserie, chestii insa care nu pot sa zic ca le-as fi inteles mai putin daca imi erau predate acum 10 ani. Ceea ce ma face sa ma intreb de ce nu poti da la facultate mai devreme? Si de ce am facut atatea materii inutile?

Imi place sa incerc sa ma inteleg. Ma face sa cred ca ma pot intelege. Imi da o speranta ca undeva cineva ma poate intelege. Ca undeva cineva poate intelege ce se intampla in mintea mea. Si poate candva acel cineva imi va spune si mie ce se intampla. Si daca ar trebui sa ma alarmez sau sa fac ceva pentru a-mi salva mintea de la propria distrugere iminenta. Sunt convins de distrugere iminenta din cauza gandurilor din ce in ce mai dubioase si mai haotice. Si pana acum un singur element imi poate unifica din ganduri si purja practic mintea. Si acel element este momentan plecat, si automat mintea nu mai are ce sa faca si dispera. Se chinuie sa se adune la treaba. Se chinuie sa uniformizeze gandurile, sa faca ordine in haos general ce domina. Si chiar si gandul unificator tinde sa dea rateuri din cauza factorilor perturbatori din mediu. Si mediul nu-l pot estompa, ca as ajunge schizofrenic. Si ma simt obligat sa renunt la anumite scuturi si privilegii de a avea scuturi magnetice in cap, si sa recunosc. Mi-e dor. Mi-e dor si recunosc ca mi-e dor. Simt nevoia fizica de imbratisare. Simt pufosenia cum vrea sa se intinda ca o melasa peste tot. Simt cum pielea devine singuratica...Si cum bratele imi devin calde asteptand o imbratisare anume. Si mai trebuie sa astept...si sa lucrez...si sa tampesc in proces. Si asa mintea ajunge sa-mi fie de fapt destul de rezonabila. Si ma intristez. Ca realizez ca sunt om. Si ca sentimentele mele sunt pur omenesti. Si ca am legaturi puternice cu lumea asta. Nu vreau legaturi in plus, imi place sa ma stiu detasabil din lumea asta, si dependent de alte variabile din cer. Sperabil din alte galaxii. Pentru ca imi place sa ma cred din alte locuri si nu doar un simplu om. Si din nou asta e pur omeneste, ca ne place sa ne simtim speciali. Si altfel decat restul. Si asta ne face la fel de speciali ca restul umanitatii. Si astfel sunt ordinar. Si asta ma deprima. Si nu vreau sa fiu deprimat. Asa ca-mi suprim gandurile si ma infund in ganduri pufoase care intotdeauna ma scot din apa cu capul la mal. Desi plin de alge si alte prostii agatate din fundul oceanului gandurilor nefaste. Care ganduri nefaste nu sunt asa de nefaste, sunt doar rezultatul unor mentalitati evoluate din violenta si stres. Stresul maturizarii, si intrarii intr-o noua etapa in viata. Pentru care sunt pregatit teoretic, dar practic am mici dubii...

Irelevant, tot ce zic este irelevant, mi-e dor si asta e relevant. Mi-e dor de propria minte care este in vacanta...

Uneori foarte pufos

Uneori ies din realitate asa cum ies din blog, brusc si pe neasteptate. Si evadez in lumi alternative, in dimensiuni paralele, in vise si cateodata in aceeasi realitate dar modificata in functie de preferintele specifice timpului respectiv al evadarii. Nicio dimensiune nu e la fel, nicio realitate la fel de dulce ca realitatea in care evadez. Nu fug efectiv de nimic, doar tind sa las mintea sa o ia razna si sa-si ia independenta in dinti, declarandu-se in vacanta cand ii se nazare. Nu am stabilit inca un grafic exact al dependentelor factorilor de evadare, asa ca pot sa generalizez ca evadarea mintii este un proces stohastic (si ergotic daca tot am precizat acest cuvant nou si miraculos ce mi-a incantat unul din examene), cu o distributie complet variabila in axele cu came trasate cu linie punct linie punct si de la capat. Care capat? Capatul tramvaiului in care se urca tipul de canta trololol dupa cateva pahare de spritz turnate pe gat intr-o bomba alaturi de prietenii alcoolisti din cartierul uitat de lume in care-si traieste batranetea acum cu pensia intacta dintr-o decizie politica inca nepusa in practica obligatorie de la facultate.

Si iar mintea tinde sa divagheze, sa fuga de spate intr-o curba ce nu o pot vedea, dar pe care o pot controla in momentele in care nu-mi dau seama exact ce se intampla cu trenul de rulare. Oare l-am prins? Oare am bilet? Daca ma prinde nasul fara bilet in trenul de rulare? O sa ma pedepseasca? O sa ma trimita sa repet anul ca pe vremurile bune cand filmele cu vampiri chiar terorizau oamenii si nu-i faceau sa faca intalniri de milogeala sa vina actorii in romania? Nu-mi dau seama, este confuza situatia, mai confuza decat pisica aia lenesa ce se sprijina de marginea patului cocosata de treburile zilnice, nefiind capabila sa se apuce de treaba sa-si termine odata licenta si facultatea, sa devina inginerita in sfarsit si sa intre in campul muncii, sa-si asume responsabilitatile de care fuge de fapt cand ii evadeaza mintea din ghearele cotidianului vandut la colt de strada de un vanzator ambulant ce-si risca viata intre masinile viteziste si tupeiste, masini de altfel care sunt o specie pasnica pana cand se enerveaza si incep sa claxoneze...

Pornisem de la ideea de evadare, evadare din cotidian, evadare din decor, vacanta. Da, asta era, cautam vacanta in analele mintii si n-am gasit decat idei dubioase ce miros ciudat. Nu e chiar asa de uimitoare descoperirea tinand cont ca a fost savarsita intr-un loc care se cheama analele, dar nu asta e important acum. Important e sa ma adun si sa termin odata treburile ce mi-au fost aruncate in fata in graba de viata grabita si agitata intotdeauna. "N-am timp" e sloganul mai nou...
Si ma ia un dor de duca, acum mai mult ca oricand. Sa vad, sa merg, sa ma indepartez de responsabilitati, si sa fiu acolo unde nimic nu ma mai poate afecta, si unde ideea de casa este doar o umbra ce stiu ca va veni iremediabil dupa visul frumos al evadarii. Dar o evadare pur si simplu nu-mi mai este suficienta, acum trebuie o evadare colectiva. Mintea nu-mi mai apartine strict mie, asa ca nu o mai pot elibera solitar, ci am nevoie de ajutor si de inca o cheie rasucita pentru a elibera bomba nucleara pe campie, omorand probabil milioane de strumfi nevinovati. Dar oare chiar sunt nevinovati? Oare nu ei au starnit marea molima ce a decimat milioane de ciuperci din padure? Ciupercile nu au dreptul la viata? Ciupercile sunt chiar nevinovate fata de strumfii aia tradatori, care intotdeauna lucreaza in perechi. Ma cert cu fiinte mici si albastre imaginare? Niciodata!

Si imi dau seama ca neglijez blogul. Stiu ca am citit candva undeva cumva ca atunci cand un blog se rareste in posturi inseamna ca autorul e fericit. Si asa e, pot sa confirm, judecand dupa perioada medie de revenire pe blog chiar observ aceesi tendinta de rarire, sau mai rau, chiar o tentativa de pufosenie totala si globala a continutului, odata bogat in descrieri violente sau dubioase. Acum numai fluturasi ma inconjoara, animalutele din padure vin sa-mi manance din palma si sa cante impreuna cu mine. Si in loc sa ma panichez si sa le impusc in cap pe toate, ajung sa-mi placa si sa-mi devina prieteni. O tendinta periculoasa. Observ chiar si-n vise o tendinta reala de refulare a sentimentelor negative ce vor sa echilibreze pufosenia totala si iremediabila ce-mi inconjoara mintea, si care ma face sa plutesc si sa zambesc tamp, si acum sa stau ca-n povesti uitandu-ma pe geam si gandindu-ma departe (de fapt nu chiar asa de departe, dar nu asta e relevant neaparat, orice depaseste orizontul este departe, pana cand ma plezneste orizontul in fata accelerand la fund ceva). Visele in ultima vreme contin o doza reala si macabra de violenta, incluzand fie omoruri personale si intime, corp la corp, sau glont la tampla, fie adevarate urgii naturale, dezastre si cataclisme, cutremure si razboaie.

Da, mintea-mi degenereaza, si orice tendinta de echilibrare are loc in adevaratul camp de lupta din interior, respectiv in subconstient. Degeaba s-ar lupta constientul cu ceva, pentru ca orice gand este frumos suprimat de sentimente pufoase si calduroase, ce-mi furnieaza o tendinta reala de imbratisare constanta. Dar de data asta imbratisarea nu mai este generica si neadresata, ci este fixata pe un ip anume, cautand tinta fara incetare prin functiile constiente. Cum se traduce asta in lumea reala sau in termeni de aplicabilitate? Nicio idee, inca incerc sa decriptez ce se intampla exact in mintea mea ca sa ma inteleg, dar nu pot sa zic ca reusesc. Si tot blogul ramane cel mai bun martor de analiza proprie pe care-l am la dispozitie din tot arsenalul de tehnici de autocontrol inventate vreodata. Ma laud chiar cu autocontrolul si reglarea mintii, desi tinde foarte des sa ramana fara vreo functie de control si gandurile sa se inlantuie in forme geometrice pe cat de frumoase pe atat de dubioase in coerenta si logica. Uneori ma speri singur de ce pot sa visez spre exemplu. Inca nu-mi revin din ideea ferma de executie visata noaptea anterioara, in care capatam control complet intr-un mmorpg (as zice wow, dar cum nu avea interfata naiba stie ce putea fi), si imi expulzam repulsia fata de personaje dopate de nivel mare (care automat genereaza ego-uri virtuale imense, de cele mai multe ori fondate) si fata de lipsa totala de aptitudine necesara practicarii unui astfel de sport si adliteram executam un personaj de nivel mai mare din joc, intr-o maniera care nu putea fi plauzibila in mediul de control al jocului. Inca sunt uimit de modul complet plauzibil si realist de executie depictat de mintea mea in vis. Si nu neaparat de modus operandi, ci de lipsa totala de control personal ce o aveam in vis. Cred ca a fost reversul unui vis lucid, in loc sa preiau eu controlul si sa schimb visul, parca eram constient in vis de actiuni dar nu aveam control absolut deloc asupra propriilor decizii sau gesturi, ci numai asupra fluxului constient de ganduri. Ca sa nu mai zic de visul in care mergeam pe bicicleta prin oras, si constatam brusc ca decolez si ca practic controlam bicicleta fara sa mai fiu in propriul corp. Si ma vedeam de sus, si din nou nu ma puteam controla, ci doar ma vedeam cum fac accident si ma loveste un autobuz din plin. Si nu simteam durere, nu simteam regret, nu simteam nimic, ma vedeam de sus si mintea mi-era lucida si impacata cu ea insasi. Eram observatorul propriei existente.

Poate mintea incearca sa reverse in realitate ideea de control total ce i-am imprimat-o de-a lungul vremii. Ceva incearca sa-mi atraga atentia ca anumite lucruri nu le pot controla, si ca trebuie sa fiu constient de aceasta idee inainte sa ajung sa ma confrunt cu ea si mintea sa-mi fie contrazisa complet. Dar sa accept pierderea propriului control ca o componenta activa si naturala a existentei? Niciodata. Prefer sa mor incercand decat sa-mi las orice altceva sa-mi dicteze gandurile actiunile sau gesturile.

Si irelevant de tonul si ideea care se ascunde foarte prost in textul de mai sus, ma simt fabulos de pufos. Legendar de pufos chiar. Ma simt vesel si stresat, confuz si putin dezorientat despre propria soarta, dar convins si ferm pe decizie si optimist intr-un viitor luminos intr-un sens figurativ. Pentru ca in sens propriu imi place teribil de mult bezna si noaptea. Umbrele si misterul. Ideea de baza a lumii oculte de fapt... Si cu astea ma retrag catre o alta noapte plina de vise cel mai probabil dubioase. Desi inca sper la vise frumoase si care sa o contina pe EA si-n alta ipostaze decat doar tinand-o in brate in timp ce asistam neafectati la un potop sau alta catastrofa naturala. Desi cat timp imi sta in brate pot sa visez orice, si tot vis frumos e. Nu la fel de frumos ca realitatea echivalenta dar nu asta e important acum...