Alteori si mai pufos

Dupa o durere de cap ce m-a macinat o zi intreaga, intrerupandu-ma din activitati artistice de desene tehnice, trecuta cu greu cu cateva pastile bune, realizez ca ma simt putin aerian. Nu ma pot declara ametit, nu ma pot declara fizic afectat, doar ca parca nu am controlul complet asupra organismului. Dar oare il am vreodata acest control complet? Sunt oare complet in posesia propriului corp? Mintea oricum nu este controlata de nimic, si nici obiectul controlului meu propriu nu este. Incep sa cred ca in momentele in care ma gandesc la asta ma detasez de propria persoana fizica, si migrez catre o alta entitate observatoare ce-mi domina fiinta dintr-un plan superior de constiinta. Si realizez ca nu-mi place sa ma simt asa separat de propriile componente esentiale. Si realizez ca desi asta se intampla rar, se intampla. Si sunt separat pe bucati fizice, psihice, si de ce nu, emotionale. Desigur legaturi exista intre ele, legaturi greu de ucis si de lichidat, un fel de legaturi electrice bine stabilite in timp si spatiu, ce nu se vor separate nici cu ruptorul de faze.

Si incercand sa-mi fac radiografii mentale, care cateodata sunt mai precise, alteori doar se invart in cercuri dubioase de alegorii si metafore care nu duc nicaieri, reusesc doar sa conturez o imagine pufoasa. Pufoasa intr-un mod zen, in care nu simt propriul organism ca fiind al meu, ci fiind doar un fel de mijloc de interactiune, un costum de carne ce ma simt obligat sa-l port. Sunt convins ca fara el as putea imbratisa mai bine pe oricine, cu toata fiinta. Incerc inca sa-mi stabilesc care imi este fiinta, care imi este mintea, si care imi este spiritul. Ma stradui sa gasesc legaturile dintre ele ca ceva inteligibil si logic. Dar nu reusesc. Nu reusesc pentru ca pe de o parte nu vreau. Prefer sa fie ceva ce nu pot intelege cu totul, pentru ca altfel as deveni prea pragmatic, si orice fluturas l-as clasifica instant drept o rebufnire a sentimentelor in reactie fizica. Si nu-mi pasa, imi place sa cred ca este ceva magic, ceva ce mi se declanseaza cand o vad, si cand o simt aproape, si cand o vad zambind si cand o iau in brate si cand o sarut si asa mai departe. Vreau sa cred ca spiritul imi este ceva asa de ciudat incat imi va plana peste planul de existenta terestru mult timp dupa ce viermii imi vor distruge complet corpul fizic. Imi place sa cred ca exista viata dincolo de moarte. Probabil pentru ca, precum ca orice alt om, ma tem de moarte. Si de fapt nu cred ca e chiar temere, dat fiind de cate ori am visat ca muream intr-un fel sau altul (deobicei foarte foarte foarte violent), ci mai mult un regret teribil ca nu voi fi experimentat ce poate fi experimentat in viata asta umana. Ca nu am trait unele experiente ce poate imi schimbau pentru totdeauna perceptia asupra mediului. Si astfel privesc sfarsitul cu regret ca timpul este limitat. Dar in loc sa ma ambitioneze sa fac toate tampeniile ce exista, nu se intampla nimic. Constatarea are loc, perceptia ajunge la minte, dar mintea o ignora. Este probabil o clauza de aliniere sociala care imi inhiba pornirile de trairi extreme. Si astfel ajung din nou sa regret aceasta aliniere sociala, si ii dau dreptate cui zicea ca niciodata nu ne maturizam, ci doar invatam sa ne comportam in public. Si cateodata rabufnim si ne copilarim si ne place. Si asa ar si trebui.

Tin minte ca acum cateva saptamani treceam printr-un parc si ma gandeam (cu voce tare cred) de ce nu se mai fac leagane si tobogane pentru adulti. Doar pentru ca am crescut inseamna ca nu mai avem nevoie de astfel de amuzamente fizice simple si eficiente? M-as da in leagan foarte des. Imi place sa testez factorul de amplificare dinamica pe propriul corp. Sa vad toata dinamica si statica invatata cum are aplicabilitate la scara mica dar comparabila cu propriul corp. Imi da un sentiment de satisfactie ca inteleg mai bine procesele fizice care au loc, cel putin fata de atunci cand eram mic. Si sentimentele de satisfactie nu-s des prezente in viata adulta. Desi nu ma pot declara adult. Cu varsta am descoperit ca nu sunt mai capabil decat acum cativa ani buni la mai nimic. Am mai deprins anumite chestii legate de meserie, chestii insa care nu pot sa zic ca le-as fi inteles mai putin daca imi erau predate acum 10 ani. Ceea ce ma face sa ma intreb de ce nu poti da la facultate mai devreme? Si de ce am facut atatea materii inutile?

Imi place sa incerc sa ma inteleg. Ma face sa cred ca ma pot intelege. Imi da o speranta ca undeva cineva ma poate intelege. Ca undeva cineva poate intelege ce se intampla in mintea mea. Si poate candva acel cineva imi va spune si mie ce se intampla. Si daca ar trebui sa ma alarmez sau sa fac ceva pentru a-mi salva mintea de la propria distrugere iminenta. Sunt convins de distrugere iminenta din cauza gandurilor din ce in ce mai dubioase si mai haotice. Si pana acum un singur element imi poate unifica din ganduri si purja practic mintea. Si acel element este momentan plecat, si automat mintea nu mai are ce sa faca si dispera. Se chinuie sa se adune la treaba. Se chinuie sa uniformizeze gandurile, sa faca ordine in haos general ce domina. Si chiar si gandul unificator tinde sa dea rateuri din cauza factorilor perturbatori din mediu. Si mediul nu-l pot estompa, ca as ajunge schizofrenic. Si ma simt obligat sa renunt la anumite scuturi si privilegii de a avea scuturi magnetice in cap, si sa recunosc. Mi-e dor. Mi-e dor si recunosc ca mi-e dor. Simt nevoia fizica de imbratisare. Simt pufosenia cum vrea sa se intinda ca o melasa peste tot. Simt cum pielea devine singuratica...Si cum bratele imi devin calde asteptand o imbratisare anume. Si mai trebuie sa astept...si sa lucrez...si sa tampesc in proces. Si asa mintea ajunge sa-mi fie de fapt destul de rezonabila. Si ma intristez. Ca realizez ca sunt om. Si ca sentimentele mele sunt pur omenesti. Si ca am legaturi puternice cu lumea asta. Nu vreau legaturi in plus, imi place sa ma stiu detasabil din lumea asta, si dependent de alte variabile din cer. Sperabil din alte galaxii. Pentru ca imi place sa ma cred din alte locuri si nu doar un simplu om. Si din nou asta e pur omeneste, ca ne place sa ne simtim speciali. Si altfel decat restul. Si asta ne face la fel de speciali ca restul umanitatii. Si astfel sunt ordinar. Si asta ma deprima. Si nu vreau sa fiu deprimat. Asa ca-mi suprim gandurile si ma infund in ganduri pufoase care intotdeauna ma scot din apa cu capul la mal. Desi plin de alge si alte prostii agatate din fundul oceanului gandurilor nefaste. Care ganduri nefaste nu sunt asa de nefaste, sunt doar rezultatul unor mentalitati evoluate din violenta si stres. Stresul maturizarii, si intrarii intr-o noua etapa in viata. Pentru care sunt pregatit teoretic, dar practic am mici dubii...

Irelevant, tot ce zic este irelevant, mi-e dor si asta e relevant. Mi-e dor de propria minte care este in vacanta...