Asadar, poate maine

Am pierdut contactul. Contactul cu mine, contactul cu blogul, contactul cu ce imi trebuia cateodata noaptea cand ideile mi se adunau si imi faceau furori in forul organizatoric central biologic. Si contactul a fost si ingropat si protejat de intemperii pentru ca nu cumva sa vina alt factor perturbator si sa-l scoata si dezgroape si apropie cumva de mine. Asta ar insemna temuta introspectie care m-ar lovi din nou in moalele capului in mod barbar si repetat. Si asta nu mi-as dori in mod evident, ci mai degraba subtil, ca o realizare brusca a conditiei umane si dezamagirii inerente statutului de om.

Am invatat oarece in acest timp, am profitat de mintea-mi ravasita pentru a nu mai pune ordine in haos si pentru a permite haosului sa se dezvolte incontrolat. Reactiile interesante erau oricum starpite prin contactul permanent cu mediul inconjurator poluant si degraba varsatoriu de sange nevinovat (ca sa citez un clasic). Am fost invatat si intotdeauna am stiut ca sunt deosebit. Deosebit intr-un sens bun. Deosebit de inteligent, frumos si asa mai departe. Realitatea insa cateodata ma izbeste violent in fata cu palme repetate date precum chelia mosului ce il insotea pe Benny Hill. Pai cum? Adica nu sunt special si deosebit si asa mai aproape? Pai, da si nu. Sunt deosebit ca toti ceilalti oameni de pe aceasta planeta. Da, pot fi catalizatorul distrugerii sau renasterii omenirii (intr-un sens ingineresc bineinteles, ca in orice alt sens nu prea vad sensul sau directia, desi prespun ca sensul este trigonometric, asa cum orice sens ar trebui sa fie). Dar nu, nu-s suficient de deosebit incat sa fac diferenta masiva, sa ajunga soarta omenirii sa depinda de mine. Nu, mai degraba sunt doar un graunte de nisip intr-o plaja uriasa dintr-o sumedenie de plaje de o planeta albastra intr-o galaxie mare intr-un cluster de galaxii. Putin socat si resemnat, incet dar sigur incep sa-mi accept tacit soarta, si sa imi indrept energia catre un scop mai marunt, mai materialist, mai pragmatic si mai sec. Si cumva refuz sa accept asta. Poate copilaria din mine se lupta cu ultimul incarcator de la usp in x2 pazind mijlocul cand bomba e pusa si timpul pana la explozie aproape a trecut. Cumva, o ultima lupta interna trebuie data. Si acest blog imi va inregistra aceasta lupta. O lupta crancena ce probabil nu o voi castiga, o lupta pentru independenta, o lupta care nu are sens, si care nu prea are loc efectiv. Cea mai dubioasa si nasoala lupta e cea care nu are loc. E un fel de refulare interna care se aseamana gazelor intestinale. Stii ca trebuie sa ajunga afara dar parca ar fi mai bine sa nu ajunga nicaieri.

Poate ca asta inseamna din nou maturizarea, si aceste dileme sunt doar refulari recurente de ani buni a unor idei ce nu-mi dau pace. Poate n-o sa-mi dea vreodata pace. Poate sunt precum herpesul zoster, gata sa loveasca oricand din nou, izbucnind din propria cenusa ca o pasare pheonix cu caracter foarte dureros si total neestetic.

Cumva intelesesem din media si din toate directiile ca daca ma duce putin capul, cumva la varsta asta deja o sa fiu milionar catre bilionar, numarand mercedesurile si pierzand timpul prin cazinouri. Si cumva ajung sa ma streseze finantele si sa ma indrept catre anarhie totala in gandire, patriotismul meu arhaic incepand sa doarma, si sa lase loc unei posibile emigrari. Ultimul stinge lumina? Niciodata n-am vrut sa fiu de acord cu aceasta idee, dar in lumina ultimelor realizari si ganduri, incepe sa aiba sens. Incep sa-mi conturez viitorul unde acesta suna bine. Nu-mi place deloc ideea foarte romaneasca de fiecare pentru el, si nici ideea ca mai bine plecam decat sa ne acceptam soarta. Dar parca nici cu vreun protest nu vad vreo schimbare, mai bine ma resemnez si abandonez. N-am participat la niciun protest, si nici nu ma vad prea curand participand la vreun protest, asa ca nu vreau sa fiu nici fatalist nici ipocrit. Adevarul e ca pana la urma, la rece gandind, chiar o duc destul de bine, si orice alta limitare este de fapt o cale prin care marketingul si consumerismul au ajuns asa de bine in subconstientul meu incat incep sa fiu nefericit nevand lucruri de care nu am cu adevarat nevoie. Incep incet dar sigur sa ma indrept pe o cale pe care nu voi gasi nimic din ce ma va satisface, pentru ca sistematic tinta va fi ridicata mai sus, si mai sus, si uite asa ma vad cufundandu-ma intr-o societate consumerista cu capul inainte fara sa gandesc si fara sa-mi pese. Oare chiar imi doresc tot ce-mi doresc? Ce-mi doresc de fapt? Oare nu pot fi cu adevarat fericit pana nu gasesc o cale de a-mi indeplini toate ifosele? Refuz sa accept asta, refuz refuz refuz. Este stupid sa tanjesc asa puternic si tare dupa obiecte ce nu-mi folosesc (prea mult, sa nu dramatizez pana la urma, o masina este cat de cat practica, desi probabil intretinerea, impozitul, reviziile, asigurarea si toate celelalte cheltuieli ar complota impotriva mea cu tot cu murdaria, traficul si locurile de parcare din mirificul oras in care locuiesc). Pana la urma, cred ca tot ce-mi trebuie este o evadare. O evadare din cotidian, din normal, si mai ales, din orasul asta ce nu mi-a placut niciodata...

Si cred ca si mai sanatos ar fi sa trag un somn sanatos, o seara buna si o noapte buna.

XoXo

ing. Mihai Florea