Subliminal supersonic supernaut

Cateodata pe ascuns o idee imi apare, o voce care ma impinge catre o anumita destinatie sau locatie. De cele mai multe ori o ignor. Fie din considerente practice, fie din ipoteza unui destin si al unei traictorii nedezirabile din punctul de vedere al independentei fata de natura predictibila a spiritului uman. Din cand in cand insa tind sa imi ascult vocile interioare, si astfel ajung sa fac lucruri la care nu ma astept. Azi de exemplu m-am gandit sa ma duc spre gara de nord sa imi preschimb abonamentul de metrou (ca un bun inginer prevazator ce sunt, realizasem ca perioada de valabilitate va expira in timpul sarbatorilor si s-ar putea sa raman in plopul indisponibilitatii transportului personal subteran urban). Si urcand scarile rulante si studiand tavanul am intrezarit cum domnul stimabil trecut binisor de 70 de ani ce urca scarile in timpul deplasarii se impiedica si cade spre mine. Si reactia mea naturala a fost sa incerc sa ma opun, sarind cu spatele cateva scari pentru a incetini viteza domnului si simultan ancorandu-ma strasnic de mana curenta miscatoare. Si spre surprinderea mea (tinand cont de diferenta de masa si inaltime dintre mine si domnul respectiv) am reusit sa-l opresc complet si sa-mi tin echilibrul. Sunt mandru de mine.

Ciudata treaba, azi dimineata nu-mi venise ideea sa-mi iau abonament, si aparent la gara aveau si concediu doamnele de la bileterie, asa ca excursia a fost cam degeaba. Sau nu. Poate caut sensul in intamplari mai ceva ca un fan in carul cu ace, sau poate pur si simplu incep sa deschid ochii catre instinctul interior. Cert e ca este bine ca am fost acolo, mai ales ca in spatele meu nu se afla nimeni si nimic sa incetineasca sau sa aplaneze cumva caderea. Si mai surprinzator este ca n-am cazut si eu, sansele in aceasta directie fiind destul de mari, si durerea de cap imi cerea probabil impactul violent cu un obiect mai dur decat scalpul. Daca soarta intr-un fel sau altul imi impinge actiunile, imi impinge atunci si dorinta de a scrie despre asta pe blog si de a ma gandi si medita asupra conditiei libertatii umane in urma constrangerilor ce ne sunt impuse de forte mai puternice? Sau oare fortele mai puternice sunt tot vointe umane individuale ale caror vectori catre noosfera impun altor indivizi anumite actiuni pentru a permite o coeziune sistematica si o anumita putere uniforma sa se desfasoare in voie? Poate caut sensul unde nu trebuie, poate trebuie sa ma orientez catre alta ramura, poate ar trebui sa vad daca in sinea mea chiar pot sa accept o asemenea idee. Trebuie sa renunt la ego si sa accept ca intregul univers ne dicteaza in mod egal la toti actiunile intr-un fel? Imbratisand ideea ca vointa mea exercita asupra altor indivizi necunoscuti o forta care ei o percep ca destin mi se pare ciudata. Inseamna ca suntem maestrii propriului destin, dar nu in modul direct si evident, ci mai degraba indirect, prin influenta destinului celorlalti oameni. Ipoteza de baza aici ar fi sa cunoastem acei oameni si sa le schimbam destinul in mod absolut nemijlocit si intamplator, ca si cum am schimba labirintul hamsterilor, si nu doar influentandu-le directia prin vointa. Melodiile facute de cuiele de 9 inch ajuta la contemplarea si acceptarea acestei idei. Dar nu complet. Complet ar fi sa-mi fie data o palma a ratiunii de catre o legatura directa si vizibila pana si din spatiul pe care vor rusii sa-l cucereasca folosind bazele nazistilor de pe luna ca-n filmul ala dubios pe care inca nu l-am vazut dar pe care il voi vedea.

Si inca o chestie, daca pasarile ar zbura cu viteza sunetului, ar putea propaga unde de soc perturband zborul pasarilor subsonice? Sau daca pasarile ar zbura supersonic am putea accepta ipoteza ca si oamenii s-ar deplasa supersonic? Si daca ne-am deplasa supersonic, cum am mai comunica? Am comunica prin semne? Ne-am intelege cu Sonic, ariciul dibaci cu viteze supranaturale?

Atatea intrebari si atat de putin timp pe planeta asta...

Pinguinii travestiti

O specie relativ noua, acestia orbecaie in intuneric mai ceva ca licuricii in borcanele bunicii, borcane ce odata erau bogate in gemurii si alte genocide aplicate fara mila fructelor nevinovate. Deseori mi-a trecut prin cap, ca glontul in viteza sunetului din teava lunetistului de serviciu, ca poate si legumele, fructele, plantele si orice alt obiect inconjurator are un suflet. O gandire la un nivel frumos personificat disneyan. Intre timp mi-a mai venit mintea inapoi si am realizat ca nu, obiectele nu prea au suflet. Nu prea pentru ca poate plantele au, ca reactioneaza la muzica, la vorbe bune sau la schimbari de dispozitie subite. Insa betonul sigur nu are suflet. El este intangibil. Cand lucreaza, lucreaza, cand se rupe, se rupe. Nu are variatii de dispozitie, nu cunoaste frica sau mila, si asculta orbeste de majoritatea legilor lui Murphy. Ideea care se vrea transmisa la aceasta ora din patul asta, din tastatura asta si prin conexiunea asta este stranie. Mi s-a reliefat in ultima perioada ca scriu preponderent cand ma apasa o neliniste, o tristete, o suferinta de vreo natura sau alta, o forta concentrata in nodul capului, sau orice alta nicovala psihologica sau metafizica ce exercita atentie asupra scalpului meu. Tind sa neg vehement ca asa este, dar voi recunoaste ca asa este. Este un fel de supapa de siguranta, o cale de omagiere intr-un fel a neuronilor raniti care mor la datorie pe mesele spitalului alimentat de razboiul etern impotriva timpului si grijilor cotidiene. Si cateodata functioneaza. Se ordoneaza frumos trupele si se duc marsaluind pe calea linistii interioare suficient sa adorm impacat cu mine insumi. Alteori nu functioneaza, si doar se invrajbesc unul pe celalalt pornind dispute interioare si uitand cine e inamicul cu adevarat. Dar cine e inamicul? Grijile, stresul cotidian, factori externi? Cum sunt externi daca ei tot de mine sunt procesati. Eu sunt inamicul. Sunt inamicul si eroul. Cu mine incepe lumea mea, si cu mine se termina. Timpul doar are grija sa fie spectatorul la acest spectacol al vietii.... Dar revenind la pinguini, imi sunt dragi. Sunt ca niste pasari la costum care infrunta frigul vehement si stoic. Meh, iar durerea de cap mi-a invins mintea si prostiile se revarsa libere. Maine poimaine ma invadeaza spiridusii cu sabii ninja gata sa-mi ameninte ratonul cu masina de spalat. Si atunci o sa vada ca eu m-am pregatit pentru ei. Mi-am luat butoi de spanac direct din gradina crocodilului roz. Ha!

Poteca nemuritoare a vietii muritoare

Nu cred ca mi s-a mai intamplat sa scriu ceva pe blog in timp ce joc cs. Este cumva straniu, intrucat nu sunt nici aici cu totul, nici acolo cu totul. Dar de fapt, asa ma si simt. Cumva la mijloc, intre cateva idei. Intre prea multe idei, si prea putin timp. Candva aveam impresia ca atunci cand voi creste si voi fi mare voi avea cumva un plan de actiune, un plan de bataie, si ca totul se va desfasura conform acelui plan. Ma gandeam ca voi avea mai multa idee despre cum urmeaza sa mi se desfasoare viata astfel incat deciziile complicate sa fie luate cu usurinta. Dar m-am inselat din nou, se pare ca planurile mele sunt usor stagnante, si planul de rezerva nu-mi vine sa-l aplic din considerente morale si etice (planul de rezerva era sa jefuiesc o banca si sa ma retrag undeva pe o insula din sudul Frantei).

Asa ca raman sa ma intreb, care imi este adevarata cale in viata. Ce voi face in continuare, cum va evolua viata, si de ce nu, unde imi va evolua viata? Imi va evolua viata? Cand trag linie sa vad cat si cand a evoluat? Si mai ales, de ce a crapat serveru pe care eram? Tocmai cand incepeam si eu sa ma simt bine si sa fac fragi si mure... Of, sunt urmarit de un val de energie negativa banuiesc. Un val pe care nu pot face surf si care ma urmareste exact in momentul in care ideile imi bolborosesc in cap. Este oare o idee buna sa abandonez si eu aceasta tara? Este oare posibil sa ma bag in industria producatoare si sa imi fac candva cumva o fabrica? Pot sa-mi fac o fabrica? Pot reusi in viata fara pile si fara sa fac nimic ilegal? Este oare lumea relevant echidistanta si echilibrata? Cum poti cuantifica momentul in care lumea se echilibreaza? Nu-ti va deschide nimeni norii si-ti va sopti ca acum e momentul sa fii victorios. Nu-ti va da nimeni ajutor pana nu-l ceri. Si cel mai probabil nimeni nu va da o ceapa degerata pe tine pana nu depinde de tine cumva. Sunt confuz, ar trebui sa mai dorm sa contemplez aceste idei. Dar daca dorm, voi visa. Si daca visez, ma voi trezi mai confuz. Visele din ultimele zile nu au fost in mod deosebit impresionante. Pana la urma nu a mai aparut divinitatea intr-un mod propriu si personal zicandu-mi efectiv ce sa fac si ce sa nu fac. Dar asta nu inseamna ca au fost mai putin dubioase. Am visat inclusiv ca urma sa sufar o operatie. N-am retinut de ce, dar era ceva la cap oricum. Pot astfel sa extind ideea la ceva ce ma deranja de mult. Fara dar si poate, mi-am dorit sa am de fapt o tumoare. Speram sa fie ceva care sa poata fi eliminat chirugical. Sa fie ceva concret care-mi da durerile de cap ce imi bantuie uneori zilele si noptile. Dar nu am. Sunt sanatos (cel putin fizic aparent). Dar cred ca mai era un motiv pentru care imi doream ceva care chiar sa-mi puna in pericol viata. Respectiv cred ca-mi doream sa experimentez o stare comatoasa, sa vad daca se vede vreo lumina, daca sufar vreo iesire din corp, sau daca simpla apropiere a mortii are alte efecte asupra mea. Si acum ajung sa ma feresc in fiecare zi aproape de masini care tind sa ma calce sau nu ma observa. Si nu-mi doresc sa ma loveasca, intrucat am alte idei si alte lucruri de explorat. Mi-a venit oarecum mintea la cap din acest punct de vedere. Nu pot sa zic ca nu-mi doresc sa experimentez o iesire din corp in continuare, dar nu mai aspir catre asta in adevaratul sens al cuvantului. Daca se va intampla, se va intampla, altfel va ramane ceva de cercetat de alti oameni si intr-un mod mai putin direct vis-a-vis de traictoria mea din viata. Sunt convins ca daca as fi fost in cazul de a avea o tumoare as fi avut alta parere efectiva despre asta si despre viata. Poate mi-ar fi schimbat perceptia despre viata complet. Poate m-ar fi facut un om mai bun. Poate m-ar fi facut un om mai rabdator si mai cuminte. Dar, acum sunt cum sunt.

Dar cum sunt?

Am o vaga idee de ceva vreme ca nu reusesc sa ma mai definesc. Nu mai am o masina favorita, nu mai am o formatie favorita, nu mai am o locatie favorita, nu mai am idee ce vreau sa ascult, ma trezesc cu melodii stupide in cap si nu reusesc sa-mi revin din materialismul ce ma consuma pe zi ce trece. Inseamna ca imi vine mintea la cap? Ma indoiesc ca este posibil. Sunt confuz.

Uneori foarte pufos

Uneori ies din realitate asa cum ies din blog, brusc si pe neasteptate. Si evadez in lumi alternative, in dimensiuni paralele, in vise si cateodata in aceeasi realitate dar modificata in functie de preferintele specifice timpului respectiv al evadarii. Nicio dimensiune nu e la fel, nicio realitate la fel de dulce ca realitatea in care evadez. Nu fug efectiv de nimic, doar tind sa las mintea sa o ia razna si sa-si ia independenta in dinti, declarandu-se in vacanta cand ii se nazare. Nu am stabilit inca un grafic exact al dependentelor factorilor de evadare, asa ca pot sa generalizez ca evadarea mintii este un proces stohastic (si ergotic daca tot am precizat acest cuvant nou si miraculos ce mi-a incantat unul din examene), cu o distributie complet variabila in axele cu came trasate cu linie punct linie punct si de la capat. Care capat? Capatul tramvaiului in care se urca tipul de canta trololol dupa cateva pahare de spritz turnate pe gat intr-o bomba alaturi de prietenii alcoolisti din cartierul uitat de lume in care-si traieste batranetea acum cu pensia intacta dintr-o decizie politica inca nepusa in practica obligatorie de la facultate.

Si iar mintea tinde sa divagheze, sa fuga de spate intr-o curba ce nu o pot vedea, dar pe care o pot controla in momentele in care nu-mi dau seama exact ce se intampla cu trenul de rulare. Oare l-am prins? Oare am bilet? Daca ma prinde nasul fara bilet in trenul de rulare? O sa ma pedepseasca? O sa ma trimita sa repet anul ca pe vremurile bune cand filmele cu vampiri chiar terorizau oamenii si nu-i faceau sa faca intalniri de milogeala sa vina actorii in romania? Nu-mi dau seama, este confuza situatia, mai confuza decat pisica aia lenesa ce se sprijina de marginea patului cocosata de treburile zilnice, nefiind capabila sa se apuce de treaba sa-si termine odata licenta si facultatea, sa devina inginerita in sfarsit si sa intre in campul muncii, sa-si asume responsabilitatile de care fuge de fapt cand ii evadeaza mintea din ghearele cotidianului vandut la colt de strada de un vanzator ambulant ce-si risca viata intre masinile viteziste si tupeiste, masini de altfel care sunt o specie pasnica pana cand se enerveaza si incep sa claxoneze...

Pornisem de la ideea de evadare, evadare din cotidian, evadare din decor, vacanta. Da, asta era, cautam vacanta in analele mintii si n-am gasit decat idei dubioase ce miros ciudat. Nu e chiar asa de uimitoare descoperirea tinand cont ca a fost savarsita intr-un loc care se cheama analele, dar nu asta e important acum. Important e sa ma adun si sa termin odata treburile ce mi-au fost aruncate in fata in graba de viata grabita si agitata intotdeauna. "N-am timp" e sloganul mai nou...
Si ma ia un dor de duca, acum mai mult ca oricand. Sa vad, sa merg, sa ma indepartez de responsabilitati, si sa fiu acolo unde nimic nu ma mai poate afecta, si unde ideea de casa este doar o umbra ce stiu ca va veni iremediabil dupa visul frumos al evadarii. Dar o evadare pur si simplu nu-mi mai este suficienta, acum trebuie o evadare colectiva. Mintea nu-mi mai apartine strict mie, asa ca nu o mai pot elibera solitar, ci am nevoie de ajutor si de inca o cheie rasucita pentru a elibera bomba nucleara pe campie, omorand probabil milioane de strumfi nevinovati. Dar oare chiar sunt nevinovati? Oare nu ei au starnit marea molima ce a decimat milioane de ciuperci din padure? Ciupercile nu au dreptul la viata? Ciupercile sunt chiar nevinovate fata de strumfii aia tradatori, care intotdeauna lucreaza in perechi. Ma cert cu fiinte mici si albastre imaginare? Niciodata!

Si imi dau seama ca neglijez blogul. Stiu ca am citit candva undeva cumva ca atunci cand un blog se rareste in posturi inseamna ca autorul e fericit. Si asa e, pot sa confirm, judecand dupa perioada medie de revenire pe blog chiar observ aceesi tendinta de rarire, sau mai rau, chiar o tentativa de pufosenie totala si globala a continutului, odata bogat in descrieri violente sau dubioase. Acum numai fluturasi ma inconjoara, animalutele din padure vin sa-mi manance din palma si sa cante impreuna cu mine. Si in loc sa ma panichez si sa le impusc in cap pe toate, ajung sa-mi placa si sa-mi devina prieteni. O tendinta periculoasa. Observ chiar si-n vise o tendinta reala de refulare a sentimentelor negative ce vor sa echilibreze pufosenia totala si iremediabila ce-mi inconjoara mintea, si care ma face sa plutesc si sa zambesc tamp, si acum sa stau ca-n povesti uitandu-ma pe geam si gandindu-ma departe (de fapt nu chiar asa de departe, dar nu asta e relevant neaparat, orice depaseste orizontul este departe, pana cand ma plezneste orizontul in fata accelerand la fund ceva). Visele in ultima vreme contin o doza reala si macabra de violenta, incluzand fie omoruri personale si intime, corp la corp, sau glont la tampla, fie adevarate urgii naturale, dezastre si cataclisme, cutremure si razboaie.

Da, mintea-mi degenereaza, si orice tendinta de echilibrare are loc in adevaratul camp de lupta din interior, respectiv in subconstient. Degeaba s-ar lupta constientul cu ceva, pentru ca orice gand este frumos suprimat de sentimente pufoase si calduroase, ce-mi furnieaza o tendinta reala de imbratisare constanta. Dar de data asta imbratisarea nu mai este generica si neadresata, ci este fixata pe un ip anume, cautand tinta fara incetare prin functiile constiente. Cum se traduce asta in lumea reala sau in termeni de aplicabilitate? Nicio idee, inca incerc sa decriptez ce se intampla exact in mintea mea ca sa ma inteleg, dar nu pot sa zic ca reusesc. Si tot blogul ramane cel mai bun martor de analiza proprie pe care-l am la dispozitie din tot arsenalul de tehnici de autocontrol inventate vreodata. Ma laud chiar cu autocontrolul si reglarea mintii, desi tinde foarte des sa ramana fara vreo functie de control si gandurile sa se inlantuie in forme geometrice pe cat de frumoase pe atat de dubioase in coerenta si logica. Uneori ma speri singur de ce pot sa visez spre exemplu. Inca nu-mi revin din ideea ferma de executie visata noaptea anterioara, in care capatam control complet intr-un mmorpg (as zice wow, dar cum nu avea interfata naiba stie ce putea fi), si imi expulzam repulsia fata de personaje dopate de nivel mare (care automat genereaza ego-uri virtuale imense, de cele mai multe ori fondate) si fata de lipsa totala de aptitudine necesara practicarii unui astfel de sport si adliteram executam un personaj de nivel mai mare din joc, intr-o maniera care nu putea fi plauzibila in mediul de control al jocului. Inca sunt uimit de modul complet plauzibil si realist de executie depictat de mintea mea in vis. Si nu neaparat de modus operandi, ci de lipsa totala de control personal ce o aveam in vis. Cred ca a fost reversul unui vis lucid, in loc sa preiau eu controlul si sa schimb visul, parca eram constient in vis de actiuni dar nu aveam control absolut deloc asupra propriilor decizii sau gesturi, ci numai asupra fluxului constient de ganduri. Ca sa nu mai zic de visul in care mergeam pe bicicleta prin oras, si constatam brusc ca decolez si ca practic controlam bicicleta fara sa mai fiu in propriul corp. Si ma vedeam de sus, si din nou nu ma puteam controla, ci doar ma vedeam cum fac accident si ma loveste un autobuz din plin. Si nu simteam durere, nu simteam regret, nu simteam nimic, ma vedeam de sus si mintea mi-era lucida si impacata cu ea insasi. Eram observatorul propriei existente.

Poate mintea incearca sa reverse in realitate ideea de control total ce i-am imprimat-o de-a lungul vremii. Ceva incearca sa-mi atraga atentia ca anumite lucruri nu le pot controla, si ca trebuie sa fiu constient de aceasta idee inainte sa ajung sa ma confrunt cu ea si mintea sa-mi fie contrazisa complet. Dar sa accept pierderea propriului control ca o componenta activa si naturala a existentei? Niciodata. Prefer sa mor incercand decat sa-mi las orice altceva sa-mi dicteze gandurile actiunile sau gesturile.

Si irelevant de tonul si ideea care se ascunde foarte prost in textul de mai sus, ma simt fabulos de pufos. Legendar de pufos chiar. Ma simt vesel si stresat, confuz si putin dezorientat despre propria soarta, dar convins si ferm pe decizie si optimist intr-un viitor luminos intr-un sens figurativ. Pentru ca in sens propriu imi place teribil de mult bezna si noaptea. Umbrele si misterul. Ideea de baza a lumii oculte de fapt... Si cu astea ma retrag catre o alta noapte plina de vise cel mai probabil dubioase. Desi inca sper la vise frumoase si care sa o contina pe EA si-n alta ipostaze decat doar tinand-o in brate in timp ce asistam neafectati la un potop sau alta catastrofa naturala. Desi cat timp imi sta in brate pot sa visez orice, si tot vis frumos e. Nu la fel de frumos ca realitatea echivalenta dar nu asta e important acum...

Visez la o lume fara vise

O lume lipsita de manifestatii stranii, o lume in care tot ce poate fi bine este deja materializat, si tot ce poate fi ascuns in subconstientul uman sa ramana izgonit pentru vecie. Visez la o lume mai colorata in stil blizzard, pufoasa si adorabila. Visez la o lume in care visele triste nu isi mai arata fata murdara in propria minte. Visez la o lume in care un vis nu-mi ramane intiparit pe chelie precum o rana de obuzier. Visez la o lume in care nu trebuie sa-mi reinterpretez propriile vise de 5 ori la rand sa aflu ce vreau cu adevarat (evident negand variantele evidente neconvenabile). Visez la un somn linistit si odihnitor cu vise frumoase.

Si pe urma visez cum o baba grasa si dezbracata incearca sa ma violeze. Si ca sa ma salvez sar de la etajul 7 direct pe geam. Si in cadere fac misto de ea. Si cad pe asfaltul murdar cu spinarea inainte. Si ma trezesc c-un carcel in spate, si acum inca ma doare. Ciudata lume in care un vis imi poate afecta starea fizica. Ciudata lume in care e a doua oara cand resimt din plin un impact mortal ca apoi sa mai continue visul cateva secunde, si abia apoi sa-mi dau duhul si sa ma pot trezi. Stiam ca mintea n-are cum sa contureze imagini violente si ipostaze in care corpul ar fi in pericol mortal. E deja a doua oara cand visez propria-mi moarte in mod explicit. Si regret doar ca as fi murit intr-un mod penibil. Dar macar neviolat de o baba. Daca stau sa ma gandesc, e deja a doua oara cand o baba vrea sa ma violeze in vis. Data trecuta era imbracata, acuma deja era si dezbracata. Si mai grasa. Devine din ce in ce mai rau. Mintea simt ca vrea sa-si ia vacanta si deja si-a luat bilet de avion. Acuma cauta prin magazine haine care sa se asorteze cu destinatia. Inca putin si o vad parasindu-ma in timp ce-i fac cu mana cu un zambet tamp pe chip.

Si precum zicea bono, inca n-am gasit ce cautam. Cautam un cer senin nocturn, insetat de privirile montane. Cautam o bolta instelata ca o padure iluminata de licurici dezorganizati (din punct de vedere tehnico-economic). Cautam o alta cautare sa mi se arate-n cale. O cautare noua de ceva necunoscut. O variabila noua in ecuatia vietii. Un nou parametru adimensional si necuantificabil. Dar fractalii iar au conlucrat impotriva mea si impreuna cu spaletii au decretat ca n-am autorizatie sa schimb inca destinatia sau scopul. Si astfel mi-au taiat caucicurile si mi-au turnat zahar in rezervor, dar nu s-au gandit nicio clipa la faptul ca bestialitatea mea nu poate fi constransa, si ca pot merge pe jos. Si nu-mi ramane decat sa merg mai departe, cautand in zadar un zidar sa-mi redimensioneze spaletii mentali, si sa-mi dea o alta lungime de talpa activa, caci cea veche s-a stricat si a putrezit. Si acum intra apa-n ea ca la balamucul clovnilor, unde desi am vrut sa ma ofer voluntar, m-au refuzat pe criterii capilare. Data viitoare le arat eu copita galatica si voi patrunde inauntru mai repede decat un cocktail intr-o chiuveta zincata.

Nu inteleg cum exact am divagat de la ideea initiala a viselor fara forma si fara fond, cand in fond si la urma urmelor, fondurile s-au dus din cauza crizei, si nu din cauza viselor. Sau am nimerit-o initial, si creditarile excesive n-au fost altceva decat o alimentare a dorintei umane de materializare a viselor de bogatie. Tragic.

Si inca ma doare spatele. Si inca am nevoie grava de un masaj. Dar pentru a primi un masaj ar trebui sa ma relaxez. Si mintea-mi zburda pe campie cu tot terenul strivind intregul camp de floarea soarelui inainte sa fie transformata in covor de inhabitantii urbani. Tragic.

Amurg de iarna imperiala

Acum mai putin de 24 de ore savarseam fapta.
Un alt meci de twilight a fost incheiat cu succes. De data aceasta insa lupta a fost mai crancena si mai stransa decat ma asteptam, si desi anticipasem victoria absoluta a lui vali, un val de uimire m-a cuprins cand intreaga flota mi-a fost distrusa printr-o decizie politica. Asta poate fi un semn ca nu trebuie sa ma bag vreodata in politica. O decizie de cateva secunde si un zar aruncat mai prost si sute si mii de oameni (sau ma rog, oameni-pesti ce naiba rasa jucam) au fost decimati si tipetele lor s-au rasfirat in bezna spatiului nesfarsit. Inca regret amarnic decizia ce am luat-o, si nepasarea aruncarii zarului in momentul respectiv. O manevra tragica cu un rezultat tragic.

Partea buna este ca jocul a fost chiar distractiv, si chiar nu m-a durut capul dupa ce l-am terminat. Partea proasta e ca m-a durut in timp ce-l jucam, caz in care nu aveam chiar o traictorie clara catre zar si deci nici vreo influenta asupra rezultatului.
Nu se poate demonstra empiric insa, in ciuda protestelor vehemente ale razvanului, ca am vreun control asupra zarului. Dar este foarte posibil sa am. Nimic nu este intamplator, si niciun zar nu este pur random. De fapt, nici nu cred ca exista intamplarea. Ideea de haos total nu-mi surade, pentru ca-mi da sentimentul de nesiguranta totala, conform careia poate sa-mi cada oricand o lustra in cap si sa pic. Ceea ce este total fals, intrucat sunt nemuritor si invincibil la varsta asta. Desi cateodata ma mai bate o durere de cap (aproximativ zilnic, o aproximare cruda si foarte foarte enervanta de altfel), global sunt invincibil, si reusesc sa-mi desfasor operatiuni cu tot cu dureri de cap. Si asta ma duce la ideea ca daca un zar il pot controla, de ce n-as putea controla si durerile de cap? Ar fi mult mai util si pana la urma mai benefic pentru omenire ca eu sa nu am dureri de cap. Si asta pentru ca atunci cand ma doare capul nu prea-mi vine sa fac ceva constructiv, sa dau vreun sfat constructiv, sau sa am rabdare sa explic ceva foarte riguros. Si deci omenirea pierde participarea mea activa in rezolvarea problemelor atunci cand ma doare capul.

De asta nu e bine sa ma doara capul.

Si in plus, chiar daca eu controlez vreun zar ocazional, il controlez doar pentru a-mi satisface pofta masculina de a ucide si domina, si nicidecum in scopuri malefice. Scriind asta incepe o durere de cap sa-mi apara in tampla stanga. Posibil sa fie ora de vina, dar si gradul de somnolenta indus de vizionarea desenului animat in care apare jordan numit gemul spatial. Un desen care induce ideea ca basketul se poate juca doar prin slamuri, si ca iepurii vor invinge intotdeauna extraterestrii cu intentii ostile si fara concepte clare de marketing si profit. Din tot ce era pe o alta planeta sa alegi o subspecie de desene animate pentru a completa un loc liber intr-un parc de distractii? Cine ar vrea sa vada extraterestrii desenati? Oricine-i poate desena si nu se poate identifica exact directia din care au venit. Domnul patron al echipei monstrilor ar trebui sa se reorienteze, eu as fi pornit o afacere cu import de pantofi sport (pentru ca am observat ca toti monstrii erau fascinati de pantofii sport ai lui jordan). Si o alta afacere cu vizite regulate pentru observarea extraterestriilor in mediul lor natural, numit si turism. Prost facut gramada, acesta vine si cu intentii ostile pe planeta, dand ordine si incercand sa ia sclavi. Ori se stie ca daca pamantul e cunoscut pentru ceva in univers, e cunoscut pentru democratia pur americana promovata pe toate fronturile. Asta reiese cel putin din toate filme cu invadatori facute vreodata. Da, nimeni nu vrea sa fie sclav, mai ales o tara care a avut aproape 50% din populatie sclavi in ultimii 300 de ani. Clar ei nu vor sa mai fie sclavi, vreodata. Si nici albii care erau proprietari de sclavi nu vor sa fie sclavi, ca au vazut ca-i naspa. Dubioasa treaba, pe mine m-a cam pierdut filmul cand a aparut si bill murray in peisaj. Al carui singur rol era cel de prieten al producatorului. Daca nu aparea cred ca n-avea haz filmul. Sau desenul. Sau filmul animat. Ce-o fi.

PS: Am descoperit fructul meu favorit. Dupa mai bine de 22 de ani de cautari si incercari diverse, fostul fruct favorit (de fapt, nu era favorit, ca doar o singura data l-am mancat tehnic vorbind), marul total necopt si acru ca iadul, a fost detronat magistral miercurea trecuta de clementine. Mici dulci si adorabile (chiar si ca culoare, dat fiind faptul ca-mi place portocaliul) acestea mi-au cucerit papilele gustative mai repede decat a cucerit vali universul (circa 6 ore). Inca simt nevoia sa le multumesc adinei si mirelei pentru introducerea in viata mea lipsita de fructe a acestei chestiuni mici si delicioase. Cert e ca voi face excese, pe motivul ca-s al naibii de bune. Multumesc din nou.

Njuplosion.

E varianta mai noua a explosion. Sunt asa de mandru de aceasta realizare ca inca ma amuz singur. Si am mai realizat si ca sunt in sinea mea o victima colaterala a victimelor colaterale a societatii colaterale. Si deci sunt un colet.

Urasc sa-mi cumpar lucruri de imbracat. Prefer orice alta activitate inventata de oameni decat asta. Drama alegerii in conditiile impuse de societatea consumatorista care pretuieste mai mult oferta decat cererea, de dogmele anticocalaristice, de lipsa unor elemente simple. Nu, nu vreau sa ma imbrac in pantaloni mov cu dunga tribala. Care probabil se gasesc mai rapid decat niste blugi absolut ordinari. Nu-mi place sa stau sa aleg, nu-mi place sa stau sa gasesc ceva pe masura mea. Nu se poate face o panza autoadaptabila nanotehnologic sau ceva? Solutia budista este din nou una reusita: un cearceaf autoportant (aproape autoportant, are totusi o sarcina mica). Din pacate insa pentru mine, nu are buzunare un cearceaf, si deci n-as avea unde sa-mi tin bunurile. Dar pe de alta parte as avea unde sa-mi tin bazooka din dotare. Si probabil si inca 2-3 arme de asalt. Dar as starni panica, haos si confuzie in orice spatiu public sau aglomerare urbana (sau spatiupublicurbanmuzeualarhitecturiivernacularecontemporane).
Imi place sa ma imbrac normal. Cat mai ordinar chiar, astfel incat sa nu ies in evidenta, pentru a avea elementul surpriza la dispozitia mea. Nu am de ce sa sochez oamenii inainte sa vorbesc sau ma manifest, ar strica surpriza. Si cheia victoriei este elementul surpriza. Sau kinder cu surpriza. Care era mai bun pe vremuri. Si mai buna surpriza. Nu neaparat surprinzatoare, dar mai simpatica sau adorabila. Si mai comestibila.
Tin minte ca-n liceu ma prinsese febra tricourilor cu formatia favorita. Si am tricou cu dimmu borgir. Care nu-mi erau favoriti. Am luat tricoul pentru ca-mi placea pentagrama imensa de pe el (aveam o perioada pentagramista/tetragrammatonista/solomonista/wiccana). Abia dupa ce mi-am luat tricoul am ascultat si cateva melodii. Si cum imi place factorul socant si infuzia de muzica foarte epica in metal, mi-a placut si formatia. Dupa care a cam sucombat in perioada clasica a greilor din rock, cu care am ultimul tricou de fan, respectiv cu zep. Si care il port momentul in care scriu asta, pentru ca, precum orice alt tricou cu insemne rock, a avut darul de a se deteriora intr-un timp record. Dar cui ii pasa ca nu se mai vede pentagrama de pe tricoul cu dimmu sau litera N de pe led, important e ca eu stiu ce-a fost candva pe tricourile astea. Si ca-n interiorul meu inca sunt fan. Nu foarte convins din moment ce tocmai am downloadat zilele trecute un bax de cativa gb de minimal (sunt curios, cateva melodii chiar imi plac mult, asta ma face neococalar? ) ...

Nu mai stiu de la ce am plecat de am ajuns la minimal, cred ca de la haine. Da, nu-mi place sa fac cumparaturi si am nevoie de ajutoare pentru a-mi invinge lenea si sila extrema ce ma cuprinde la aceasta idee. Astfel pot sa declar ca este o adevarata tragedie ca mi-am topit blugii cei de toate zilele si evenimentele (da, ii folosesc si cand transport baterii auto cu capacul pus incert si umplute pana peste putinta cu apa distilata) si ca a trebuit sa-mi iau altii. Care acum mi-e o lene mai crasa ca trebuie sa ma duc sa-i scurtez, intrucat sunt un hobbit si trebuie sa scurtez orice iau de imbracat. Complicata era in care traim, cred ca vin din alta. Si daca ar fi sa aleg din ce era vin, as veni din era disco!!

Copaci!

Tocmai am terminat de frecat cada. Lupta a fost apriga, si pagubele au fost de ambele parti (mi-am cam ars chimic mana), dar a meritat. Dupa lupte seculare ce au durat cateva minute in sir, s-a ajuns la o victorie totala.

CADA 0 - DOMESTOS 1

Si acum ma pot spala linistit si curat, curatindu-ma atat trupeste cat si suflestete in ceea ce a fost adineauri o baie de substante corozive active. Cu putin noroc n-o sa supravietuitesc dupa urmatorul dus. Umanitatea poate doar spera.

Pentru cei ce se intreaba daca mai vine sau nu apocalipsa, am o veste: Vine. Asta intrucat ieri am fost la frizer. Si m-am tuns la altceva decat lama. Sper ca oricine citeste asta statea jos, ca sa nu intre in coma de acest soc total. Si mai adaug ca desi am par, desi inca aspir la statutul de chelie permanenta si totala (este un statut social, avea un sens cand mi-a trecut prin cap, desi acum s-a dus undeva cu baia acida in cada), imi place. Mi se pare ca sunt foarte sexi. Si nu doar mi se pare. Si sunt foarte sexi. Mai sexi ca niciodata. Bine poate eram mai sexi cu chelie, dar nu asta-i important acum. Deci vine apocalipsa. Eu m-as pregati riguros.
Interesant e ca m-a tuns un viitor hairstilist. Atat de viitor incat momentan este doar aspirant si foarte perseverent. Si stia si toate versurile de la melodiile play & win de la radio (da, au versuri. si da, le stiu si eu, si nu, nu sunt cocalar, si da, el cel mai probabil era cocalar). Si ma face sa ma intreb, oare acesti oameni care nu stiu diferenta intre rap si trepanatie (discutia e mai amuzanta daca o povestesc pe viu, scrisa nu are farmec, ideea consta in motivatia unei chelii in ideea trepanatiei si ce a inteles hairstilistul ca inseamna acest cuvant), stiu ca pot sa faca diferenta intre om si mutant? Ca pot sa faca un om mai frumos, si altul mai urat? Si deci au in maini intreaga soarta a umanitatii prin doar o foarfeca?
In caz ca n-am fost suficient de explicit, daca un om este suparat pe cum arata, se poate supara suficient de tare incat sa-si verse nervii pe umanitate. Sper sa nu afle aceste amanunte frizerii din toata lumea, incat isi pot face o societate secreta prin care sa controleze lumea. Sau exista deja si tocmai m-am impiedicat de cel mai epic si tainic secret pe care parul a reusit sa-l produca vreodata.
Probabil d-aia e bine sa fiu chel, ca sa fiu independent si autonom fata de aceste bestii de oameni cu mentalitati dictatoriale globale. Ma sperie si ma dezgusta numai gandul, sa ne conduca lumea niste taietori de par. Ce urmeaza? Sa ne conduca si gunoierii? (de fapt parca fizz era gunoieri, si el are porsche. My god it's happening already!!)

Nevertheless am ramas singur. Din toate punctele de vedere. Ma simt lasat in instanta fara potiuni. Si asta desi am 3 energizante in frigider. Toate ieftine si proaste. Si cu abilitati magice. Dar poate fi bine, intrucat apreciez intotdeauna linistea inducatoare de paranoia. Sigur asta e cauzata de cs si energizante, dar nu voi renunta la aceste 2 elemente doar pentru a ma feri de spaime imaginare. Imi place sa fiu speriat. Sa-mi simt pulsul crescut si inima incercand sa-mi evadeze din piept ca un alien aflat in gestatie in cutia toracica. Desi descrierea asta-mi aminteste mai mult de alte sentimente decat de frica, oricum cred ca sunt legate cele doua, intr-o simbioza tainica de cunoscut si necunoscut. De adrenalina explorarii si lipsa controlului total asupra organismului. Instincte animalice si in acelasi timp evoluate. Atasament, spaima, party maximum. O combinatie cretina si oarecum periculoasa. Dar revenind la ideea de baza, nu am inteles niciodata imensitatea lumii. Imi imaginez constant ca daca eu nu sunt intr-un loc, acel loc nu exista inca. Sau exista intr-o alta forma de existenta, intr-un fel de dimensiune paralela. In lipsa observatorului, lumea respectiva nu poate exista. Un fel de randare pe zona explorata in momentul de fata. Cam asa ceva ma gandesc ca se intampla. D-aia nu-mi pot explica exact unde-i fratimiu in clipa asta. Din tot ce stiu eu a intrat intr-un fel de portal (sa-i zicem mondeo) in parcare, a disparut, si va aparea din nou prin decembrie (probabil prin acelasi portal). Si intre timp, orice forma de contact cu el, poate fi emulata de un soft foarte inteligent. Nu am incredere in pixeli sau posta romana, ambele sunt inselatoare. Ma sperie numai gandul ca este in alta dimensiune unde o armata de clovni din spatiu se pregateste de invazie. Si nu sunt amuzanti. Nici macar dragalasi. Sunt doar foarte foarte alcoolici si inapti. Poate sunt plini de bomboane insa si putem juca pinata cu ei, caci intotdeauna mi-am dorit sa lovesc un clovn cu o bata sa vad daca ies bomboane din el.

Ramane de vazut ce este de facut, cert este ca acum trebuie sa frec si wcul.

Something something something dark side

Un plan malefic iese la iveala. Cu un yoyo poti cuceri lumea folosind multiple procedee simple si eficiente. Insa ambele necesita multa rabdare.

De exemplu, o varianta buna de dominatie mondiala prin yoyo este folosirea lui cu scop hipnotic. In sensul asta nu ai nevoie decat de niste leduri si/sau un spinner. Si niste ochi ciudati. Eventual cu un strabism pronuntat si intentii malefice. Ochii negrii ajuta de asemenea, dand impresia de ochi ai diavolului, efect manifestat prin confundarea totala a retinei cu restul ochiului, privand restul lumii de intelegerea directiei in care te uiti sau intentiile adevarate. Si in timp ce hipnotizezi oamenii cu miscarea suav-oscilatorio-dubioasa a jucariei, poti sa le impui ganduri criminale, facandu-i fie sa se omoare intre ei, fie sa rastoarne guverne, fie sa se comporte ca niste gaini, dandu-ti astfel puterea de zeu, sau de politician. Discutabil, hipnoza nu a fost niciodata forma mea favorita de manifestare a vointei. Mi se trage din concepte Wicca de noncorupere a individului si rupere a vointei acestuia de cursul ei normal. Manifestarea vointei intr-un plan superior de existenta ar trebui facuta cu responsabilitate. Nu este nimeni mai superior decat altul, oricat ar deranja ideea asta...

Un alt mod de dominatie mondiala cu un yoyo ar fi urmatoarea varianta:
Se detaseaza sfoara ordinara, si se pune guta foarte flexibila. Sunt convins ca exista si se comercializeaza, faptul ca nu stiu eu unde sau cum se numeste tine de faptul ca nu sunt pescar, desi as dori sa pescuiesc candva, dar sa nu ne abatem de la subiect. (ca sa ma abat putin ma gandesc ca ar merge sa pescuiesc candva de pe yahtul meu in timp ce nevasta supermodel se plimba pe punte si-mi aduce un pina colada, pescuitul presupunand desigur ca voi arunca pestele la loc in apa, intrucat nu pot sa-l omor, si nevasta va intelege asta) Asadar, echipat cu guta in loc de sfoara, yoyo-ul devine o arma letala, putand trece neobservat de orice filtru de politie, si garantand asasinate silentioase si aproape neidentificabile. Sigura parte proasta este faptul ca trebuie o proximitate maxima fata de victima, facand asasinatele de oameni foarte importanti aproape imposibila. Insa cu putina perseverenta si rabdare, poti ajunge in varful piramidei oamenilor crimei organizate facand aceste mici asasinate, si cu timpul yoyo-ul va ajunge un trademark al mafiotului organizat si calm, care controleaza prin bani absolut totul de la fabrica de pufuleti la parcul de distractii.

O a treia posibilitate este cea in care yoyo-ul e folosit ca manevra de indoctrinat tinerii, facandu-i dependenti de miscarea lui lasciva verticala. Cu putini bani obtinuti prin metoda descrisa anterior, se pot face reclame la yoyo-uri, acesta ajungand in viitor ca un must-have pentru orice tanar. Si nimeni nu va banui ca in el se afla un dispozitiv de localizare globala, si un emitator de unde gamma pentru control al mintii. Si la un moment cand o mare majoritate din oameni vor avea asa ceva la purtator, cu o singura lovitura de gratie iti poti materializa propria armata de supersoldati, gata sa ucida fara sentimente si fara dubii, gata sa asculte orice ordin. Si cand lumea a fost cucerita de poti distra facandu-i sa se lupte pana la moarte intre ei, urmarind carnagiul in timp ce savurezi struguri proaspat culesi direct din mana inaltei preotese a propriei tale religii, in timp ce un intreg harem, tavalite in prealabil printr-un amestec de scortisoara si vanilie, iti asigura confortul prin miscarea inceata verticala a unor copaci intregi de eucalipt.

O a patra si mai stranie varianta presupune gasirea unor cercetatori suficienti de dementi si bine echipati incat sa te ajute sa construiesti un accelerator de particule in interiorul yoyo-ului si sa incerci prin rotatie sa generezi o gaura neagra ce va rupe in doua locul geometric afiliat planetei, fie distrugand fie propulsand in alt colt de univers acest mic colt de rai pamantesc. De asemenea poti ameninta guvernele lumii ca poti face asta in speranta unei cooperari pasnice sub amenintarea planetara, si sperand sa nu fii linsat de echipe sas in mijlocul noptii pentru tentativele tale parsive de a distruge Pamantul. Discutabila varianta asta, tehnologia nu ajuta intotdeauna.

O a cincea varianta ar fi sa gasesti un geniu nebun care sa domine deja lumea, si sa-i promiti ca-i dai yoyo-ul sa se joace cu el o data pe saptamana cu conditia sa te lase sa conduci lumea. Si in momentul in care conduci lumea sa ordoni asasinarea lui.

Da, yoyo-ul va fi la putere.

Activate cuddle mode!

Cred ca incepe sa compenseze lipsa de chef si sictirul general ce m-a apasat cateva zile la rand. Acum este reversul medaliei in care ma simt complet pufos si iremediabil indragostit de planeta pe care locuiesc. Poate de vina e vizionarea fara limite de decenta a unor videoclipuri melancolice spre folk care fac reclama intr-un fel sau altul la tarisoara asta adorabila. Nu ma refer aici la imnul nou al turismului despre care nu am auzit vreo parere buna. Nu, cred ca mi se trage de la o melancolie generica ce ma apasa si ma face sa iau in brate planeta. Mai ales daca ar fi in forma de cozonac.
E ciudat, imi vine cateodata sentimentul asta. Suspectez ca este de la par, intrucat mi-a fost literalmente lene sa ma rad in cap. Si pe chestia asta am parul mare si pufos. Dar ce inseamna sa fii pufos? Eu suspectez ca inseamna o deformabilitate mare combinata cu o pofta inumana de a imbratisa lucruri. Gen copaci.
Si mai ciudat e ca am inceput sa mai joc tiptil tiptil si cate putin cs. Si chiar si aceasta descatusare de energie negativa poate conduce la o conservare a sentimentului asta pacifist. Prin simpla indepartare a violentei din lumea reala si implementarea lor in lumea virtuala. Ce-i drept nici nu joc cu oameni necunoscuti, ci cu oameni cu care ma simt ca-n familie, fiind mai mult o leapsa virtuala (desi ala-i server separat) decat un joc violent de impuscaturi in care doar cel mai puternic iese invingator. Csul pe berari nu este un cs normal, ci este un cs familiar. Prietenos. Departe de ideea de violenta, mai mult spre ideea de bere cu baietii.
Vad ca am rarit grav frecventa interactiunilor mele cu blogosfera. Se zice ca atunci cand un blogger regulat isi rareste frecventa este foarte mare probabilitatea sa fie mai fericit. Mai implinit in vreun fel sau altul. Nu prea iti arde sa scrii de nimic cand esti fericit. Fericirea orbeste din punctul asta de vedere. Desi in alte ipostaze poate declansa adevarate avalanse creative, mai ales in oamenii indragostiti. Si apropo de asta tin sa recunosc ca am visat din nou ca eram indragostit. Incepe sa devina un vis recurent. Si paradoxal tot n-am reusit sa identific persoana. Mai ales in viata reala. Ceea ce este cam trist, dar sunt convins ca undeva acolo dincolo de universul cel mare si negru exista si salvarea mea. Dincolo de folderul "savegame" chiar.
Am terminat de revazut complet tot Drawn Together. In continuare sustin si recomand ca fiind cel mai bolnav serial de animatie inventat vreodata. Incurajez astfel de initiative desi contin o doza mai mare de homosexualitate decat as dori sa vad intr-un desen animat. Tocmai asta-l face genial de amuzant printre altele, sexualitatea dubioasa si explicita in mod repetat. Si nu, nu fac reclama gratuita.

Si pentru cei care sustin ca orice text ar trebui sa contina si o idee ca sa fie cat de cat coerent sau util societatii, voi propune urmatoarea idee:
IDEE DE MESERIE ALTERNATIVA
Inginer structurist - Cioclu (MULTICLASS)
Avantaje:
-Poti proiecta structuri care sa cada astfel incat sa omoare foarte multi oameni, si sa fii cioclu exclusiv, fiind cel care afla primul de faptul ca a cedat cladirea. (complicat cu scaparea cu basma curata din punct de vedere legal, dar se rezolva cu un avocat bun si multi bani)
-Nu mori niciodata de foame, intrucat casele se construiesc si se vor construi intotdeauna, si oamenii inca n-au descoperit nemurirea.
-Inainte sa mori iti poti face propriul mausoleu si aranjezi cu propria firma de imbalsamat, stiind precis cine si ce o sa umble in tine/cu tine.
-Poti sa arati cul imbracat in negru si sa conduci un dric.
-Poti sa-ti faci dric de offroad, pentru santierele greu accesibile.
-Muncitorii care mor pe santier nu mai sunt o problema, cioclul fiind deja la fata locului.
-Poti purta o palarie hibrid cu o casca. Sau o casca neagra, fiind evident cel mai trendy pe santier.

Dezavantaje:
-Cam urata treaba legala cand moare un om pe santier.
-Armaturile nu intra in dric.
-Nu inspiri siguranta ca inginer structurist-cioclu.
-Nu poti avea niciodata un dric tot teren cu motor puternic. Si nici cu troliu/bullbar/rollbar, intrucat ar strica aspectul funebru.
-Nu poti avea mare succes la femei, un cioclu nefiind chiar atragator. Bine, nici un inginer, dar tot este un regres.
-Discutiile despre activitatile zilnice in familie pot degenera negativ pentru copii. (de genul "ce-ai facut azi draga?" "Am inmormantat 2 insi dupa ce le-a cazut o grinda prefabricata in cap si le-a imprastiat creierul pe tot radierul")

Dincolo de asta pare o idee solida si buna. Valabila si pe timp de criza financiara.

Clasa muncitoare a betonului

Vine 1 mai. Insotit de miros de mici si bere, condimentati cu putine manele d-alea adevarate, nu jafuri produse la minut. Si m-a cuprins un sictir teribil. Probabil e de vina lipsa de preocupare generala care planeaza pe situatia academica la care asist, dar cel mai probabil e nevoia nesatisfacuta. Nevoia de ocult, de dubios, de straniu, de stiinta stranie si inexplicabila. Genul de stiinta care are nevoie de scari iacob si bobine tesla. (inca ma gandesc de unde si daca merita sa-mi iau asa ceva pentru impodobirea laboratorului straniu in care locuiesc, dar ma gandesc ca nu s-ar merita fara un halat alb in care sa savarsesc experimentele cotidiene, si atunci as ajunge sa par chiar mai cercetator decat sunt, si nu-mi doresc, anonimatul e mai bun)
Tot ce pot sa declar este MEH. Un meh mare si raspicat, spus din capul locului. Poate chiar acest cuvant se confrunta cu vointa ce ma impinge cateodata din spate. Si probabil acum se lupta in stilul cel mai omenesc posibil, cu mainile stangi legate si cu cutite in dreapta, precum strumfii antici. La inceput a fost cuvantul scria undeva, si cuvantul are puteri. Un cuvant sictirit are puterea de a te sictiri sau a-ti pastra sictirul intr-o stare de autocomplacere. Caut alternative mai vesele si care sa-mi dea idei noi. Alternative de cuvinte adica. Cuvinte gen "supapa" sau "intindere" imi trec prin minte fara vreo legatura cu ceva actual, dar cu legaturi in toate planurile actuale. Trist cum inca ma macina condusul desi am facut un drum de 1000km. Parca vreau mai mult, vreau sa plec incotro vad (sau nu vad dar pot intui) fara grija ca trebuie sa ma si intorc candva. Cred ca-i o tendinta a de fuge de responsabilitati practic, o tendinta de conservare a eului liric ce vrea sa mai fie tanar si rebel, lipsit de lanturile responsabilitatilor sociale. Dar din pacate cel mai urat lant este cel al responsabilitatii fata de sine, un simt etic al lucrurilor ce trebuie facute. Cel mai urat si mai grav lant care poate fi inventat prin indoctrinare a maselor, cel ca trebuie sa ajungi ceva in viata. Si cum sa ma dezamagesc pe mine? Asta dincolo de autoiluzionari si autosugestie pozitiva despre persoane si lume in general, ca aici deja am dat-o in bara si o voi da in bara in continuare. Poate intentionat.

Si din nou am visat ca eram indragostit. Asta este a treia oara. Alta persoana de asemenea. Sau cred ca-i alta persoana, niciodata nu reusesc sa tin minte fata intr-un joc crud al sortii si memoriei mele defectuoase. Daca stau sa ma screm bine insa, parca tot o bruneta era ... deci este posibil sa fie un vis recurent ordinar. Dar cumva nu-i niciodata nimic ordinar in el...

Zombie Jesus walks again!

In urma experientei cu un boardgame continand chestii nemoarte, care se misca incet si in general mananca creier, am concluzionat ca neviul trebuie sa existe si in forma reala. Altfel nu se baza o intreaga religie pe aceasta idee nu? Trebuia sa se infunde la un moment dat daca nu era posibila reintoarcerea din meleagurile urat mirositoare ale starvurilor. Deci este posibil sa ne confruntam curand cu un virus care sa produca un astfel de fenomen de revenire la pseudoviata a unor mortaciuni. Altfel nu existau atatea filme si jocuri cu ideea asta. Filmele sunt facute sa ne pregateasca pentru evenimentele ce vor urma, ne pregatesc psihologic deci pentru nemorti umblatori si virusi care ne transforma in asa ceva. Minunat, n-am nevoie decat de o pusca si multa munitie.

E oare asa de greu sa ne obisnuim cu ideea ca moartea este ceva permanent si intrarea in nefiinta nu poate fi revocata? Desigur amintirea si gandul la persoana respectiva o poate tine intr-o existenta teoretica, chiar o existenta fizica daca gandurile sunt materializate sub forma electronica. Deci un om poate trai si prin alti oameni intr-un mod ideal. Dar manifestarea vointei acestuia nu cred ca mai intra in discutie. Sau intra daca admit ipoteza noosferei aflate in expansiune permanenta. Mi-ar face placere sa cred ca atunci cand voi intra in pamant (desi nu-mi surade ideea sa-mi fie craniul regulat constant de viermi si alte organisme) ca imi voi retine energia vointei si posibilitatea manifestarii acesteia in orice forma. Inclusiv sub cea de amintire subita in cadrul celor dragi. Sughit spontan pentru toata lumea. Ah ce frumos vers se aude in clipa asta "i don't want to set the world on fire, i just want to start a flame in your heart". Adorabil. Melodiile de pe coloana de la fallout se potrivesc momentului asta. Teoretic este o noapte sfanta si miraculoasa. Care poate fi legata de ipoteza cadavrelor ambulante care mananca creier. Poate profetul nazaretian chiar a inviat pe vremea lui. Si vroia sa manance creier.
Ce-ar fi facut apostolii?
a) oferit creier
b) oferit topor la cap
c) intors si celalalt creier
d) fugit
Din pacate cred ca nu exista vreo marturie ca ar fi dorit creier totusi cand ar fi inviat. Sau ca ar fi fost lovit cu un topor de un apostol cu initiativa. As fi platit sa vad asa ceva insa. Si musamalizare ce ar fi urmat in legatura cu dragostea universala. Desi, sunt convins ca undeva in lume exista si zombifilie. Oameni care ar dori sa faca dragoste fierbinte cu o mortaciune ambulanta. Si care ar plati sa faca asta. Asta suna a idee buna!

****IDEE DE SITE: ZOMBIE PORN****
Argumente Pro:
-Exista sigur cativa amatori de asa ceva dipusi sa plateasca.
-Ieftin de intretinut, aparent zombii nu mor chiar daca nu mananca. Si nici n-au ce face cu banii.
-Zombii neavand creier functional, nu au retineri etice si deci sunt dispusi sa faca orice.
-Lipsa necesitate retusare in aftereffects/photoshop. More gore = better porn.
-Usor de lichidat daca se naruie industria.
Argumente Contra:
-Greu de facut rost de zombii.
-Starurile se pot descompune de pe o zi pe alta.
-Se pot descompune in zonele esentiale pentru industrie.
-Reactii adverse de la grupuri religioase.
-Creierul e greu de gasit. Necesar pentru motivatie de a trece la actiune.
-Actiunea poate fi intrerupta in orice moment de Milla Jovovich. Si nu intr-un sens bun.

Cine se incumeta sa-l faca?

PS: Profetul merge din nou! Si imparte cozonaci si oo rosii cu un iepure turbat si supradimensionat din ciocolata. Care are ceapa verde la el! (Easter in a nutshell)

Idei, dileme, dubii, perturbari in forta, perturbari in moment

Nu stiu ce vreau sa fac in aceasta dimensiune.

Daca ajung in China, ar fi chiar pacat sa nu trec prin Tibet. As avea ocazia sa aflu daca m-am inscris pe o traictorie favorabila sau defavorabila evolutiei mele. Tin minte ca-n liceu ma framanta calea religioasa ce mi-a fost asternuta. Probabil nu-i intamplator faptul ca din toate religiile despre care am citit, tao mi-a mers la minte ca o manusa. Nu, nu pot sa zic ca-s taoist, dar se apropie de ideea de religie pe care as adopta-o fericit. Si da, stiu ca mama tao-ului nu e in Tibet, dar tot as bantui putin prin regiune, cautand ceva ce ar trebui sa gasesc fara sa caut, anume poate reusesc sa ma gasesc, intrucat m-am pierdut de ceva vreme. Ma tot invart in cercuri elipsoidale spiraland spre interior si alternand pe axe neutre irelevante. Nici eu nu-mi dau seama ce am vrut sa zic in propozitia anterioara. Sper sa ajung insa in China. De mic m-am crezut chinez, sau asiatic cel putin, oricum nu din partea asta a Europei, ci din alta parte, eventual mai departe, poate chiar din alt timp. Integrarea in sit inca are buguri. Mari.

Incep sa-mi pun din ce in ce mai des intrebarea daca m-am inscris pe o traictorie buna sau nu. Daca oare meseria pe care m-am angajat s-o invat mi se potriveste sau nu. Dupa cum zicea un mare om insa, nu conteaza ce facultate faci, conteaza ce-ti place sa faci. Poti ajunge sa faci orice-n viata, indiferent de pregatire. Totul e sa vrei. Dar oare vreau? Ce vreau? Sunt mai dezorientat ca niciodata. Desigur imi place betonul. Si metalul. Am o fascinatie perversa pentru tehnica, inclusiv tehnica constructiilor, dar nu-mi dau seama daca asta o sa ma satisfaca. Presupun ca n-am de ce sa-mi bat capul cu acest gand recurent, intrucat doar experienta poate da verdicte. Si asta doar dupa un oarecare timp de practica.

De zburat am vrut intotdeauna sa zbor. Se zice ca odata ce-ai ajuns in aer vei da orice sa ajungi din nou acolo. Vorba aplicata de fapt parapantistilor/parasutistilor/etc, nu navetistilor ce-si petrec o experienta ruda cu divinitatea intr-o cutie presurizata. In curand va fi si momentul tangentei cu aceasta idee. Presupune ceva invatat. Si Radu e idiot. Si din cauza lui mi-am pierdut ideea. Sau din cauza somnului.

In concluzie ceva nu fac bine. Sau iar sufar de hug deficit disorder (HDD).

Meh doare capul

Ma bate durerea de cap suficient de grav incat sa-mi dau seama (din nou) de ce avantaje nemaipomenite poate avea aceasta durere pentru umanitate. Mai ales datorita influentei absolut pozitive care o are asupra rabdarii unui specimen. Respectiv reducerea exponentiala pentru treburi minore, si cresterea exponentiala pentru debitare de idei cretine. Desi am o vaga impresie ca omenirea de fapt nu poate beneficia de pe urma ideilor cretine. Pentru ca sunt cretine. Ca omul care le spawneaza de multe ori.
Durerile de cap par constiente. Cel putin in cazul meu. Apar cand ma simt bine dispar cand ma impacasem cu ideea. Si variaza in intensitate dupa o lege aparent sinusoidala cu variatie temporala alternanta. Adica din cand in cand si martea. Si incep sa pulseze daca vad ca reusesc sa fac ceva in timp ce se cramponeaza sa-mi sparga teasta, facand din mine o cutie goala de materie vie.
Dar azi nu ma doare suficient de tare incat sa ascult numai piese triste.
Am descoperit de altfel, ca un cercetator practic in devenire, remedii pseudo-naturiste. Usor tehnologizate ce-i drept.

Remediul 1 Abordarea new-age:
Muzica ambientala cuplata cu somn si liniste. Efecte de-a dreptul psihedelice. Poate produce in cazul durerilor de intensitate mare si efecte usor contrare, cum ar fi: paranoia, telekinezie spontana, telepatie violenta, violenta asupra peretilor folosind capul, invocarea tuturor divinitatilor cunoscute si trimitandu-le de unde au venit.

Remediul 2 Abordarea involutiv-barbarica:
Muzica alerta (tranceo-goa-electro-houseo-tehno) si exercitii fizice. Initial poate produce o amplificare a durerii de cap, dar odata cu eliberarea endorfinelor si transpiratiei in mod excesiv, elibereaza flagrant capul de dureri, oferindu-ti timp astfel si de partea fizica a materiei, cladind un corp sanatos si un cap nedureros. Efectele adverse includ cresterea agresivitatii odata cu masa musculara, pierderea rabdarii la meticulozitatea in calcule.

Remediul 3 Abordarea automobilistica:
Presupune o plimbare lunga (preferabil singur) noaptea pe strazile unui oras sau chiar nationale, ascultand nimic altceva in afara de motor si bezna noptii. Poate avea efecte halucinogene datorita pierderii notiunii de timp si spatiu. Efectele adverse includ accidente mortale, derapaje controlate, implicarea in gasti automobilistice, curse intre semafoare. Atentie deosebita la aceasta abordare, intrucat presupune un consum moderat spre inalt de combustibil fosil, care polueaza atat mediul cat mai ales portofelul.

Remediul 4 Abordarea maniacului:
Presupune jocul Counter-Strike sau orice alt shooter 3d compatibil pc-ului cu o conexiune broadband la net. Descrierea urmatoare poate fi considerata encodata cu un limbaj criptic virtualo-vulgar. Deci e cam asa: se ia un server de nubi, se intra si se rupe serveru-n doo pana iei ban. Dupa care se cauta alt server si se pwneaza alti nubi pana la ban. Se face rabojul de banuri colectate in ziua respectiva. O durere de cap severa presupune minim 5 banuri.
Efectele adverse includ alienarea mentala, dezvoltarea unei laturi violente, alienarea sociala, investirea unor sume absurde de bani in periferice (da gheiming fratello), dezvoltarea ideii ca jucatorul este un bun tintas, bun strateg si mai ales specialist in armament.

Remediul 5 Alcool.
Macar stii a doua zi de la ce te doare.

Remediul 6 Creasta.
Presupune urcarea pe o creasta muntoasa si parcurgerea unui traseu pe aceasta. Este demonstrat clinic ca scapa mintea rapid si urgent de orice durere de cap, indiferent de intensitate. Recomand creasta Pietrei Craiului pentru aceasta abordare. Efectele adverse au loc iarna cand fie devine foarte dificil traseul, fie exista pericolul de avalanse.



PS: Ghiciti ce remediu folosesc cel mai des.
PPS: Am mx518 si cont de steam.

Teiftrei

Zorile inca par departe in jungla. Ingropat in bezna precum o cartita in argila vartoasa, Teif deschide ochii pentru a realiza ca inca nu doarme. Sau poate ca viseaza. Dar nu este viata perceputa tot de creier? Acelasi creier care are si imaginatie? Bariera fragila intre realitate si traire spirituala este deseori trecuta pe nevazute si neintentionat. Drumul initiatic ce l-a propulsat pana aici l-a invatat un singur lucru: nimic nu este ceea ce pare. Putea deci fi acasa, in statia orbitala in care era repartizat in razboiul cu rasa cunoscuta sub numele 'nutragesuntprieten'. Dar cum sa faci sa te trezesti? Cum faci sa-ti dai seama daca esti sau nu constient? Oare popularul ciupit propria fiinta te scoate din increngaturile tainice ale sinapselor marginale? Oare propria fiinta iti recunoaste existenta pentru a-ti admite posibilitatea unei ciupituri?
Prea multe dileme, prea multa bezna. Stelele conspira impotriva noastra in seara asta. Mai intai o prabusire, apoi dileme constiente, apoi dileme subconstiente. Teif devine dezorientat.
Intreaga lui existenta a stiut unde si cum se afla. Acum in socul unei prabusiri, va fi socat de prabusirea unui lucru mai sacru. Propria-i minte.
Simturile nu te pot minti la nesfarsit, dar cand vazul iti pune in fata lumi necunoscute si neinchipuibile, cand stelele par sa se miste fara vreo coerenta, cand intreaga viata iti este schimbata in doar cateva minute cruciale, atunci mintea incepe sa conspire impotriva ta. Intreaga supravietuire a fiintei incepe sa primeze in fata constientului. Fiecare gand devine depasit de propria-i conditie extrema. De aici pana la colaps existential este doar un pas. Un pas marunt pentru o minte fragila ...

Atacul castorilor. Partea I

Deja m-au renegat prietenii pentru ca am blog, se pare ca nu este foarte de actualitate sa ai blog, a devenit ceva izolat si exclusiv oamenilor care nu mai au prieteni si cale de a se exterioriza, sau sunt prea timizi pentru a se exterioriza intr-un mediu necontrolat si in timp real. Da sunt timid, dar asta nu-mi inhiba cu nimic capacitatea de a debita porcarii. Gen poza asta din dreapta. Care este un afront serios adus bisericii in general si bibliei in particular. Asta daca o iei ad literam. Niciodata nu pot sa zic ca m-am simtit credincios. Cel putin nu in religia asta. Dar acum as avea nevoie de o intalnire cu ceva divin, cu ceva mistic, ceva non ingineresc. Total non ingineresc. Poate ar trebui sa fiu calcat de o masina. Dar nu orice masina, ceva extravagant, gen o dacie fara toba si cu eleron de tip avion. Asta ar fi interesant, cred ca as face cunostinta cu niste entitati spirituale mai deosebite.
Acum 2 zile am vazut un copil absolut obisnuit pe strada, dar ceva m-a facut sa ma uit un pic mai lung inspre el, respectiv faptul ca a 6-a chakra ii stralucea de un galben incredibil. N-am mai vazut chakre pana acum. Dar nici asta nu m-a impresionat in mod dubios.
O intalnire cu adevarat epica din punct de vedere mistic ar fi cu o ceata de castori turbati care sa foloseasca unelte si sa invete din greselile semenilor lor. Si sa nu mai faca doar baraje, ci sa faca si tunuri ca niste ingineri mecanici adevarati. O razvratire a castorilor ar fi interesanta, ar avea si sens, le-am luat copacii, le-am luat si meseria, le daramam si barajele, le luam si habitatul, ii mai si inchidem in inchisori de pow (gradini zoologice sau beciuri ale unor oameni cu fetishuri mai speciale), si pe urma mai vrem si pace cu ei. Ca sunt simpatici. Eu telepatic voi incerca sa-i fac sa declanseze un razboi impotriva omenirii. Cu putin ajutor de la niste pesti piranha ar avea sanse, totul e sa ajunga la tehnologia sa si darame baraje. Si nu orice fel de baraje, ci d-alea cu geosintetice pe post de agregate. Doar atunci putem fi siguri ca va fi o lupta mai echilibrata. Mai ales ca multe tari nu s-ar implica in conflict, ca nu au petrol sau tari pe care sa le anexeze pentru petrol si mana de lucru ieftina. Desi sunt convins ca castorii (pardon de cacofonie) pot fi niste sculptori de mobila excelenti, mai ales cand sunt amenintati cu arme si violenta extrema. Si recompensati cu baraje. It's all because of that wacko wierdo beaver!