Pinguinii travestiti

O specie relativ noua, acestia orbecaie in intuneric mai ceva ca licuricii in borcanele bunicii, borcane ce odata erau bogate in gemurii si alte genocide aplicate fara mila fructelor nevinovate. Deseori mi-a trecut prin cap, ca glontul in viteza sunetului din teava lunetistului de serviciu, ca poate si legumele, fructele, plantele si orice alt obiect inconjurator are un suflet. O gandire la un nivel frumos personificat disneyan. Intre timp mi-a mai venit mintea inapoi si am realizat ca nu, obiectele nu prea au suflet. Nu prea pentru ca poate plantele au, ca reactioneaza la muzica, la vorbe bune sau la schimbari de dispozitie subite. Insa betonul sigur nu are suflet. El este intangibil. Cand lucreaza, lucreaza, cand se rupe, se rupe. Nu are variatii de dispozitie, nu cunoaste frica sau mila, si asculta orbeste de majoritatea legilor lui Murphy. Ideea care se vrea transmisa la aceasta ora din patul asta, din tastatura asta si prin conexiunea asta este stranie. Mi s-a reliefat in ultima perioada ca scriu preponderent cand ma apasa o neliniste, o tristete, o suferinta de vreo natura sau alta, o forta concentrata in nodul capului, sau orice alta nicovala psihologica sau metafizica ce exercita atentie asupra scalpului meu. Tind sa neg vehement ca asa este, dar voi recunoaste ca asa este. Este un fel de supapa de siguranta, o cale de omagiere intr-un fel a neuronilor raniti care mor la datorie pe mesele spitalului alimentat de razboiul etern impotriva timpului si grijilor cotidiene. Si cateodata functioneaza. Se ordoneaza frumos trupele si se duc marsaluind pe calea linistii interioare suficient sa adorm impacat cu mine insumi. Alteori nu functioneaza, si doar se invrajbesc unul pe celalalt pornind dispute interioare si uitand cine e inamicul cu adevarat. Dar cine e inamicul? Grijile, stresul cotidian, factori externi? Cum sunt externi daca ei tot de mine sunt procesati. Eu sunt inamicul. Sunt inamicul si eroul. Cu mine incepe lumea mea, si cu mine se termina. Timpul doar are grija sa fie spectatorul la acest spectacol al vietii.... Dar revenind la pinguini, imi sunt dragi. Sunt ca niste pasari la costum care infrunta frigul vehement si stoic. Meh, iar durerea de cap mi-a invins mintea si prostiile se revarsa libere. Maine poimaine ma invadeaza spiridusii cu sabii ninja gata sa-mi ameninte ratonul cu masina de spalat. Si atunci o sa vada ca eu m-am pregatit pentru ei. Mi-am luat butoi de spanac direct din gradina crocodilului roz. Ha!