Aug 29, 2009

.at pwnz

Da, am iesit din tara. Din nou.
Am mai trecut prin astfel de situatii si inca sunt viu. Si inca imi place tara in care traiesc. Nu in modul in care as face dragoste fierbinte cu blocul, ci la modul in care as imbratisa patimas muntii, dealurile, vaile, si asa mai departe. Despre mare nu ma pronunt, intrucat ultima data cand am vazut-o era intr-o noapte friguroasa de martie. Parea frumos ce-i drept. Bate vantul si era frig, dar cu toate astea avea un aer aparte. Un aer mistic aproape. O bolta instelata, o plaja pustie...eh, treburi trecute.

Cumva iar m-am abatut de la subiect. Daca exista. Dar daca n-ar fi fost nu s-ar fi povestit. Frumoasa austria. Foarte foarte linistita. La modul dupa ora 6 nu mai iese nimeni si nimic viu din case. Linistea se asterne ca o patura de ignoranta si toata lumea e fericita ca nu se poate intampla nimic rau. Viata nu trebuie sa cunoasca partea intunecata. Imi amintesc constant de povestiri starwarsiene, si de lupta eterna intre bine si rau. Si intre lumina si intuneric. Si cum cavalerii se temeau de simpla prezenta a intunericului, si refuzau sa-l accepte in vietile lor. Lipsa echilibrului. Straniu... Si totusi mi-a placut Austria. Pentru ca are multi munti. Si mi-am atins limita de capacitate de urcare. Sau mi-am pierdut de tot antrenamentul, din moment ce am obosit in halul in care am obosit la urcarea de aproape 7 ore. Ceea ce da, nu e chiar mult, si stiu asta. Poate ar trebui sa incep sa alerg sa-mi reintru in ritm. Dar din considerente de echilibru nu stiu cat de sanatoasa este aceasta idee.

Barem totusi am ajuns cu fratimiu la 3006 m. Si a fost frumos. Superb chiar. Am mers pe un ghetar. Mi-a alunecat picioru intr-o bucata din ghetar. Prima data cand chiar am simtit ca puteam sa ma mai duc mult si bine. Zapada insa nu mi-a venit de hac. Si nici incalzirea globala care a permis aceasta subductie in zapada/ghetar. Muntele ma face sa ma simt pufos. Mic si pufos. Ca un fel de soricel. Numai ca mai pufos. Ma face sa ma simt neputincios in calea naturii. La mila muntelui. Un joc de vointe in care doar cel mai incapatanat poate castiga. Si cel mai destept cedeaza intotdeauna. Psihic cel putin. Dar esuarea nu era in plan. Si mort copt tot ajungeam cumva la 3000 m, numai de al naibii ca am inceput acel traseu. Putea sa dureze si 8 ore si tot ajungeam. Ceea ce denota faptul ca inteligenta mi-a scazut brutal in ultima vreme.

Mi-a mai gadilat oarece simturi si modul in care asfalteaza drumurile alpine nemtii astia. Nimic nu poate fi mai distractiv decat sa conduci mai vartos pe un drum de munte, fara gandul ca s-ar putea sa iei o groapa epica intr-o serpentina. Ar termina distractia destul de brusc si n-ar fi de dorit nu de alta. Inca imi place sa conduc. Sentimentul de putere, de control, de viteza. Adrenalina care iti invadeaza sistemul nervos intr-o depasire. Mirosul de frane incinse cand te opresti sa iti dezmortesti un pic picioarele. Totul se imbina asa de armonios intr-un cocktail atragator de putere si dominatie. Ceva care poate face apel la instinctele primare masculine de a ucide si domina. Ceva primordial si cumva modern. Si miracolul tehnologiei care a produs bestiile astea pe 4 roti. Care bestii nu stiu, ca n-am condus masini cu peste 125 bhp, dar in sine ma incanta si simplul motor. Cum reusesc oamenii sa scoata placere dintr-o bucata rece de metal si niste combustibil ma depaseste. Dar le multumesc inginerilor. Fara ei viata ar fi infecta si blocata cumva in evul mediu.

Si azi am fost intr-o alta aventura epica insotit de camarazi. Respectiv intr-o mina de sare. Slanic Ph mai precis. Ideea a picat foarte bine, intrucat chiar este epica. Am asteptat epic de mult, si este destul de cocalarizata zona, dar dincolo de asta, constructia in sine este chiar impresionanta. Precum castelele subpamantene ale piticilor din rpg-uri, si in realitate ale oamenilor cartita, mina chiar are un aer epic. Daca era doar un pic mai inalta si mai prost iluminata (sau deloc), ar fi fost absolut geniala, intrucat intreaga structura denota o seriozitate mistica. O asemanare buna ar fi catedralele gotice care te fac sa te simti mic si lipsit de orice protectie in fata unei entitati supreme. Asa insa, iluminata si cu cocalari jucand fotbal, nu este chiar o minunatie sa te dea pe spate sa te faca pachet si sa te arunce in rau, dar totusi merita. Sau am eu in cap prea multe epiciziari rpgistice. Probabil nu intamplator am visat demoni si lupte infernale cu acestia (intr-un stil pur medieval desigur).

Si intr-un final as putea preciza ca astept cu nerabdare apocalipsa, invazia de zombii/extraterestrii, sau de ce nu, examenele sa le iau cu bine. Intrucat nu mai am stare si vreau sa fug din localitatea asta.

No comments:

Post a Comment