Subliminal supersonic supernaut

Cateodata pe ascuns o idee imi apare, o voce care ma impinge catre o anumita destinatie sau locatie. De cele mai multe ori o ignor. Fie din considerente practice, fie din ipoteza unui destin si al unei traictorii nedezirabile din punctul de vedere al independentei fata de natura predictibila a spiritului uman. Din cand in cand insa tind sa imi ascult vocile interioare, si astfel ajung sa fac lucruri la care nu ma astept. Azi de exemplu m-am gandit sa ma duc spre gara de nord sa imi preschimb abonamentul de metrou (ca un bun inginer prevazator ce sunt, realizasem ca perioada de valabilitate va expira in timpul sarbatorilor si s-ar putea sa raman in plopul indisponibilitatii transportului personal subteran urban). Si urcand scarile rulante si studiand tavanul am intrezarit cum domnul stimabil trecut binisor de 70 de ani ce urca scarile in timpul deplasarii se impiedica si cade spre mine. Si reactia mea naturala a fost sa incerc sa ma opun, sarind cu spatele cateva scari pentru a incetini viteza domnului si simultan ancorandu-ma strasnic de mana curenta miscatoare. Si spre surprinderea mea (tinand cont de diferenta de masa si inaltime dintre mine si domnul respectiv) am reusit sa-l opresc complet si sa-mi tin echilibrul. Sunt mandru de mine.

Ciudata treaba, azi dimineata nu-mi venise ideea sa-mi iau abonament, si aparent la gara aveau si concediu doamnele de la bileterie, asa ca excursia a fost cam degeaba. Sau nu. Poate caut sensul in intamplari mai ceva ca un fan in carul cu ace, sau poate pur si simplu incep sa deschid ochii catre instinctul interior. Cert e ca este bine ca am fost acolo, mai ales ca in spatele meu nu se afla nimeni si nimic sa incetineasca sau sa aplaneze cumva caderea. Si mai surprinzator este ca n-am cazut si eu, sansele in aceasta directie fiind destul de mari, si durerea de cap imi cerea probabil impactul violent cu un obiect mai dur decat scalpul. Daca soarta intr-un fel sau altul imi impinge actiunile, imi impinge atunci si dorinta de a scrie despre asta pe blog si de a ma gandi si medita asupra conditiei libertatii umane in urma constrangerilor ce ne sunt impuse de forte mai puternice? Sau oare fortele mai puternice sunt tot vointe umane individuale ale caror vectori catre noosfera impun altor indivizi anumite actiuni pentru a permite o coeziune sistematica si o anumita putere uniforma sa se desfasoare in voie? Poate caut sensul unde nu trebuie, poate trebuie sa ma orientez catre alta ramura, poate ar trebui sa vad daca in sinea mea chiar pot sa accept o asemenea idee. Trebuie sa renunt la ego si sa accept ca intregul univers ne dicteaza in mod egal la toti actiunile intr-un fel? Imbratisand ideea ca vointa mea exercita asupra altor indivizi necunoscuti o forta care ei o percep ca destin mi se pare ciudata. Inseamna ca suntem maestrii propriului destin, dar nu in modul direct si evident, ci mai degraba indirect, prin influenta destinului celorlalti oameni. Ipoteza de baza aici ar fi sa cunoastem acei oameni si sa le schimbam destinul in mod absolut nemijlocit si intamplator, ca si cum am schimba labirintul hamsterilor, si nu doar influentandu-le directia prin vointa. Melodiile facute de cuiele de 9 inch ajuta la contemplarea si acceptarea acestei idei. Dar nu complet. Complet ar fi sa-mi fie data o palma a ratiunii de catre o legatura directa si vizibila pana si din spatiul pe care vor rusii sa-l cucereasca folosind bazele nazistilor de pe luna ca-n filmul ala dubios pe care inca nu l-am vazut dar pe care il voi vedea.

Si inca o chestie, daca pasarile ar zbura cu viteza sunetului, ar putea propaga unde de soc perturband zborul pasarilor subsonice? Sau daca pasarile ar zbura supersonic am putea accepta ipoteza ca si oamenii s-ar deplasa supersonic? Si daca ne-am deplasa supersonic, cum am mai comunica? Am comunica prin semne? Ne-am intelege cu Sonic, ariciul dibaci cu viteze supranaturale?

Atatea intrebari si atat de putin timp pe planeta asta...