Vraiste la patrat

Daca pana acum mintea-mi dadea tarcoale incercand sa decoleze, acum suspectez ca si-a facut bagajele si a plecat de-a dreptul. In clipa asta sunt convins ca sta undeva la soare, sorbind dintr-o pina colada, si ascultand valurile cum se izbesc de nisipul incins. Si totul pe neasteptate, dar parca usor previzibil. De cateva zile se comporta straniu, imi mai strangea un stomac, imi mai dadea o tremureala, imi mai crestea pulsul pana la nivelul de decolare ca sa se calmeze abia cand ajungeam in pat. Si cu toate astea doar recent a facut gestul suprem si si-a luat liber.

Da, acum mintea mea numai unde trebuie nu este. Sau acum depinde ce inteleg prin unde trebuie. Trebuie sa fie la scoala ca sa trag tare sa termin facultatea sa ajung inginer si sa termin odata cu copilariile si sa intru in campul muncii? Trebuie sa fiu concentrat la fiecare proiect ce se vrea terminat chiar daca este in scop didactic? Trebuie sa fiu neaparat atent la toate cursurile si sa invat chiar tot? Sau poate nu trebuie nimic din toate astea. Lumea nu cred ca se termina la o diploma si o angajare, un salariu o casa frumoasa si o masina puternica. Dupa cum am tot accentuat, sigur este ceva mai sus de asta. Ceva foarte pufos.

Si da, o buna parte din mine accepta ideile de mai sus, si faptul ca trebuie s-o iau in serios ca-i ultima suta de metri si trebuie sa nu mi se puna un carcel chiar acum, dar pana la urma, nu mi se poate intampla asta. Sunt prea bestial sa mi se puna carcel chiar inainte de ultima piedica. Sau prea pufos, oricum prea ceva sunt sigur.

Aspir catre liniste de exemplu. Caut liniste in tot ce fac. Si nu liniste in sensul de o situatie stabila financiar si emotional, doar o liniste interioara mentala. Da, poate stabilitatea anterioara ajuta la acest sentiment, dar nu trebuie s-o limitam. Mintea ce-mi zboara liber ma scoate din sarite cand nu are stare. Cand mi se invart gandurile in cap ca un liliac turbat intr-o bila de plastic gaurit, nu vreau decat sa le fac sa inceteze. Sa moara cumva agitatia asta ce nu-mi da pace. Si solutii pana acum n-am gasit multe. Am incercat meditatie cand eram mai tanar si nesabuit. A functionat de 3 ori. Cumva insa nu a durat niciodata foarte mult. Si momentul in care incepeam meditatia era cel mai oribil. Perfect treaz si perfect constient trebuia sa inchid ochii. Si dumnezeule ce demoni se eliberau odata cu asta. Simpla lipsa a stimulului vizual cand sunt treaz are efecte devastatoare asupra gandurilor. Dintr-o bazaiala constanta pe fundal, devine un uragan de neoprit. Si atunci rabdarea isi arata limitele. Da, nu am rabdare cu propria minte. Ma impacientez cand vad aceleasi ganduri cum isi arata prezenta. Da, e bine sa ai ganduri recurente, dar cand prea multe ganduri sunt recurente devine un fel de pisalogeala a sinelui. Un fel de tras singur gloante in picior si plans de durerea glontului. Usor cam fortata analogia dar n-am gasit alta. Ideea de baza era ca apreciez linistea interioara. Imi da un sentiment de implinire, care ce-i drept se transforma rapid in gandul "vai ce frumos e" si automat asta sparge linistea. Si cu sentimentul de implinire, desi foarte scurt, reuseste sa ma faca chiar fericit. In sensul in care ma declar impacat cu universul, si pot imbratisa ideea mortii iminente (din cauze stupide bineinteles, ca nu-s in vreun pericol mortal des). Si odata ce trece si ideea asta a mortii iminente cu un sentiment satisfacut, vine cealalta idee magistrala, in care inregistrez cu un asterisc special amintirea respectiva. Pentru pastrare ulterioara. Nu stii niciodata cand trebuie sa-ti creezi un adapost protectiv in minte din amintirile placute, asa ca nu poti fi prea prudent.

Si cu toate astea eu am renuntat la ideea de firewall. Refuz categoric sa imi inlantui partea empatica si pufoasa doar de dragul de a nu fi ranit. Daca nu esti ranit pe urma nu esti nici la fel de bucuros. Mai bine traiesti orice sentiment cat mai intens. Da, uneori nu este sanatos, si gandurile nu-s chiar cele mai pozitive sau creative, dar alterori este fantastic. Si prefer oricand sa indur zeci si sute de momente groaznice pentru un singur moment fantastic. Este ceva ce merita. Ce-mi da sperante in umanitate. Asta pentru ca probabil am un mic complex mesianic. Si cand zic mic zic cam cat soarele de mic. Si deseori am impresia ca umanitatea si-a pierdut din pufosime, si toti oamenii ajung sa traiasca doar din ratiuni improprii viata. Si nimic nu ma face mai pufos decat sa vad ca uneori mai exista si decizii irationale. Si aceste decizii irationale duc la momente frumoase. Momente pe care le-as trimite ca proba in instanta la judecata virtuala in care soarta umanitatii ar atarna. S-ar putea sa fiu sub influenta pufosimii, dar chiar ma bucur ca-i asa. E intotdeauna mai bine sa fii mai pufos decat mai rugos. Incetul cu incetul vreau sa cred ca ma voi apropia de ideea de koosie din dexter. Si ca-l voi intrece. Caci doar sunt si bestial, nu doar pufos.

Si am oarece dubii despre gandul maturizarii odata cu terminarea facultatii. Cineva mi-a zis odata ca oamenii nu se maturizeaza niciodata, ci doar invata sa se comporte in public. In interior tot aceeasi indivizi ramanem. Cu aceleasi scopuri pufoase. Cu acelasi sentiment de imbratisare planetara. Si cu aceleasi aspiratii cinematografice. De exemplu azi in timp ce descompuneam masca de la chiuveta in urma unui accident al sistemului de alimentare cu apa, ascultam cu mult interes dialogul din predator, unul din multele filme care mi-au schimbat pentru totdeauna fiinta si modul de gandire. Nu stiu sincer cum mi-ar fi aratat mintea astazi daca nu as fi vazut aceste filme. Si nu pot sa dau nici macar o insiruire a lor aici, intrucat mi-ar fi si rusine sa uit vreunul.

Poate ceva nu e in ordine cand te uiti la predator si te face sa te simti si mai pufos. Dar e tare bine.