Ma uitam pe pozele de asta vara din Retezat si mi-am amintit de un mesaj scris pe o piatra. Chiar inainte de urcarea haotic sculptata in curmatura bucurei scria maret cu litere de o schioapa "CURAJ". Foarte incurajator. Curaj sa ce? Curaj sa infrunti panta amenintatoare, sau curaj sa admiti ca nu poti sa o cuceresti si sa te intorci? Curaj in viata in general? Curaj sa iei decizia pe moment ce-ti poate salva viata? Curaj sa spui ce ai pe gand la momentul potrivit? Obisnuiam sa cred ca deobicei curajul e o ruda apropiata a nebuniei cronice, sau a obsesiilor nejustificabile, dar cred ca a inceput sa adopte si forma tupeului. Nimeni nu mai joaca adevar sau provocare cautand sa scoata curajul din oameni, ci numai tupeul. Dar unde sunt limtele curajului si unde incepe tupeul?
Imi place sa cred ca notiunea de curaj presupune o anumita etica sau conduita morala. Ceva benefic, expirat de ideal. O valoare dintr-o alta epoca. Curajul nu pare sa mai fie cultivat. Nu mai sunt dragoni de omorat, printese de salvat din ghearele magicienilor malefici (dragonii par mai plauzibili decat magicienii malefici, sau poate doar sunt eu fan al magicienilor), sau oameni de salvat din ghearele duJmanilor (intrucat nu mai exista dujmani, si omorarea cu bestialitate a unor hoti de buzunar/talhari se poate pedepsi cu inchisoarea, si nici nu este privit ca fiind ceva etic sau normal de facut).
Cu tupeu insa poti sa ajungi departe in viata. Foarte departe daca este in cantitati suficiente. Dar daca nu ai tupeu? Il cresti in curte? Adaugi apa zilnic si-i spui o vorba buna si speri sa creasca in tine? Cum cultivi tupeul? Si este etic sa cultivi tupeul? Mi se pare sincer ca tupeul este privit ca o calitate nedezirabila, chiar ca un defect. Dar este in acelasi timp un mijloc eficient de impunere sociala si de sondare psihologica.
Imi displace faptul ca imi lipseste aceasta trasatura. Ma trezesc cateodata ca am retineri de a intra in vorba cu cineva si printr-un mediu social emulat. Stau si ma gandesc ca timiditatea ar fi trebuit sa devina o trasatura a trecutului datorita exploziei internetului, dar cu toate astea cumva persista.
O singura concluzie renaste ca pasarea decapitata din lama toporului: Sunt timid si nu raspund la tratament. Nici blogul nu pare sa fie de vreun ajutor. Sunt deschis la sugestii.
PS: Ma tot trezesc cu vanatai. Daca imi face cineva voodoo este momentul sa recunoasca. Sau a inceput sa ma bata mediul citadin si nici nu-mi dau seama cand ma izbesc de obiecte.
Nu cred in metamorfozarea curajului in tupeu . Sunt 2 lucruri opuse din punctul meu de vedere . Trebuie sa ai tupeu sa nu stai la rand , sa intri in cabinetul doctorului cand lumea asteapta afara , sa-ti asumi ceva ce nu tu ai facut . O trasatura dezagreabila , din nefericire tot mai prezenta in ziua de azi .
ReplyDeleteCurajul pe de alta parte , chiar daca in ziua de azi nu inseamna sa omori un dragon , tot poate fi gasit sub alte forme . Curajul sa sari in ajutorul prietenilor, curajul sa iti recunosti greselile , curajul sa fi tu insuti.
Tu nu ai nevoie de tupeu ca sa iti "vindeci" timiditatea . Trebuie doar sa realizezi ca toti oamenii sunt timizi, toti sunt nesiguri pe ei , toti sunt speriati si mai ales nici unul nu are curajul sa faca primul pas , curajul sa se expuna esecului sau respingerii , curajul sa incerce din nou .
Un barbat adevarat nu isi mascheaza vulnerabilitatile prin tot felul de actiuni "macho" sau tupeiste si nu incearca sa ii faca pe altii sa creda ca el este superior , nu impresioneaza prin mertzanu pe care il are sau cat de tras de fiare e .
Un barbat adevarat e curajos .