Elegant, dezorientant, fulminant si halucinant

BOOM

Am trantit o interfata noua chestiei. Poate asa va arata mai decent si va fi mai lizibil si pentru alte persoane. Recunosc ca mie imi place cu un negru macabru si doar literele sa straluceasca lumina dand o impresie usor suprarealista si eventual cu efecte deosebite cauzate de stresul aditional.

Dar acestea fiind spuse trebuie sa remarc mici introspectii si progrese personale.
Am terminat masterul. Sunt oficial inginer eminent capabil sa semnez orice tip de proiect structural pentru cladiri civile, industriale si agricole. Seamana a reclama si poate este, depinde, vedem, negociem. Si cand zic la plural ma refer la asociatii mei, din consiliul meu intern de administrare al afacerilor omenesti. Si acum ca mi-a trecut si junghiul intercostal care imi afecta capacitatiile motorii pot sa ma laud in continuare ca ma bucur tare mult ca am scapat de scoala. Si pot sa remarc ca este foarte ciudat sa nu mai faca parte scoala din viata mea (cel putin nu intr-un mod activ, nu sugerez ca s-a terminat perioada de invatare, de invatat voi invata tot timpul si pana la adanci batraneti). Ma obisnuisem cu traseul usor rectiliniu uniform imprimat de scoala in toate formele ei. De la 7 ani si pana acum 3 saptamani a facut parte activa din viata mea. Zi de zi, vacanta de vacanta, tema de tema. Scoala a fost acolo sa ma directioneze si sa-mi zica ce trebuie sa fac si unde. Desigur am avut o pseudolibertate de alegere in diverse zone tinta (liceu, profil, facultate, master), dar intr-un final tot un traseu destul de rectiliniu mi s-a parut. Ca un joc singleplayer care are multe usi care pot fi deschise, dar practic doar o singura usa se deschide, dand o impresie initiala de multivalenta, dar practic fiind constrans sa merg pe aceeasi traictorie. O idee de destin s-ar putea naste aici, si de alegeri prestabilite. Dar asta doar privind retroactiv, asa ca refuz sa ma gandesc indelung la aceasta idee, si sa ma rezum la ideea egocentrista ca eu am vrut sa ajung inginer structurist si am reusit.

Si acum incepe viata adevarata. Incep provocarile adevarate. Incep povestile adevarate. Incepe lungul drum prin viata. Pana aici poate m-am plimbat, am facut level-up-uri prin zonele de inceput omorand porci salbatici. Acum voi intra in realmul necunoscut cu pvp-uri de nivel inalt, cu inamici necunoscuti si ghilde intregi axate pe distrugerea mea ca entitate vie. Acum urmeaza sa-mi aleg eu ce questuri imi doresc, si sa urmaresc recompensele cu maxim interes, ca de fiecare recompensa va depinde capabilitatea mea de a infaptui urmatorul quest. Viata este un joc complicat de tip mmo. Pacat de grafica buna, ca jucabilitatea e discutabila. Si in plus unii joaca folosind coduri si hackuri. Ai naibii.

Poate o sa fie frumoasa. Poate o sa fie o aventura frumoasa, cu peisaje frumoase si personaje cunoscute pe drum deosebit de interesante si utile. Insa, dupa cum striga si Dio la mine din cand in cand in casti, pentru fiecare moment de adevar va exista o clipa de confuzie, si pentru fiecare fericire o tristete. O fi legat de Tao si echilibru universal. O fi fenomenul de actiune-reactiune. Pana la urma om trai si om vedea.

Si acum ca sa fiu hip si trendy, pot face si o mica recenzie la un fenomen auto la care am participat ca simplu vizitator. SIAMB2012. O gluma de salon auto, reunind cateva marci sub niste umbrele. Fetele de la SIAMB2012, intr-un numar vast superior modelelor automobilistice expuse au furat lumina semafoarelor din plin insa. Pacat, ma asteptam macar la mai multe brosuri si cataloage auto, daca nu chiar drive-test-uri prin vasta parcare si/sau spatiul carosabil inchis. Dar nu, nimic de genul asta. Dezamagitor si tragic. Mai bine nu.

Si inca un eveniment mai trebuie precizat neaparat in aceasta epistola.
Preambul: Lucram la disertatie. Era tarziu si inserat. Aseara batea un vant nemilos de martie. Stomacul ma implora sa mergem acasa sa ne odihnim. Corpul dadea semne ca vrea refugiu intr-un pat calduros.
Actiune: O poveste torida de dragoste. Aerul rece trecea cu repeziciune peste tamplele-mi transpirate si obosite. Ochii nu reuseau sa deslueasca sfarsitul. Picioarele imi tremurau. Partial de frig, partial de emotie. Partial de entuziasmul de nedescris al urletului animalic ce-mi atingea urechiile. Si vantul taios nu putea sa opreasca senzatia. Si frigul de primavara prematura nu reusea sa-mi potoleasca entuziasmul.
Concluzie: Fantastic motorul asta VTEC. Fantastica Honda S2000. Fantastica experienta. N-am inteles niciodata fenomenul decapotat, si poate nu-l voi intelege pe deplin niciodata, dar incredibila masinuta aia.
PS: Multumiri de rigoare pentru experienta fantastica stimabilului meu sef.

Poate fi paradis, poate fi extaz, poate fi o amenintare cu bomba sau poate fi fantastic, important e ca suntem vii si ne putem bucura.

Si nu mai cred in coincidente. Neacademic din partea mea, si nu foarte ingineresc, dar chiar nu mai cred in coincidente. Incep sa cred din ce in ce mai puternic insa in puterea omului de a face orice. Mai putin prinde apa in capse de un copac.

XOXO ing. Mihai Florea