Dramatizarea epicului

Uichendul trecut am savarsit un traseu foarte scenic si foarte adorabil. La fel de adorabil ca un caine mic alb pufos si cu picioare foarte scurte. La ideea geniala a andreei (nume de cod chichiridiche) sau a prietenului ei alex (nu stiu exact, oricum nu-i important), am plecat sambata spre malaiesti prin pichetul rosu. Dupa circa 7 ore de mers am ajuns la destinatie, am mancat si ne-am culcat. Niciun eveniment pe drum mai putin faptul ca ne-am cam separat de andu si stefana printr-o mica pauza de poze si apoi printr-o mica pauza de cules ceea ce suspectam a fi macese. Inca nu sunt convins ca macesele cresc in pom, dar poate era o asociere in pom de dragul crizei pentru a nu plati fiecare tufa datorii la stat individual. Un fel de corporatie fructiera daca putem spune asa la nivel microuniversal.

Cabana malaiesti in sine sta foarte frumos asezata intr-o vale pufoasa si cu deschideri mari. Un mare punct in plus mi s-a parut muzica folk-muntoasa care zanganea neincetat atat din difuzoare, cat si din oamenii mai ametiti (de placere evident). Am dormit sa zicem confortabil si a doua zi la 7 30 am plecat spre omu.

Drumul spre omu erau de fapt doua, luca si matei. Si a murit si ala. Dar nu voi detalia asta, in schimb pot zice ca majoritatea am luat-o prin hornul mare, doar andu si stefana din nou separandu-se si alegand varianta cu bucsoiul. Ca durata era teoretic egala. Practic au ajuns la omu cu circa jumatate de ora mai tarziu decat noi. Si i-a batut si mai tare vantul. Dar am inteles ca peisajul mirific compensa din plin acest aspect. Acelasi peisaj mirific aproximativ l-am trait si noi, demonstrand din nou zicala zen ca "poteci catre varful muntelui sunt nenumarate, dar privelistea de sus e intotdeauna aceeasi". Probabil imediat dupa aceasta constatare s-a instaurat ceata, ca altfel trebuia sa difere peisajul. Nu-mi iese din cap cat de ireal se vedea creasta pietrei craiului iesind dintre nori care un crucisator spatial gata de apararea planetei impotriva norilor de ceata care coborau amenintator spre noi. Curand insa (la circa jumatate de ora de omu) ne-am infipt complet in ceata, orbecaind prin orbecaiirile potecii de vara pana la omu. Ceata limita vizibilitatea cam la 50 m, ceea ce era decent pentru a repera semnele de circulatie.

De la omu am plecat spre babele orbecaind mai tare prin ceata care devenise mai deasa (cam 20-30 m, aproximez prin faptul ca din 6 oameni, eu pe cel mai din fata abia il zaream, si distanta mai mare de 2m nu era intre noi. Merg intotdeauna ultimul) si in loc sa ne ramificam imediat din dunga rosie (padina) in dunga galbena (babele), am mers aproape o ora pe dunga rosie, realizand ca am trecut de ceva vreme de ramificatie si ca mergem in directia gresita. Dupa mici perioade de oscilatie intre variantele care le aveam (fie padina cu urcare pana la babele, fie intors la omu si cautat din nou traseul), am ales varianta cea mai rapida (omu - babele) si ne-am pus pe mers din nou. Am gasit pana la urma traseul de banda galbena, desi ne tot rataceam atat de pe traseu in general cat si intre noi, la un moment dat alex luand-o inainte sa vada ceva la traseu si nemaigasindu-l prin ceata. Dar intr-un final totul a fost ok si am ajuns cu bine la babele, la timp pentru o ciorba fierbinte si un sendvis racoros cu pateu vegetal (i think it's the pate), dar nu la timp pentru cabina (ultima plecand pe la 15, si noi ajungand la cabana pe la circa 16). Am decis ca cea mai buna varianta de intors ar fi s-o luam domol inspre sinaia (erau mai multe trenuri, si ultimul la ora 10 pleca din sinaia - bun ca marja de eroare) prin piatra arsa si poiana stanii. Plecati pe la 16.40 de la babele, am ajuns in mai putin de o ora la piatra arsa, si apoi ne-a prins noaptea si apusul pe drumul spre poiana stanii. Drumul prin padure parcurs noaptea totusi nu ne-a luat deloc mult, ritmul sustinut de adrenalina fiind foarte eficient. Ritmul meu nu era sustinut de adrenalina ci din necesitatea gasirii unei toatele functionale, intrucat ce crestea in mine nu putea fi eliberat in padure, ca se infunda si copacul.
Ajungand la poiana stanii pe la 19.00 am gasit mult dorita toaleta, pe care am infundat-o intr-un efort epopeeic, mai epopeeic decat toata excursia asta. Scotand din mine bestia am putut bea un vin fiert pana venea TAXIUL care sa ne duca pana-n sinaia. Da, exista taxi, si a fost genial, intrucat inca o ora si ceva de mers noaptea prin padure era neproductiv si obositor. In sinaia am luat trenul hiperluminic dupa cum bine observa radu (intercity care in loc sa faca 2 ore, a facut 3 si un pic). In tren am fost batut cu andra cu tot de catre echipa gipsi-radu la septica. Se pare ca ma uitam random dupa semne pe cer despre cand ar trebui sa tai. Dau vina pe andu oricum pentru faptul ca am pierdut la septica.

Expeditia s-a dovedit epicoasa si echipa buna, si se pare ca vom mai repeta experienta catre cabana de suflet a lui alex, piatra mare. Care am aflat ca a fost atacata de o adevarata armata de ursi, inca amuzandu-ma singur cand imi inchipui o mica armata organizata ca un commando de ursi. Unul calare eventual pentru impact maxim.

O concluzie buna ar fi sa nu mai fac sendvisuri cu ardei iute pe munte. Sau sa pun mai mult. Decizii decizii.


Completare care n-are legatura, mi se pare cerul din ce in ce mai fals in oras cand ma uit in sus. Mi se intampla cam o data pe zi sa ma uit la cer, si sa realizez ca este foarte probabil sa fiu singurul de pe strada in momentul ala care se uita-n sus. Parca ma ignora cerul in oras. Parca-mi spune sa plec, ca nu-i locul meu aici...
Si am visat ca eram logodit, dar nu mi-a fost dat sa vad cu cine. Sper ca era o fata frumoasa :)))))