Elucidari misterioase din somnul cel nocturn. Discutii cu divinitatea.

Da, inainte sa intre mirarea in actiune cu deochiul masiv ce-l induce, doresc sa lamuresc ca exista si altfel de somn decat nocturn. Respectiv somn spontan (la cursuri), somn cursant (la cursuri), somn subit (la cursuri) si somn ambiguu (cand nu stii exact ca dormi, dar ai o vaga impresie ca visezi viata reala, desi esti cumva prins intre, intr-un taram neuniform si captivant dar molesitor). Si bineinteles somnul la volan, cel total haotic si violent si care trebuie evitat sub orice forma.

Dar revenind la ideea principala, azi noapte am avut o mica serie de vise, care de care mai interesante. Din care in 2 muream intr-un mod cel putin violent (o prabusire de bombardier tip B17, si respectiv mancat de viu de niste pesti piranha). Dar ultimul si cel mai apropiat de ora de trezire a fost de departe cel mai interesant.

Incepea oarecum normal, cu mine in forma de pisica. Neagra. Mica si pufoasa as putea adauga, desi nu pot sa-mi dau seama daca eram mic sau pufos in vis (dimensiunile pareau sa corespunda unei pisici dar pufosenia n-o pot determina). Si eram sub forma de pisica intr-un fel de mare roata de lemn. Un fel de roata pentru hamsteri, numai ca din lemn. Si eram blocat in aceasta roata cu inca o pisica (de culoare deschisa, dar fara nume sau abilitatea de a vorbi, asa ca nu-i chiar relevanta). Si menirea mea era sa invart respectiva roata. Roata era compartimentata cu o serie de alte roti concentrice. Si in roata in care eram eu trebuia sa procesez informatie. O poezie, un fragment de carte, o imagine, o pagina de ziar, un gand al unei batrane referitor la viitorul luminos, si asa mai departe. Si asta presupunea sa pun respectivele bucati de informatie intr-o ordine pe un fel de sir de tavi cu nisip, care se duceau prin invartirea rotii mai departe, spre interiorul rotii (aveau niste portite prin care intrau si prin care ieseau din roata respectiva, ca eu practic nu vedeam ce-i in rest in afara de spatiul infim in care-mi desfasuram activitatea). Pana cand m-am razvratit. A inceput cu o imagine cu un cal alb. Si mi-am zis ca nu este normal ce fac. Nu stiu ce fac si de ce, asa ca am simtit nevoia sa evadez. Si mi-am scris propriile ganduri cu gheara in nisip, dedicandu-i celui superior in functie (trebuia sa existe cineva superior in functie, dat fiind ca eu nu stiam de ce fac ce faceam) ca nu vreau si nu sunt de acord sa fac ceva fara voia mea. Si dupa ceva timp am realizat ca nu se intampla nimic daca doar scriu, asa ca am inceput prin natura distructiva specifica sa distrug roata spre interior, sa vad unde ajung placile respective cu nisip. Si nu mica mi-a fost mirarea de ce am descoperit. Rupand bucati de lemn si placajele ce desparteau cercurile concentrice, am ajuns la o mica incapere, cu un dwarf barbos si carunt. Era calm si imperturbabil, si ma intreaba daca chiar nu stiu unde sunt. Si pe urma imi proiecteaza un fel de film direct in minte, cu explicatia locului respectiv. Era o roata a timpului. Daca ma opream din invartit se oprea timpul. Daca o invarteam mai repede trecea mai repede timpul. Si fiecare fiinta ajungea in aceasta inchisoare temporala dupa existenta traita anterior. Eram intr-un fel de purgatoriu, facandu-mi datoria fata de univers in cel mai direct mod cu putinta, si faptura sub forma unui dwarf putea fi creatorul. Poate nu era, poate era doar o materializare a lui, ce-i sigur este insa ca nu-mi plac constrangerile barbare. Asa ca am decis sa intrerup jucaria si curgerea normala a timpului. Asa ca am blocat roata. Si simteam cum si inima mi se oprise, si gandurile mi se scurgeau incetul cu incetul spre nimic, incetinindu-se... Si a intrat sistemul de rezerva format din 2 pitici de cam 15 cm inaltime fiecare sa invarta roata cu tot cu mine, ca lucrurile sa nu se opreasca definitiv. Si simteam cum razvratirea mea a fost inutila, si n-am reusit nici sa-mi indeplinesc rolul, nici sa opresc buna desfasurare a lucrurilor. Eram nici parte din problema, nici parte din rezolvare. Eram in plus. Asa ca mi-am scris adresa blogului pe una din tavile cu nisip, scrijelind cu grija cuvantul diaree (tin minte ca ma amuza in vis), dupa care m-am aruncat cu toata forta si nebunia inspre exteriorul rotii. Si am trecut prin sertare bune pline de informatii organizate strasnic, si jucarii si carti si ziare si poze si totul aranjat metodic. Si in cele din urma am ajuns la peretele exterior. Si l-am lovit cu putere pana am simtit cum cad lat de oboseala. Si cand s-a rupt intr-un final, am avut o constatare cu iz de Dark City. Respectiv eram in spatiu. Undeva departe de orice sistem solar cunoscut sau necunoscut. Abia se zareau niste stele. Eram nicaieri. Eram blocat in afara dimensiunii cunoscute. Eram pierdut, eram confuz, eram certat cu divinitatea, si eram certat cu mine. Si eram si pisica. Si m-am dus la divinitate sa-i cer explicatii sau lamuriri. Si mi-a explicat ca trebuie sa trec prin asta. Asta mi-e rolul in univers. Am avut un rol candva, acum am altul. Si trebuie sa-mi indeplinesc menirea. Si scapare nu exista. Si asta mai mult mi-a alimentat furia. Asa ca m-am aruncat prin spartura din zidul exterior....Si s-a terminat visul....

Oare ce-ar zice Freud despre asta?

Poate incerc sa-mi caut propria existenta si propriul loc in univers. Poate inca nu-s impacat cu rolul care-l am. Poate caut ceva ce nu stiu inca. Poate vreau ceva ce nu exista. Poate nu stiu ce vreau. Poate vreau sa distrug. Poate vreau de fapt o divinitate in minte desi o resping in mod flagrant constient. Poate vreau sa fiu pisica. Straniu. Confuz. Dubios.

XOXO

ing. Mihai Florea