Apr 9, 2010

Traume

Ma simt traumatizat. Am lucrat ca bezmeticu la o grinda de sustinere a podului rulant si inca nu-mi dau seama de ce am lucrat atat. Puteam sa ma opresc oricand. Puteam sa fac altceva. Puteam sa ma gandesc la altceva. Dar nu am reusit sa ma desprind. Trebuia sa vad si sageata ca da in tolerante altfel nu aveam liniste. Dar nu am liniste.
Cumva, ceva s-a defectat pe parcurs. Cumva nu lucram chiar cu mintea acolo, si am sentimentul crunt ca desi am facut bine ce-am facut, puteam sa fac mult mai repede.
Am pierdut din randament.

Poate mintea-mi zboara pe campie. Inca vreau vacanta. Desi am dat o fuga circa incotro am vazut cu ochii, inca nu ma simt implinit. Inca simt ca trebuia sa fug mai mult. Sa fug de probleme imaginare. Sa fug de responsabilitati si maturizare. Sa fug de timp. Si uite asa planul era clar destinat sa o dea in bara la acest capitol, pentru ca timpul trece indiferent daca fugi sau nu. Si ma regasesc in aceeasi pozitie scriind despre aceleasi buguri din sistemul de operare propriu si ramanand la fel de impasibil la posibile schimbari iminente. Nu-mi dau seama exact daca am de ce sa fug, vreo cauza reala, vreun inamic real sau daca in continuare fug de propria minte. Poate ca incerc sa-mi evit unele ganduri ingropandu-le intre alte idei fugitive. Dar nu functioneaza. Nu este o solutie fezabila. In timp, toate gandurile reies la suprafata si incep sa se contopeasca intre ele generand alte ganduri si alte ganduri. Cred ca a fost cea mai vaga idee formulata vreodata. Ca si cum as fi incercat sa incerc ceva incercand altceva. Si nu am reusit. Am esuat prin simpla mentalitate si control de sine. Am esuat prin faptul ca nu m-am straduit suficient. Asa ca nu-mi ramane decat sa fug. Si sa incerc sa mai vad ceva din mers daca tot fug.
Si imi place sa fug. Dar paradoxal, desi imi place sa fiu singur cu gandurile mele destul de des, nu-mi place sa fug singur. Nu-mi place deloc. Ma dezgusta ideea de a fugi singur. Poate-s creatura sociala prin fire, poate pentru ca sunt foarte pufos (chiar anormal de pufos in ultima vreme, chiar si dupa standardele mele), dar singur nu este niciodata o optiune. Desi ar trebui in mod empiric sa incerc sa fug si singur odata. Sa vad ce iese in ecuatia asta. Poate aflu ceva nou despre mine, caci pana la urma d-aia imi place sa ma plimb, ca vazand mediul sa ma descopar pe mine, si regasindu-ma si descoperindu-ma sa devin mai impacat cu universul, cu mine, si cu pufosenia globala.

Remarc insa ca am gasit ideea pentru cum vreau sa-mi construiesc casa, sau cripta, dupa caz. Castelul Iuliei Hasdeu mi-a servit drept inspiratie. Un amestec foarte fin de ocultism si filosofie, chiar mi-a starnit interesul ocult pentru o scurta perioada. Regret deseori ca nu dedic suficient timp acestei laturi a lumii. Imi place foarte mult ocultismul in toate formele lui. Evidentiaza unele aspecte din viata pe care nu le putem controla dar putem incerca sa le controlam. Si mai ales, evidentiaza faptul ca omul are capacitati neobisnuite care pot fi dezvoltate si explorate. Si vreau sa cred in ocultism, desi ingineria imi distruge incet dar sigur orice credibilitate in aceasta ramura. Vreau sa cred ca suntem capabili de fapte marete. Vreau sa cred ca putem schimba vremea dupa starea emotionala in care ne aflam. Vreau sa cred ca suntem mai speciali decat suntem. Si sper ca pot sa cred.

Si in cateva zile si mica farama de vacanta va lua sfarsit, si viata imi va da din nou palme dupa ceafa ca este cazul sa ma pun pe treaba, sa ma apuc si de licenta si sa termin si facultatea. Si sa intru in rand cu lumea, sa ma angajez (sau sa fiu angajat, ca nu ma angajez inca singur deoarece n-am inca firma proprie), si pe urma planul devine difuz. Imi place sa cred ca viata nu se va rezuma la a ma casatori doar de dragul de a ma casatori si de a avea familie, la a avea o casa frumoasa si o masina imoral de puternica. Vreau sa cred ca viata se va invarti in jurul propriului ax de simetrie care o face frumoasa, si ca imi voi gasi dragostea adevarata cu care ma voi casatori si pe care o voi iubi si cand va avea 80 de ani si va fi complet incoerenta. Si sa ma uit in ochii ei si sa-mi fie la fel de frumoasa si draga ca atunci cand am cunoscut-o. Si sa nu fie femeie mai frumoasa ca ea pe planeta asta (sau altele), pentru ca nu-i frumos ce e frumos, ci e frumos ce-mi place mie. Si daca mie mi se pare frumoasa, atunci ea va fi cea mai frumoasa.

Si pe urma voi cuceri lumea si o voi declara regat. Ca intotdeauna mi-a placut dictatura, democratia duce la prea multe discutii si birocratie pentru binele populatiei.

Dar de fapt, cred ca nu stiu prea bine ce vreau. Sau mai bine zis, ce cred, si ce vreau sa cred. Cred ca de fapt vreau sa cred in ideea ca pot sa cred in ceva fara sa am vreo dovada despre acel ceva. Si divinitatea n-a intrat in discutia asta. Eu vreau sa pot sa cred ca pot sa cred, ca sa pot crede. Vreau sa cred in oameni. Vreau sa cred in idei. Si mai ales, vreau sa cred in mine. In pufosenia si bestialitatea din mine.

La momentul scrierii acestui post, inregistram 1.56 mishi pe scara mish de pufosenie.

No comments:

Post a Comment