Mar 5, 2010

Stadiul critic ultim

Pufosenia a atins ultimul stadiu din curba existentiala. Acuma va incepe sa urce treptat (sau exponential) pana la un nivel de maxim constant, pe care-l va pastra pentru destul de mult timp. Mersul prin zapada ascultand lemongrass a ajutat. Subconstientul a simtit nevoia sa-mi reaminteasca cat de bestial sunt. Si asta constant de-a lungul viselor (si de-a latul viselor) din ultima vreme. Este destul de fascinant sa te uiti la fulgi cum cad in timp ce mergi, mai ales cand fulgii pareau sa cada spre casa. Fiecare fulg se indrepta putin spre casa in timp ce atingea asfaltul cald. Precum ingeri minusculi incercau sa-mi distraga atentia de la orice alta activitate. Si totul combinat cu melodia daydreamer a provocat o reactie de pufosenie extrema pe moment.

Si desi am ajuns acasa ud, flamand, nedormit si usor suparat ca am stat degeaba cateva ore la scoala in plus, o caldura interioara incerca sa-mi traga alarma ca sunt totusi acasa. Si voi manca. Si voi dormi. Si n-am stat degeaba, ci am aflat lucruri noi de bine de rau (desi optionalul chiar nu s-a tinut).

Si am dormit mult si bine. Si am visat mult si frumos. Mai intai ca eram cu fratimiu si tata la munte, la curmatura, uitandu-ne in zare spre creasta sub bolta instelata si iluminata vag de lumina alb argintie a lunii. Si ma jucam cu un caine d-ala mare si balos. Si foarte pufos. Si imi placea sa strang in brate bestia mancatoare de ursi (ca altceva nu vad ce i-ar da de mancare de a crescut atat). Si creasta stralucea, si era usor acoperita de un strat de zapada proaspata si neteda. Catifelata si virgina. Dar pe urma mi-am dat seama ca tricoul meu n-are maneci, si deci e cam frig, si intrand in cabana m-am trezit in mexic, pe o strada mare si pustie, impreuna cu niste cholos si politia care investiga traficul de droguri din zona. Si atunci mi-am dat seama ca tricepsul imi explodase in 2 locuri. Si m-am alarmat, caci vedeam carnea vie cum e spintecata in doua cand incordez muschiul. Si ma soca mai mult ideea ca este carne, si ca deci sunt om, decat orice alta idee. Caci deobicei in vise am impresia ca-s nemuritor si invulnerabil, si deloc uman in mod logic. Bestial de inuman. Dar acum eram uman, si eram speriat. Si am luat-o la fuga prin mexic, pana am ajuns la o vale muntoasa din desert. In care era o baza militara. Si se asamblau tancuri cu tehnologie extraterestra. Poate m-a afectat filmul district 9 care l-am vazut (combinatie destul de slabuta intre halflife2 si tabere de imigranti ilegali/lagare naziste, dar distractiv in lipsa de atentie de ceva mai bun), pentru ca pe urma subconstientul mi-a dat o echipa pe mana sa rezolv o problema. Dar nu stiam problema. Si echipa era formata evident din andu, sorin, gipsi, vali in rolul indianului billy, si asa mai departe. Si dat fiind ca nu stiam care mi-este misiunea, am plecat singur de acolo. Si asa ca m-am urcat in vaporul din portul de dupa barajul de dupa canion/vale muntoasa cu baza militara, si asteptam sa plece. Si capitanul mi-a zis atunci ca este trist sa pleci cu inima distrusa, si ca mai usor ar fi sa ma leg la ochi in timp ce parasim portul. Si atunci, privind in zare catre turnul de trona peisajul in varful canionului, mi-am dat seama ce cautam acolo. In turn era ea. Tinuta captiva din motive poltice ale oamenilor din baza militara. Si m-am aruncat direct de pe vapor pe baraj. Si aterizarea a fost cam dura, lovindu-ma in mod repetat de peretele barajului si de niste bare de armatura ce ieseau din el (tin minte ca dupa ce am ajuns la baza, desi nu-mi prea mai simteam corpul, am putut sa declar unui inginer care era acolo, ca ar trebui sa acopere cu geosilicati bucatile alea de armatura pana nu intra in coroziune sa le creasca volumul de cateva ori). Si m-am sters de praf si m-am intors la echipa, care deja erau nerabdatori sa isi incerce minigunurile noi noute (mai noi decat cele din visele anterioare, astea erau practic ultima generatie, mai compacta si mai eficienta, si mai cu gloante cu cap de uraniu saracit). Dar o racheta sol-aer aproape ne-a distrus echipa, lovind din plin elicopterul la scurt timp dupa decolare. Si a trebuit sa ma arunc singur peste nenorociti, impartind moarte in stanga si-n dreapta intr-un ritm nemaiauzit/vazut. Pana ce evident un tanc explodand a reusit sa propage in mine o placa imensa de fier, care m-a efectiv sfartecat in doua. Stiu ca ultimul gand a fost ca regretam ca n-am luat o arma mai mare.

Totusi visul de azi noapte a fost mai agreabil, vis in care eram pilot la clinceni si ma jucam cu niste avionase dragute si adorabile, cu motoare subluminice, care reuseau sa provoace mici gauri in atmosfera la fiecare decolare. Si stiu ca ma stresa ideea ca nu stiam sa aterizez, si instructorul imi dadea prin radio mesaje ca ma voi descurca, pentru ca are incredere in mine, sa-mi ascult instinctele. Si drept urmare era sa ma prabusesc. Am avut totusi noroc cu ea, care era pilot cu experienta, si a reusit sa redreseze aeronava (era cu dubla comanda stil F/A 18, sau cel putin arata ca unul din interior). Pacat ca in niciunul din vise nu am vazut-o la fata. Iar. Dar macar am constatat ca avea parul destul de scurt. Ceea ce este un prim pas in formularea unui ideal feminin in subconstient. De ce par scurt si nu lung si erotic? Poate pentru eficienta? Poate pentru rapiditate si usurinta in exploatare? Poate pentru ca poate fi mai sexi utilizat corect? Poate ca nu. Poate ca era doar o coincidenta.

Ce e sigur e ca nu-s prea pufos. Ca n-am nimic pufos de imbratisat (eventual viu).

1 comment: