Imi place linistea. Imi place asa de mult ca ajung sa fac unele lucruri astfel incat sa-mi dobandesc mai multa liniste. Acum am parte de liniste. Poate nu totala, intrucat tastele se izbesc violent de degetele mele si de carcasa de plastic de dedesubt, astfel incat se cam sparge linistea mormantala ce se instaurase adineauri. Dar tot e liniste. Am aprins si o lumanare parfumata, sa-mi lumineze casa si sufletul. Si nu are ca efect nici iluminatul, nici parfumatul, ci din contra, ma face sa orbesc, fiind constant atras de flacara. Pana si mana imi zboara catre lumanarea ce sta nestingherita vertical. Nicio miscare nu o tulbura. Niciun gand nu o macina. Doar arde incet si sigur, tintind drept in sus, spre univers.
Imi place sa ma joc cu focul. Lumanarea asta dandu-mi o stare de liniste sufleteasca. Parca-mi impune o ordine in gandire si-n desfasurarea actiunilor. Impune un respect si un anumit ritm de viata. Arde agale, nu se grabeste.
Am visat ca eram pe o planeta indepartata. Si era liniste si acolo. Se vedea cerul cu o bolta mai instelata decat cred ca am vazut-o vreodata pe pamant. Era frumos. Si pe urma s-a declansat atacul invadatorilor, si linistea a fost ucisa violent de zgomotul nemilos al masinii de razboi. Si alergam, si trageam, si fugeam pentru propria viata prin transee, luptandu-ma cu ceea ce pareau a fi o imbinare de protosi cu xenomorfi. Si intr-un final am ajuns la o naveta, si am putut scapa din infern spre o destinatie mai frumoasa. Si pe drum am adormit. Si m-am trezit langa fratimiu undeva intr-un orasel mic cu influente germane. Si eram agitat. Si flacara tocmai a pulsat mai violent (de la lumanarea din stanga mea). O fi vreun semn ca este vreun spirit pe aproape ce doreste a fi hranit. Imi pare rau, in clipa de fata eu ma hranesc cu spiritele din jur, nu pot sa hranesc spirite la randu-mi cand ma hranesc.
Si intr-un final am ajuns intr-un hotel, acelasi hotel in care acum cateva saptamani am visat ca ma jucam fotbal cu tata cu un sconcs pe post de minge. Si acum trebuia sa asasinam pe cineva. Si mi-era frica. Imi tremura mana. Tin minte ca ma uitam in oglinda si imi ziceam ca nu pot face asta. Nu pot lua alta viata de om. Si a venit tinta. Si m-am lasat la pamant. Si m-am lovit de pamant. Si m-am trezit in viata reala. Si nu omorasem pe nimeni. Si nici nu am de gand.
Inca imi face cu ochiul flacara asta. Vad ca n-o deranjeaza nici daca trec cu mana razant. Isi vede cu nonsalanta de treaba. Ma ignora. Oare i-am facut ceva sa ma ignore? Am suparat-o cu ceva? Poate trebuie sa-mi cer scuze. Poate ma va ierta daca ii mai aprind o lumanare langa sa-i tina companie. O lumanare mai tanara, care inca n-a fost consumata de focul vietii si timpului. Se apleaca spre mine in momentul in care scriam asta. Poate am reusit sa comunic cu flacara. Poate ar trebui sa-i aprind o tovarasa de joaca. Dar daca lumanarea asta nu e un el. Daca e o ea. Oare ma place? Poate ar trebui s-o scot in oras. Sa aflu mai multe despre existenta in stare gazoasa-plasma. Dar n-ar functiona relatia. Suntem prea indepartati. Si mai ales n-as putea s-o iau in brate. Si daca n-o pot lua in brate, cum pot s-o hranesc spiritual? Cum pot sa-mi unesc sufletul de ceva ce nu pot imbratisa? Dar poate este chiar asta provocarea. Sa-mi gasesc o alta modalitate de a deversa energie vitala in alta entitate. Contactul fizic oricum este depasit, atat temporal cat si moral. Nu mai are nimeni nevoie de imbratisari sau strangeri de mana. Un simplu "re" sau buzz pe yahoo si se considera interactiune sociala.
Poate m-a ajuns singuratatea uichendului asta. Dar imi place. Cumva parca este productiv. Cumva parca ochii imi sunt mai putin solicitati si sufletul mai linistit. Parca si ritmul cardiac mi-este mai calm. Totul e calm. Si flacarea continua dansul cu zeii invizibili doar ca sa-mi atraga mie privirea. Nu-s antisocial, sunt doar timid.
No comments:
Post a Comment