Sadismul in forme de cozonac

Sadic precum un pui de cimpanzeu aruncat din bratele mamei direct in capul lantului trofic ce leaga mainile dictaturii materialistice ale societatii contemporane aflate adanc in criza.
Sadic precum o ciocolata topita pe fata intelectualilor ce nu mai au nimic de demonstrat.
Sadic precum a existat o urma a comunismului in mintile oamenilor imbatati de aparenta putere.
Sadic precum vasul ce se loveste violent de pamant gasind nimic altceva decat sfarsitu-i tragic.
Sadic precum ceva ce nu pot intelege exact si nici controla, din lipsa de intelegere.
Initial vroiam sa scriu in continuare despre simpaticul meu trabantel, dar mi-a fost rupta ideea din gatul locului si azvarlita pe sina de tren in momentul in care barierea cadea amenintator si stelele se speriau de fotonii emanati de farul locomotivei ce venea in tromba scrasnind franele. Frecarea psihologica nu tine cont de ce doreste omul din spatele actiunilor noastre. Frecarea psihologica nu este tangibila, nu este cuantificabila si nu poate fi valorificata. Poate fi doar tradata. Tradata de mintea ce nu-si deschide toate usile catre sunetele ce se vor auzite. Tradata de increderea zdrobita a unei generatii. Tradata de visele si dorintele unui neam. Tradata de placere.

Imi place sa cred ca nu-s nici absolutist si nici extremist in niciun fel, dar unele evenimente imi zbarlesc parul de pe ceafa si gat. Imi place sa cred ca, precum am citit undeva, e mai interesant sa discuti o idee decat un eveniment efectiv. Imi place sa cred ca pot sa cred si ce nu pot sa vad, sa simt, sa aud, sau sa experimentez in niciun fel fizic. Imi place sa vad ca fotonii au fost prinsi in filmare de o camera dezvoltata de MIT ce inregistreaza un milion (sau un trilion dupa alte surse) de cadre pe secunda. Viitorul suna mai bine decat prezentul. Asta pentru ca inca nu-l traim. Inca n-am ajuns in momentul urmator cand ne vom da seama ca era mai bine inainte. Asa suntem facuti, asa suntem programati genetic, ce a fost e mai bine decat ce e, si ce urmeaza putem doar spera ca va fi mai bine. Prin formare si mostenire genetica sunt optimist incurabil. Refuz sa accept o infrangere chiar si-n cel mai disperat moment. Cand echipa e moarta, toata echipa adversa e intreaga si nevatamata, si eu am bomba, imi place sa cred ca pot sa castig runda. Pot schimba soarta si pot sa intorc roata pana cand imi plezneste cineva peste ceafa o scatoalca si-mi vine mintea la cap. Sau pana primesc un sms si-mi pierd interesul in jocul respectiv sau activitatea respectiva. Poate nu mi-ar trebui un telefon mai inteligent decat in prezent pentru ca mi-ar diminua mie din inteligenta, furandu-mi atentia ce o acord unor detalii aparent nesemnificative dar care fac parte integranta si frumoasa din viata-mi umila. Poate n-as mai sta cu ochii spre cer cand ma duc spre birou, incercand sa urmaresc cu privirea norii si sa le estimez viteza, gandindu-ma ca-s nave extraterestre mascate in nori din cauza intemperiilor atmosferice culese in aterizare. Imi place sa cred ca ma pot dezintegra in orice clipa intr-o forma de energie pura si pot colinda in continuare lumea, continuandu-mi existenta umila. Fac vraji, imi folosesc puterile magice asupra universului pentru a face vraji mie, vrajindu-ma sa cred ca e o lume frumoasa si pe alocuri chiar fantastica. E un fel de autohipnoza. E un fel de autosugestie. E un fel de a continua viata si a trai in continuare intr-o dulce inconstienta. E un fel de a-mi prelungi copilaria. Copilarie pe care sunt convins ca o voi trai inca mult si bine, intr-o forma oarecum adulta. Adevarul e undeva la mijloc. Adevarul e putred ca un mar cu mai multi viermi decat intestinele lui Fry dupa sendvisul ala stricat. As vrea si eu viermi d-aia intestinali ca-n Futurama, sa ma faca mai destept, mai sanatos, mai voios si mai eficient in ceea ce fac. As vrea si eu sa fiu mare si responsabil, si-n acelasi timp ce pofta am de o vacanta in care mintea sa intre in repaos total. Sa nu ma mai gandesc la ce fac, la cum ma comport si la ce zic. Am nevoie probabil de o vacanta intre 4 pereti pufosi si doua plansee si mai pufoase. Cu pufosimea impotriva degradarilor de impact bineinteles.

Dorinta

Mirosul tau ma imbie
Amorului betie
Ia-ma si imbata-ma
Du-ma sus pe munte
Escaladeaza-mi crestele
Descopera-mi secretele
Sa se sperie ielele
Sa-ti simt formele
Sa-ti ating placerile
Sa-ti simt inima ce bate
Din ale mele gheare se zbate
Sa fuga si sa scape
De placerile-i oarbe
Priveste-n ochi dorinta
Abandoneaza-ti neputinta
Pierde-ti fiinta
Descopera-ti credinta
Carnala ti-e iubirea
Precum sufletul si firea
Salbatica-n gesturi fine
Abandoneaza-te in sine
Descopera ce te acopera
Voalul tau de efemera
Lasa-ti hainele sa cada
Lasa-ti pielea sa se vada
Sa te vad sa te descopar
Cu trupul meu te acopar
Si te invalui in placere
Musca ale pacatului mere
Sa te pierzi in infinit
Sa te uiti la rasarit
Sa uiti de tine si de toate
Sa te vad zbierand in noapte
Tot mai tare si mai tare
Pana nu mai am suflare
Si cad din picioare
Epuizat oare?
Nicidecum caci nu se poate
De cum te vad cad pe spate
Ma fascinezi
Ma tachinezi
Memoria mi-o derulezi
Imi stergi mintea
Imi alungi sinea
Ma pierd in tine
Ma pierd pe mine
Tot in tine ma regasesc
Cand te vad ma indragostesc
Si cu tine vreau sa fiu
Pentru tine scriu
Si vreau sa stii ca te doresc
Mai tare decat ma vaicaresc
In mod public te doresc
Te vreau nu ma opresc
Sa-ti simt parfumul fin
Cand coapsele iti ling...

Oda

Oda tie murgule albastru!

Sufletu-ti pur si mandru-ti pistonul

Balaurul tandru

Cu sangele nul

Si traditia-n coada

Strasnica spada

A curajului nebun

Mintea stoarsa de fum

De jale si de dor

Veninu-ti dobor

Din cale pe sus

De unde-ai ajuns

De unde-ai plecat

Mioveniul natal

Capul-l plec la al tau sfat

Festin deloc vizual

Mai mult carnal

Cu patos anormal

Ca un mester zidar

Tropaind in zadar

Fulgerul mi-aduci in dar

In deriva-ti bate un far

Precum viitoru-ti nesigur

Asa si calea-ti asigur

Cu RCA-ul din dotare

Infrunti orice-ti este in zare.

Slava tie ca existi!

Ca respiri si ca te misti!

Ca ne ajuti

Si ne slujesti

Cu drag totul infrunti

Ca un armasar metalizat

De-un albastru nestemat

De peste ceruri adunat

Si pe sosea aruncat!



Cu dedicatie loganului 1.6 MPI B 54 MRV.

Strabi, inceputurile

Era o noapte frumoasa de primavara. Aerul era suficient de rece incat sa-mi raceasca fara probleme chiuloasa fierbinte. Pe piatra cubica alunecam frumos, era putin ud, eu aveam rotile un pic tocite, ce sa mai? Era o noapte numai buna de invartit in cercuri fara sens, starnind rasete si veselie printre oameni. Ne-am invartit in seara aia o gramada, cred ca peste o ora, ma tineam minunat pe doua roti, scrasnind din toate balamalele de parca n-ar mai fi fost o alta zi in care sa fiu asa de viu. Ma simteam minunat patinand cand deodata am simtit ca zbor... Timpul se incetinise, si vedeam cu incetinitorul cum rezervorul mi se inverseaza...Benzina nu-mi mai ajungea-n plamani si motorul dadea semne sa se opreasca...si atunci am simtit cum clanta atinge piatra dura si o clipa mai tarziu motorul mi s-a oprit de tot... Benzina curgea agale din carburatorul spart, farul stang imi atarna pe jos... Eram lovit, eram contorsionat, si viata mi se sfarsise...dar inainte ca ultima picatura de benzina si ulei sa-mi curga din rezervor, viata intreaga incepusem sa mi-o amintesc... Odata candva, intr-o galaxie nu foarte indepartata, intr-un orasel industrial numit Zwickau mi-am simtit prima data inima batand. Nu stiu si n-am stiut vreodata cine a pornit atunci pentru prima oara plamanii ce-mi ard benzina din vene, dar banuiesc ca era un neamt istet. Ma gandesc ca poate il chema Hans si avea o placere reala sa auda motorul in 2 timpi prinzand viata pentru prima oara, verificandu-ma in fabrica sa-si dea seama daca pornesc bine si sunt in norma. Si o Doamne in ce norma eram! As fi mers atunci fara intrerupere, cu cei doi cilindrii pompand veseli benzina subventionata, vrand sa vad toate autostrazile si drumurile care au existat vreodata! Tin si acum minte cat de bucuros am fost cand am fost adoptat prima data. O doamna trecuta de prima tinerete isi cauta un vehicul mic si fasnet de oras. Sotul ei, industrias instarit nu avea probleme cu banii, si ii oferise o suma generoasa sotiei sa-si ia ce automobil ar fi vrut ea. Ar fi putut sa-si ia orice Mercedes, dar ea m-a vrut pe mine. Ii placea ca sunt mic si manevrabil, si am motorul numai bun de apasat la fund si speriat vecinii noaptea cand venea de la noptile de bingo cu prietenele din inalta societate. Si recunosc ca-mi placea teribil. Nu ma menaja deloc, cum pleca sotul de dimineata la fabrica, ea sarea in mine si ma ambala puternic, sa-mi incalzeasca plamanii bine de tot inainte de o plimbare frumoasa pe strazile din Berlin. Avea grija de mine ca si cand mi-ar fi fost mama. Ma spala, ma alinta si ma manevra cu grija, dar categoric si ferm, ca nu cumva sa-i ies din traictoria pe care si-o dorea. Ma tineam de curbe de parca fiecare minut ar fi fost intr-o cursa in coasta contra-cronometru, si doamna draga ma ambala sa fie sigura ca motorul merge la capacitate maxima. Aveam doi frati mai mari. Ambii erau de vita nobila, Mercedesuri originale, facute dupa ultimele standarde in siguranta si lux. Ma priveau de sus de multe ori, dar in acelasi timp nu erau snobi, ma priveau ca pe fratiorul lor mai mic si mai neexperimentat. M-au invatat cum sa dau cu spatele fara sa lovesc nimic, si cum sa plec de pe loc cu frana de mana trasa. Gobbel, un W123 din 1977 (cu cam 2 ani mai mare ca mine), ma lua tot timpul la vorbe cu talc, incercand sa ma invete ce l-au invatat si pe el in fabrica despre cum sa fii un automobil, si nu doar o masina. Imi zicea deseori "Ai grija intotdeauna pentru ceilalti, nu esti singur pe lume!". Cand imi zicea asta eu deobicei ma jucam si nu-l bagam in seama, ce sa stie el? E doar cu doi ani mai mare! Sigur eu am o viziune cel putin la fel de buna asupra vietii! Dar el nu-mi zicea degeaba... stia de la fratele lui mai mare, Otto, un W114 care a vazut mult mai multe accidente la viata lui... Ultimul accident il lasase de tot in garaj. Nu mai vroia sa iasa sa faca nimic. Statea acolo si medita. As fi vrut sa ma joc si cu el mai des, dar nu mai avea dispozitia de joaca. Din cand in cand, atunci cand eram langa garaj, mai deschidea usa si ne mai claxona si el un pic sa ne zica sa o lasam mai moale ca poate facem ceva rau, dar mai mult nu. Imi parea rau, parea sa fi avut nevoie de un prieten, dar cat timp nu vroia sa zica nimic, eu ce sa-i fac? Viata e tare frumoasa cand esti mic si n-ai nicio grija. Doamna draga ce ma conducea, Angela o chema, un nume pretios pentru o doamna in adevaratul sens al cuvantului deseori se tachina cu sotul ei ca intr-o cursa intre mine si Otto la viteza in coasta as fi castigat lasand totul in urma intr-o dara mare si groasa de fum. Otto bineinteles protesta si radea copios "Cum? Tu, cu motorasul tau de jucarie sa castigi? Fii serios Strabi, ca habar nu ai cu ce te joci!". Strabi, ce ciudat suna acum ca ma gandesc. Mi se trage de la farul din stanga, care niciodata n-a stat chiar bine la locul lui. Cred ca era un rebut de plastic, ca nu se potrivea neam, si ma facea sa arat ciudat, dar cumva asta starnea rasetele tuturor. Cand m-a luat Angela de la fabrica niste copii care jucau fotbal m-au alintat asa. Si culmea, mi-a placut. Mi se pare ca au zis-o cu drag, desi poate era cu rautate. Mie-mi placea, ma facea sa par mai special. Si pana la urma, sunt special! Imi placea cu Angela sa ma plimb. Imi arata mereu drumuri noi. Nu stiu cu ce se ocupa, cred ca era un fel de casnica, dar o casnica pusa pe drumuri multe... Si multe drumuri urma sa vad! (Va urma)

Pinguinii travestiti

O specie relativ noua, acestia orbecaie in intuneric mai ceva ca licuricii in borcanele bunicii, borcane ce odata erau bogate in gemurii si alte genocide aplicate fara mila fructelor nevinovate. Deseori mi-a trecut prin cap, ca glontul in viteza sunetului din teava lunetistului de serviciu, ca poate si legumele, fructele, plantele si orice alt obiect inconjurator are un suflet. O gandire la un nivel frumos personificat disneyan. Intre timp mi-a mai venit mintea inapoi si am realizat ca nu, obiectele nu prea au suflet. Nu prea pentru ca poate plantele au, ca reactioneaza la muzica, la vorbe bune sau la schimbari de dispozitie subite. Insa betonul sigur nu are suflet. El este intangibil. Cand lucreaza, lucreaza, cand se rupe, se rupe. Nu are variatii de dispozitie, nu cunoaste frica sau mila, si asculta orbeste de majoritatea legilor lui Murphy. Ideea care se vrea transmisa la aceasta ora din patul asta, din tastatura asta si prin conexiunea asta este stranie. Mi s-a reliefat in ultima perioada ca scriu preponderent cand ma apasa o neliniste, o tristete, o suferinta de vreo natura sau alta, o forta concentrata in nodul capului, sau orice alta nicovala psihologica sau metafizica ce exercita atentie asupra scalpului meu. Tind sa neg vehement ca asa este, dar voi recunoaste ca asa este. Este un fel de supapa de siguranta, o cale de omagiere intr-un fel a neuronilor raniti care mor la datorie pe mesele spitalului alimentat de razboiul etern impotriva timpului si grijilor cotidiene. Si cateodata functioneaza. Se ordoneaza frumos trupele si se duc marsaluind pe calea linistii interioare suficient sa adorm impacat cu mine insumi. Alteori nu functioneaza, si doar se invrajbesc unul pe celalalt pornind dispute interioare si uitand cine e inamicul cu adevarat. Dar cine e inamicul? Grijile, stresul cotidian, factori externi? Cum sunt externi daca ei tot de mine sunt procesati. Eu sunt inamicul. Sunt inamicul si eroul. Cu mine incepe lumea mea, si cu mine se termina. Timpul doar are grija sa fie spectatorul la acest spectacol al vietii.... Dar revenind la pinguini, imi sunt dragi. Sunt ca niste pasari la costum care infrunta frigul vehement si stoic. Meh, iar durerea de cap mi-a invins mintea si prostiile se revarsa libere. Maine poimaine ma invadeaza spiridusii cu sabii ninja gata sa-mi ameninte ratonul cu masina de spalat. Si atunci o sa vada ca eu m-am pregatit pentru ei. Mi-am luat butoi de spanac direct din gradina crocodilului roz. Ha!