Amurgul imperial, partea a cinspea

Am reusit sa vad ultimul film din seria Amurg. Mai pe englezisme Twilight New Breaking Dawn of the Daybreakers of Chaos etc. Si n-a fost chiar oribil de rau. Da, a fost rau, dar nu chiar la nivelul de sa ma sinucid cu popcornul de rau. Insa as avea niste mici sugestii pentru Breaking Dawn sau cum se cheama. Sugestii asa, sa-l faca dintr-un film nu chiar extraordinar de dubios. Urmatoarele mici schimbari sau adaugiri cred ca ar fi facut filmul mai bun : 1) As fi inlocuit-o pe Bella Femella sau cum o cheama cu Steven Seagal. Au cam acelasi talent actoricesc si cam aceeasi capacitate de a arata emotiile. Ar fi fost chiar mai echilibrat si din punct de vedere sentimental pentru Mr Sparkling, care clar vroia sa fie femeia din relatie. De asemenea ar fi generat un impact mai realist pentru momentul cand este insarcinat si ingandurat. 2) As fi sugerat lui Mr Sparkly sa nu muste de gat violatori si criminali, intrucat i-ar fi putut face nemuritori, si atunci chiar ca s-ar fi dus naibii treaba si ritmul crimelor, ca un om care are deja pofta de a ucide n-ar fi fost chiar de oprit odata ce nu mai poate muri natural. 3) As fi plafonat scenele cu Bella gandindu-se la viitor, trecut sau in general nimic cred, si le-as fi inlocuit cu o scena cu NYAN cat, mult mai satisfacatoare si mai draguta din toate punctele de vedere. 4) Copilul sper din toata inima sa fi fost Blade, si sa iasa brusc din pantec sfartecand vampiri si catelusi fara noima sau discriminare. Si fiind Blade ar fi starnit controverse privind originea celui care i-a fost tata, distrugand imaginea de amorezat incompatibil cu societatea moderna a tanarului Cullen. 5) Mi se pare nedrepta lupta intre vampiri si varcolaci. Unii au super-viteza, traiesc la nesfarsit, au putere iesita din comun, pot zbura de-a dreptul, si ceilalti se pot scarpina si pot capata purici. E un pic neechilibrata lupta. As fi adaugat niste puteri supranaturale de partea varcolacilor. Gen sa scuipe o combinatie de flacari, tamaie si usturoi. De asemenea le-as fi dat si abilitatea de a se teleporta. 6) Considerand punctul 1), as fi dorit sa vad pe Cullen si Iacob inlocuiti cu gagici. Gagici misto eventual. Desi una ar fi fost nemuritoare si rece si pudica si cealalta o catea (ad-literam), dar macar poate asa ar fi avut si filmul o prezenta feminina mai simpatica. 7) Mi-as fi dorit un rol mai extins pentru Alice. Cred ca era cea mai simpatica si mai draguta fata din tot filmul. De departe. Cam fura scena in care aparea. Sau doar am eu o slabiciune pentru telepatele cu puteri supranaturale multiple tunse scurt. 8) Mi-as fi dorit sa vad niste violenta mai violenta, maxilare de varcolaci zburand, capete de vampiri strivite sub coltii susnumitilor, si altele si altele. Si-ar fi pierdut poate un pic din hazul amorezat, dar si acolo as fi avut niste sugestii mai explicite...Ceea ce ma face sa ma gandesc, cum exact functiona sexual Cullen fara sange si inima care sa-l pompeze? De asemenea, doar mie mi s-a parut ca 'veninul' domnului semana cu alta substanta? 9) Eu as fi dat alte masini vampirilor. Adica Volvo se vrea masina serioasa, de familisti, de oameni pentru care e importanta viata, pentru care siguranta e pe primul plan. In film insa, Volvo reprezinta vampirii, aia care vaneaza oameni, le beau sangele si isi fac de cap cu omenirea. Nu inteleg insa nici atasamentul absolut inexistent al acestor vampiri fata de masini, niciodata nu apare aceeasi masina in mai mult de un film. Masina si filmul. Eu as fi recomandat sa foloseasca o masina care sa simbolizeze mai bine stilul lor de viata si mentalitatea. Respectiv niste Hummere. Pe principiul "batem tot ne doare-n cot". 10) Dupa indelungi ganduri am aflat de unde scoteau bani sa traiasca vampirii astia. Respectiv din premonitiile lui Alice care probabil ghiceste in cafea la oameni, in palma, targuri diverse, si bineinteles pariuri sportive si loterii. Dar per total n-a fost chiar asa de rau. Sugestii bonus ar fi fost aparitia unui Predator cand erau in luna de miere, eventual Cullen sa-si demonstreze barbatia aducand masca lui. Sau invers. Sau si mai misto ar fi fost sa fie Arnold in rolul lui Jacob, strigand din cand in cand "RUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUN, GOOOOOOOOOOOOOOOO, GET TO THE CULLEN!"

Timpul ne joaca pe degetele de la picioare

N-am timp sa respir. Asa-mi spunea tata des intr-o vreme. Erau vremuri mai bune, inaintea crizei, cand facea proiecte de autorizatie cu droaia si nemiluita, lucrand de dimineata devreme (mult mai devreme decat puteam eu sa cred ca pot sa fiu treaz si functional la un birou) si pana noaptea tarziu hat, cand adormea prabusit pe fotoliu uitandu-se la un film tampit cu Arnold... Credeam ca n-o sa fiu niciodata in stare sa zic "n-am avut timp", sau "n-am timp acum, ma ocup de asta mai tarziu"... Credeam ca acestea sunt doar expresii care n-au niciun sens tinand cont de ideea ca daca ceva este important, timpul se face. Ei bine timpul nu se face, timpul se scurge, si cateodata al naibii de rapid. Tin minte ca am vazut recent o emisiune la discovery narata de Morgan Freeman care enunta cum daca faci cine stie ce suma de ecuatii de spatiu si timp poti la un moment dat elimina timpul. Asta e cel mai bun exemplu ca de fapt timpul nu exista. Nu avem timp pentru ca el nu exista. Nu ne putem face timp pentru ca nu putem transforma ceva in timp, generandu-l, intrucat am strica ecuatia domnului Freeman si am introduce timpul care de fapt nu exista si am da peste cap legile spatiului si probabil s-ar sfarsi existenta. Dar asta intr-o buna zi, nu neaparat acum. Si asta ma face sa ma intreb, daca timpul nu exista, noi n-avem timp, cum de putem pierde timp? La scoala, la un suc, la o plimbare, la un televizor urmarind o emisiune despre cum nu exista timp narata de Morgan Freeman susnumit si aparent o entitate divina de o seama cu creatorii biblici, peste tot pierdem timp. Sau cel putin asa ni se spune, asa spunem si noi, si uite asa il ratacim pe drum de parca ar fi o hartiuta care o pierzi si o regasesti prin buzunarele pantalonilor pe care ii uitasei intr-un colt de dulap. Deci avem timp? Timpul clar trece pe langa noi. Chiar si in timp ce scriu aceasta plasmuire fantastica, s-a mai dus o bucata din timpul care-l am in aceasta existenta. Suntem intr-o continua cursa contra-cronometru si fiecare clipa si secunda conteaza. Asa ca de ce pierdem timp? De ce ne obosim cu ce nu merita sau ce nu are sens? De ce stam cu orele pe 9gag sa vedem cum evolueaza umorul in prezenta internetului omnipotent si omniprezent? De ce ne uitam pe emag la telefoane si laptopuri care nu ni le permitem sau daca ni le-am permite ne-am dat seama ca de fapt nu sunt relevante pentru evolutia noastra profesionala sau personala? De ce scriem prostii in loc sa dormim si sa salvam timp sub forma de odihna pentru ca maine sa dam randament mai bun si sa scapam mai putine detalii din vedere? De ce, de ce, de ce? Pentru ca suntem stresati? Pentru ca ne place sa ne dorim si sa avem vise? Pentru ca ne place sa radem si sa ne destindem? Pentru ca poate un zambet ne poate salva existenta facandu-ne poate un pic mai fericiti si pe termen lung mai sanatosi? Pentru ca nu mai avem rabdare sa facem la proiectele de scoala care maine trebuie verificate pe note si nu ne dam seama daca ar fi fost mai bine sa calculam si lungimile de flambaj ale stalpilor cadrelor multietajate? Pentru ca nu avem alte motive reale decat cele care le putem da ca intrebari retorice? Unde se termina sirul asta de intrebari ce nu au niciun sens? Unde capat si eu sensul mult dorit? Exista un magazin de sens? Unde-mi indrept existenta? Am ajuns la trista concluzie ca poate asta-i de fapt dovada maturizarii, niste griji in plus si grija zilei de maine, poimaine, si viitorul imediat apropiat. Dupa cum zicea si o prietena, mentalitatea de moment este mai mult decat oricand prezenta. Eu incerc sa gandesc pe termen lung. Chiar incerc. Ma stradui sa fac niste socoteli si niste planuri pentru termene mai indepartate. Mai ieri incepusem sa fac niste fise de calcul pentru dobanzile practicate de bancile locale pentru depozitele la termen. Ma gandesc sa economisesc, sa fiu baiat destept si intelept, sa gandesc in viitor, si sa nu-mi fac griji constant pentru ziua de maine. Dar partea financiara e una, partea care ma intriga pe mine este planul de viitor. Cum sa pun la copt in cuptorul prevederii un plan de viitor bun? Cate variabile sa iau in calcul? Daca maine izbucneste un razboi din cauza prabusirii zonei euro pentru ca s-au gandit mai bine mai marii lumii sa lase o tara de izbeliste? Daca poimaine aflam ca viata asa cum o stim noi s-ar putea extinde la nesfarsit printr-o mutatie genetica ce se poate aplica la scara mondiala sub forma de vaccin si vom trai vesnic de acum inainte? Daca ajungem ca in filmul cu Timberlake si brusc intreaga economie devine timp? Daca raspoimaine aflu ca de fapt intreaga mea viata se rezuma la a face naveta intre birou, scoala si pat? Sper sa nu aflu asta, si sper ca viata tine mai mult de tinut persoane dragi in brate, si un zambet duios cand te astepti mai putin care sa-ti lumineze intreaga zi si intreaga noapte de vise. Sper sa visez frumos si sa ma trezesc cu mintea mai intreaga...

Similitudine si dezastru

Gata cu limbajul codat si cu gandurile ascunse dupa fraze formulate ambiguu si care nu au niciun sens dincolo de cel care si-l imagineaza fiecare individ in functie de preferintele si dupa gradul de cunoastere al autorului. E timpul sa trecem la lucruri concrete, pamantene ca sa zic asa, ingineresti ca sa zic altfel. Dupa cum se poate imagina acest lucru va fi dificil, dar ma voi stradui sa fac trecerea brutal si pe nebanuite, astfel incat nimeni sa nu observe la ce ma refer de fapt in timp ce ma refer la ceva concret si corect (sau incorect, dupa caz). Deci ca sa nu mai batem apa in piua ca altfel risca sa cada-n golul epocal, tin sa zic ca ma gandesc sa schimb tara. Sa o schimb ca pe o pereche de sosete folosite saptamani si luni de-a randul. Argumente pentru gasesc o droaie, contra gasesc doar familia, prietenii, cunoscutii, si de ce nu, spiritul romanesc ca orice se poate si ca te miri de unde si cum se poate face asa ceva fara sa inteleaga nimeni nimic, cum se pot evita strategic taxe si fenta oficialitati, ca sa zicem asa. Nu imi doresc in mod deosebit sa parasesc tara, dar ma gandesc serios la acest fapt pentru ca pana la urma, simt ca aici poate nu imi este locul. Ma consider un om rabdator, care se intelege cu ce are si accepta in mare parte cam orice se arunca spre mine, dar mi se duce rapid entuziasmul prin micile rahaturi de zi cu zi care fac o viata frumoasa sa para stranie si dezolanta. Chestii de bun simt, cum ar fi bunul simt efectiv al oamenilor din jur, sa nu mai vad cum un el si o ea se plimba romantic la brat si el trage o flegma din toata inima si ea il felicita pentru reusita, sa nu mai vad zeci si sute de caini comunitari zilnic cum ma latra cand trec prin zona si a doua zi sa-i vad cum se gudura pe langa unii care dau efectiv cu pietre in ei (da, cainele respectiv era chiar vesel si dadea din coada venind spre cei doi care dadeau cu pietre spre el...), eventual chiar sa nu mai vad cum unii isi pun T-uri de fier in trotuar ca sa nici nu pot parca acolo vreo masina si sa ma si lovesc de el daca nu-s atent (si nu-s atent din cauza iluminarii stradale care lipseste pe acel tronson de strada...) si multe si multe si cate si mai cate... Mi-a cam ajuns, imi doresc altceva, imi doresc liniste si pace universala, imi doresc sa fiu impacat cu mine insumi si sa nu mai las aceste mici tampenii sa ma afecteze, insa nu reusesc sa ma izolez de aceste probleme si sa le ignor la nesfarsit, efectiv mi se pare ca nu am sanse de izbanda, e ca si cum ma tot izbesc ca o molie de acelasi geam doar pentru ca vad ca-i o lumina acolo. Poate nu-i de mine aceasta tara, poate nu-i facuta sa fie locuita de mine, poate ar fi fost mai frumoasa sa fie nelocuita total, ca ai naibii munti imi plac tare mult, si inca mi se pare ca poate cel mai frumos vis ar fi sa-mi fac o mica si cocheta cabana undeva in retezat...Undeva unde timpul parca nu a ajuns, si umanitatea cu intregile ei nenorociri si razboaie n-au reusit sa starpeasca din frumusetea absolut terestra (era sa scriu extraterestra, dar era paradoxal ca un peisaj montan cat se poate de terestru sa fie comparat cu ceva extraterestru ce eu personal inca n-am observat si nici nu cred ca voi observa prea curand)... Vise multe sunt, inclusiv de evolutie profesionala pe acest taram minunat in forma de peste, dar poate n-o sa apuc sa le fac pe toate, poate criza ne va impinge in prapastie totala si nu se va mai ridica niciodata din cenusi domeniul asta al ingineriei si implicit al constructiilor, sau poate trebuie sa admit si ca sunt multi alti ingineri foarte priceputi cu faima mai multa la care vor apela cei care si-n criza infrunta mediul economic si-si fac diverse investitii (sunt convins ca exista ca altfel n-ar mai exista nimic realist sau tangibil la nivel de evolutie sociala, care mie mi se pare ca la un moment dat culmineaza cu noi si noi constructii, poate-i doar vederea mea de inginer, IMHO). Poate trebuie sa-mi iau inima in dinti si sa infrunt alte taramuri mai frumoase, sau care macar poate nu iti cer reteta cand te duci si stai la urgenta 3 ore cu dureri agonizante din cauza unui alt medic care nu are habar ca exista si medicamente care sa opreasca evolutia unei boli inainte sa ajunga intr-o faza dureroasa... Stiu ca nici peste hotare nu umbla cainii cu covrigi in coada, dar poate macar nu umbla singuri pe strazi si latra la 2 dimineata inchisi in scara de bloc de un pensionar care are impresia ca daca baga 2 caini in scara salveaza omenirea de la distrugere, ignorand desavarsit faptul ca din cand in cand cainii respectivi vor sa alerge sobolani, sau pisici, sau naiba stie ce latra... Sunt confuz ce naiba!

Vopseste gardul in negru

N-am gasit inca daca se poate vopsi interfata asta din care scriu in negru ca sa-mi fie mai odihnitoare si mai pe placul meu. De parca ar conta la ceva culoarea fundalului sau a literelor. Aspectul este la fel de important intr-o insiruire de cuvinte precum este abilitatea muzicala a gandacilor de bucatarie. Nu e relevant, nimic nu e relevant privit suficient de departe. Dar in mijlocul actiunii irelevantul devine relevant, si lucrurile neinteresante devin brusc foarte palpitante. Dansul ideilor atinge puncte pe care nicio diagrama nu le poate desfasura si nicio vectorizare nu ajuta la nimic, ramane un dans atat de haotic ca nu s-a scris inca melodia pe care sa poata fi repetat. Si poate tocmai asta-l face mai frumos, faptul ca este unic din toate punctele de vedere si din toate unghiurile din care poate fi privit. Insa cine-l priveste este o alta idee, ce participa activ la dans, si practic spectatorii fiind implicati nu mai ramane nimeni sa observe actiunea, si fara observatii directe, actiunea poate fi declarata inexistenta, si intregul dans al ideilor se naruie din lipsa ideii de a concepe o idee care sa observe celelalte idei fara sa fie in sinea ei o idee. Si atunci imi pun problema, ce este de fapt o idee? Este un amestesc chimic asa de potent incat poate muta si manevra o intreaga lume, distruge si da nastere unei alte lumi in interiorul acesteia, si tot asa pana se iau nastere o infinitate de lumi ce nu mai pot fi cuantificate prin simpla prezenta a ideii de infinit care nu poate fi tinut in frau de mintea umana care a gandit initial conceptul. Nu am reusit niciodata sa imi inchipui exact un model realist de reprezentare al infinitului, intotdeauna mi s-a parut a fi printre cele mai abstracte idei ce pot traversa mintea umana la orice moment dat, fiind depasita tehnic de lipsa modelului pentru cea mai de pret idee care nu o pot intelege si tine in frau, ideea atasarii emotionale, sau mai bine zis al amorului. Nu reusesc sa am un model, este o dependenta psihica si fizica atat de puternica incat niciun model fizic sau matematic pe care mi-l pot inchipui nu poate face fata acestui sentiment titanic. Ma gandeam deseori ca poate s-ar putea compara cu un fel de baraj imens, alimentand o hidrocentrala ce alimenteaza un mic oras de langa baraj. Cat timp sentimentul ofera o oarecare stabilitate, hidrocentrala alimenteaza frumos si confortabil orasul, insa din cand in cand se umfla raul de la intensitatea emotiilor ce schimba intreaga fata a peisajului, si bietul oras nevinovat, reprezentand in modelul meu mintea constienta si inconstienta, devine inundata biblic de sentimentele ce se revarsa necrutator, cotropind si daramand toate gandurile logice, coerente si ca sa zic asa, normale. Desi nu cred ca exista vreun gand normal, nu are o definitie suficient de clara normala sau gandul astfel incat sa se poata delimita ce este normal si ce nu este normal in gandire si in idei. Singura idee normala care imi vine in cap este ideea de sfarsit. La un moment dat, viata se termina, si aceasta este o idee normala, si inteleasa straniu de propria minte. Ma tot astept la acest moment, si ma voi astepta la acest moment cel mai probabil intreaga existenta, fara sa stiu exact cand va veni, dar al naibii de curios sa aflu urmarea... Daca exista o urmare... Cert ca urmare sau nu, ideea unei urmari exista simultan cu ideea lipsei existentei unei continuari... Si ideile care se bat cap in cap nu pot duce la nimic pozitiv...se anuleaza reciproc...

Intr-un fel poate e mai bine, in alt fel poate e mai rau, cert e ca reincep sa aflu cine sunt, incercand sa-mi definesc noi modele de definire a conceptelor de baza, si incercand sa obtin o detasare suficienta incat problema sa devina mai irelevanta si interesantul sa devina neinteresant. Si poate atunci, sau poate nu... dar daca da?

Si deodata peste copaci s-a auzit un racnet animalic

Si instinctul de a scrie din mine s-a trezit la viata, scuturandu-si praful de pe pletele lungi si dese, si intinzandu-si aripile lungi si imbacsite de poluare si jeg urban. Si desi stiu ca nu-i frumos sa incepi cu si, constat ca a trecut aproape un timp geologic de cand nu mi-am mai deversat mintea pe internet. Si internetul inca exista, deci poate exista foarte bine si fara mine, precum lumea in care traiesc. O fi lumea mea, dar are si propria viata, continuabila si sustenabila si fara aportul meu. Ceea ce intr-un fel e imbucurator de stiut, caci de mic ma tot gandeam cum ar fi daca brusc s-ar intampla ceva si doar as putea observa mediul fara sa-l mai schimb... Pe urma a venit in liceu ideea ca prin observare se schimba evenimentul si implicit rezultatul si deci tot as participa la viata desi nu as fi implicat intr-un mod direct. Ma incanta si ma inspira acest sir de ganduri sa-mi repliez gandirea in ansamblu.

M-a socat un pic, intr-un mod pozitiv bineinteles, ca unul din profesori s-a obosit sa ne spuna ca este bine sa avem o privire de ansamblu asupra vietii, si sa nu pierdem niciodata din vedere ce este important sau relevant. Ma socheaza prin faptul ca desi este o chestie evidenta, este totusi primul profesor care chiar a incercat sa ne fie profesor si in viata reala si tangibila, nu doar cea universitara si profesionala. Intr-un fel este de un real ajutor si imbucurator sa mai aud ca se preocupa cineva de soarta noastra, si in acelasi timp ma sperie ca poate la un moment dat chiar se termina calamitant viata si poate n-am realizat tot ceea ce ne-am dorit. Dar ce ne-am dorit? Ne-am dorit ceva? Sau doar suntem purtati din sirul de restrictii sociale, culturale, emotionale, sau logice pe o anumita traictorie prestabilita din care nu avem scapare indiferent de vizibila noastra straduinta? Face viata parte dintr-un plan amplu si riguros planificat? De fapt, nici n-o sa mai intreb asta, oricum n-are niciun sens si nicio aplicabilitate. Pana la urma, nu e relevant nici pe termen scurt, nici pe termen lung, mai bine las acest aspect la discutii pe termen nedefinit in cadru informal personal. Sau raspunsurile cele mai bune se gasesc pe 9gag. Clar.

Pe de alta parte, o informatie mult mai de interes este divortul lui Kim Kardashian sau cum o cheama. Care aparent este cea mai importanta stire a secolului, mai important decat orice altceva se poate intampla in lume, tinand cont de expunerea mediatica (pe care stiu ca si eu o incurajez) socanta care a avut-o. Ma simt instrainat de lumea in care traiesc. Azi am avut o experienta iar dubioasa, intrucat iar m-am trezit din somn cu o durere de cap. Am impresia ca am fost lovit de un tren sau de un autotren cu masa de peste 30 de tone. Si implicit cam toata ziua am fost cam buimac si fara mari legaturi cu lumea terestra. Intr-un final insa am revenit in planul existential cunoscut si am reusit sa intreprind oarece util, insa daca stau sa ma gandesc riguros, nu-mi dau inca bine seama unde mi-era mintea... Era oarecum in standby, undeva departe asteptand momentul oportun sa revina in activitate, sau intr-o dulce stare de visare.

Nu-mi dau seama exact cine si unde sunt...