Elucidari misterioase din somnul cel nocturn. Discutii cu divinitatea.

Da, inainte sa intre mirarea in actiune cu deochiul masiv ce-l induce, doresc sa lamuresc ca exista si altfel de somn decat nocturn. Respectiv somn spontan (la cursuri), somn cursant (la cursuri), somn subit (la cursuri) si somn ambiguu (cand nu stii exact ca dormi, dar ai o vaga impresie ca visezi viata reala, desi esti cumva prins intre, intr-un taram neuniform si captivant dar molesitor). Si bineinteles somnul la volan, cel total haotic si violent si care trebuie evitat sub orice forma.

Dar revenind la ideea principala, azi noapte am avut o mica serie de vise, care de care mai interesante. Din care in 2 muream intr-un mod cel putin violent (o prabusire de bombardier tip B17, si respectiv mancat de viu de niste pesti piranha). Dar ultimul si cel mai apropiat de ora de trezire a fost de departe cel mai interesant.

Incepea oarecum normal, cu mine in forma de pisica. Neagra. Mica si pufoasa as putea adauga, desi nu pot sa-mi dau seama daca eram mic sau pufos in vis (dimensiunile pareau sa corespunda unei pisici dar pufosenia n-o pot determina). Si eram sub forma de pisica intr-un fel de mare roata de lemn. Un fel de roata pentru hamsteri, numai ca din lemn. Si eram blocat in aceasta roata cu inca o pisica (de culoare deschisa, dar fara nume sau abilitatea de a vorbi, asa ca nu-i chiar relevanta). Si menirea mea era sa invart respectiva roata. Roata era compartimentata cu o serie de alte roti concentrice. Si in roata in care eram eu trebuia sa procesez informatie. O poezie, un fragment de carte, o imagine, o pagina de ziar, un gand al unei batrane referitor la viitorul luminos, si asa mai departe. Si asta presupunea sa pun respectivele bucati de informatie intr-o ordine pe un fel de sir de tavi cu nisip, care se duceau prin invartirea rotii mai departe, spre interiorul rotii (aveau niste portite prin care intrau si prin care ieseau din roata respectiva, ca eu practic nu vedeam ce-i in rest in afara de spatiul infim in care-mi desfasuram activitatea). Pana cand m-am razvratit. A inceput cu o imagine cu un cal alb. Si mi-am zis ca nu este normal ce fac. Nu stiu ce fac si de ce, asa ca am simtit nevoia sa evadez. Si mi-am scris propriile ganduri cu gheara in nisip, dedicandu-i celui superior in functie (trebuia sa existe cineva superior in functie, dat fiind ca eu nu stiam de ce fac ce faceam) ca nu vreau si nu sunt de acord sa fac ceva fara voia mea. Si dupa ceva timp am realizat ca nu se intampla nimic daca doar scriu, asa ca am inceput prin natura distructiva specifica sa distrug roata spre interior, sa vad unde ajung placile respective cu nisip. Si nu mica mi-a fost mirarea de ce am descoperit. Rupand bucati de lemn si placajele ce desparteau cercurile concentrice, am ajuns la o mica incapere, cu un dwarf barbos si carunt. Era calm si imperturbabil, si ma intreaba daca chiar nu stiu unde sunt. Si pe urma imi proiecteaza un fel de film direct in minte, cu explicatia locului respectiv. Era o roata a timpului. Daca ma opream din invartit se oprea timpul. Daca o invarteam mai repede trecea mai repede timpul. Si fiecare fiinta ajungea in aceasta inchisoare temporala dupa existenta traita anterior. Eram intr-un fel de purgatoriu, facandu-mi datoria fata de univers in cel mai direct mod cu putinta, si faptura sub forma unui dwarf putea fi creatorul. Poate nu era, poate era doar o materializare a lui, ce-i sigur este insa ca nu-mi plac constrangerile barbare. Asa ca am decis sa intrerup jucaria si curgerea normala a timpului. Asa ca am blocat roata. Si simteam cum si inima mi se oprise, si gandurile mi se scurgeau incetul cu incetul spre nimic, incetinindu-se... Si a intrat sistemul de rezerva format din 2 pitici de cam 15 cm inaltime fiecare sa invarta roata cu tot cu mine, ca lucrurile sa nu se opreasca definitiv. Si simteam cum razvratirea mea a fost inutila, si n-am reusit nici sa-mi indeplinesc rolul, nici sa opresc buna desfasurare a lucrurilor. Eram nici parte din problema, nici parte din rezolvare. Eram in plus. Asa ca mi-am scris adresa blogului pe una din tavile cu nisip, scrijelind cu grija cuvantul diaree (tin minte ca ma amuza in vis), dupa care m-am aruncat cu toata forta si nebunia inspre exteriorul rotii. Si am trecut prin sertare bune pline de informatii organizate strasnic, si jucarii si carti si ziare si poze si totul aranjat metodic. Si in cele din urma am ajuns la peretele exterior. Si l-am lovit cu putere pana am simtit cum cad lat de oboseala. Si cand s-a rupt intr-un final, am avut o constatare cu iz de Dark City. Respectiv eram in spatiu. Undeva departe de orice sistem solar cunoscut sau necunoscut. Abia se zareau niste stele. Eram nicaieri. Eram blocat in afara dimensiunii cunoscute. Eram pierdut, eram confuz, eram certat cu divinitatea, si eram certat cu mine. Si eram si pisica. Si m-am dus la divinitate sa-i cer explicatii sau lamuriri. Si mi-a explicat ca trebuie sa trec prin asta. Asta mi-e rolul in univers. Am avut un rol candva, acum am altul. Si trebuie sa-mi indeplinesc menirea. Si scapare nu exista. Si asta mai mult mi-a alimentat furia. Asa ca m-am aruncat prin spartura din zidul exterior....Si s-a terminat visul....

Oare ce-ar zice Freud despre asta?

Poate incerc sa-mi caut propria existenta si propriul loc in univers. Poate inca nu-s impacat cu rolul care-l am. Poate caut ceva ce nu stiu inca. Poate vreau ceva ce nu exista. Poate nu stiu ce vreau. Poate vreau sa distrug. Poate vreau de fapt o divinitate in minte desi o resping in mod flagrant constient. Poate vreau sa fiu pisica. Straniu. Confuz. Dubios.

XOXO

ing. Mihai Florea

Cum sa schimbi o anvelopa folosind un cablu de internet

Daca eram wiccan, as fi sarbatorit aprig ieri. Dar nu sunt, asa ca nimic nu s-a intamplat. Dar mi s-a intamplat ceva azi in timp ce ma uitam total in gol de pe balcon spre lume. Am vazut stelele chinuite trimitand semnalul luminos prin valurile de smog si praf si nu mi-a zburat mintea. Da, si eu sunt socat. Obisnuia o singura privire spre stele sa-mi trimita mintea alergand pe campuri intunecate si galaxii indepartate, vanand dinozauri si judecand soarta fapturilor rauvoitoare (sau mai degraba doar urate si cu instincte mai violente) aspru si violent, si de ce nu, gandind o viata mai buna in viitor... Dar nu s-a intamplat asta. In schimb m-am uitat in sus si ma gandeam la un motor... Oare asa de rau m-a afectat consumatorismul? Din nou ma lovesc uimit de acesti pereti ireali creati de propria minte. Din nou ma sperie propria minte...

Si totusi dupa cateva secunde de gandire aprig materialista a reusit mintea sa mi se adune ca sa-si adune catrafusele si sa plece mai departe in vazduh spre zarile indepartate si universul maret ce ne inconjoara. Acum stiu ca sunt destinat catre ceva mai mare si mai bun, acum sunt convins ca tot ce fac influenteaza soarta umanitatii. Sau nu sunt? Poate sunt doar putin dezorientat in timp si spatiu, ca deobicei. Poate imi sare prea usor mintea la ganduri fie violente, fie epice, fie doar pur si simplu fara niciun sens sau aplicabilitate. Si cumva sunt in acelasi timp inginer. Si ar trebui, sau cel putin asa presupun si eu, ca mi s-a format gandirea cat de cat logica si coerenta. Dar poate sunt numai cu titlul inginer, ca practic poate mintea mea nu-i formata pentru asa ceva. Poate-s artist. Artist in a bate campii sunt sigur.

Nu nu nu si nu, nu exista minte coerenta si logica si care sa functioneze in bursturi scurte si puternice, spargand capatanile dusmanilor ca rafalele de 7.62 trase la plezneala de la nivelul soldului catre dusmanii virtuali. Si da da da si da, exista intotdeauna sanse ca mintea sa fie reasezata pe sinele ratiunii cand deraiaza. Dar daca a deraiat de cum a plecat din statie si nu are unde sa se opreasca pana cand.... pana cand ce? Ce se poate poticni in calea mintii iesite de sub control? Ce poate opri ideea odata ce a fost sadita si adanc inradacinata? Cu cat sapi mai mult cu atat aluneca mai adanc in interior. Ideile sunt precum apa in pamant, mereu acolo, si mereu iesind cand vrei sa pui o fundatie mai adanca. Sau poate comparatia asta nu are sens. Poate nimic nu are sens. Poate nimic nu are directie. Dar nici viata practic nu are sens, directie sau punct de aplicare. De fapt, nu-mi prea dau seama de la ce idee plecasem. Cred ca de la stelele si impactul lor asupra oamenilor. Cand eram oarecum mic ma gandeam cu groaza ca o sa ajung candva in viata sa privesc stelele asa cum privesc si cainii stelele: sec si patrunzator dar fara nicio idee in spatele ochiilor. Pe scurt tamp. Mi-era teama sa tampesc, sa ma multumesc cu viata reala si sa nu-mi mai pese de imaginatia aprinsa de stele si de lumi indepartate. Mi-era teama ca o sa ma maturizez poate, si o sa-mi dau seama ca important in viata este sa ai ce manca, si sa ai un acoperis deasupra capului, si niste pereti in jurul corpului. Si mi-era teama ca o sa ma multumesc cu lumea asta materiala si ca o sa-mi doresc doar alte bucati din ea. Si asa o sa ma adancesc mai mult si mai mult in cruda materialitate a mediului si a societatii.

Si de ce ti-e teama nu scapi ...

PS: Inca mi-e teama de clovni posedati, xenomorfi, si zombii. Deci s-ar putea sa ne pasca toate astea. Eu incerc sa ma pregatesc, sau macar sa ma impac cu viata pana atunci. Recomand tuturor sa-si faca un plan de bataie, un plan de evacuare, si socotelile cu viata. Nu stii niciodata cand ne vine randul sa fim eroi in propriul left 4 dead fara save-uri si fara exit-uri care sa nu presupuna arme sau muscaturi violente.

XOXO

ing. Mihai Florea

Asadar, poate maine

Am pierdut contactul. Contactul cu mine, contactul cu blogul, contactul cu ce imi trebuia cateodata noaptea cand ideile mi se adunau si imi faceau furori in forul organizatoric central biologic. Si contactul a fost si ingropat si protejat de intemperii pentru ca nu cumva sa vina alt factor perturbator si sa-l scoata si dezgroape si apropie cumva de mine. Asta ar insemna temuta introspectie care m-ar lovi din nou in moalele capului in mod barbar si repetat. Si asta nu mi-as dori in mod evident, ci mai degraba subtil, ca o realizare brusca a conditiei umane si dezamagirii inerente statutului de om.

Am invatat oarece in acest timp, am profitat de mintea-mi ravasita pentru a nu mai pune ordine in haos si pentru a permite haosului sa se dezvolte incontrolat. Reactiile interesante erau oricum starpite prin contactul permanent cu mediul inconjurator poluant si degraba varsatoriu de sange nevinovat (ca sa citez un clasic). Am fost invatat si intotdeauna am stiut ca sunt deosebit. Deosebit intr-un sens bun. Deosebit de inteligent, frumos si asa mai departe. Realitatea insa cateodata ma izbeste violent in fata cu palme repetate date precum chelia mosului ce il insotea pe Benny Hill. Pai cum? Adica nu sunt special si deosebit si asa mai aproape? Pai, da si nu. Sunt deosebit ca toti ceilalti oameni de pe aceasta planeta. Da, pot fi catalizatorul distrugerii sau renasterii omenirii (intr-un sens ingineresc bineinteles, ca in orice alt sens nu prea vad sensul sau directia, desi prespun ca sensul este trigonometric, asa cum orice sens ar trebui sa fie). Dar nu, nu-s suficient de deosebit incat sa fac diferenta masiva, sa ajunga soarta omenirii sa depinda de mine. Nu, mai degraba sunt doar un graunte de nisip intr-o plaja uriasa dintr-o sumedenie de plaje de o planeta albastra intr-o galaxie mare intr-un cluster de galaxii. Putin socat si resemnat, incet dar sigur incep sa-mi accept tacit soarta, si sa imi indrept energia catre un scop mai marunt, mai materialist, mai pragmatic si mai sec. Si cumva refuz sa accept asta. Poate copilaria din mine se lupta cu ultimul incarcator de la usp in x2 pazind mijlocul cand bomba e pusa si timpul pana la explozie aproape a trecut. Cumva, o ultima lupta interna trebuie data. Si acest blog imi va inregistra aceasta lupta. O lupta crancena ce probabil nu o voi castiga, o lupta pentru independenta, o lupta care nu are sens, si care nu prea are loc efectiv. Cea mai dubioasa si nasoala lupta e cea care nu are loc. E un fel de refulare interna care se aseamana gazelor intestinale. Stii ca trebuie sa ajunga afara dar parca ar fi mai bine sa nu ajunga nicaieri.

Poate ca asta inseamna din nou maturizarea, si aceste dileme sunt doar refulari recurente de ani buni a unor idei ce nu-mi dau pace. Poate n-o sa-mi dea vreodata pace. Poate sunt precum herpesul zoster, gata sa loveasca oricand din nou, izbucnind din propria cenusa ca o pasare pheonix cu caracter foarte dureros si total neestetic.

Cumva intelesesem din media si din toate directiile ca daca ma duce putin capul, cumva la varsta asta deja o sa fiu milionar catre bilionar, numarand mercedesurile si pierzand timpul prin cazinouri. Si cumva ajung sa ma streseze finantele si sa ma indrept catre anarhie totala in gandire, patriotismul meu arhaic incepand sa doarma, si sa lase loc unei posibile emigrari. Ultimul stinge lumina? Niciodata n-am vrut sa fiu de acord cu aceasta idee, dar in lumina ultimelor realizari si ganduri, incepe sa aiba sens. Incep sa-mi conturez viitorul unde acesta suna bine. Nu-mi place deloc ideea foarte romaneasca de fiecare pentru el, si nici ideea ca mai bine plecam decat sa ne acceptam soarta. Dar parca nici cu vreun protest nu vad vreo schimbare, mai bine ma resemnez si abandonez. N-am participat la niciun protest, si nici nu ma vad prea curand participand la vreun protest, asa ca nu vreau sa fiu nici fatalist nici ipocrit. Adevarul e ca pana la urma, la rece gandind, chiar o duc destul de bine, si orice alta limitare este de fapt o cale prin care marketingul si consumerismul au ajuns asa de bine in subconstientul meu incat incep sa fiu nefericit nevand lucruri de care nu am cu adevarat nevoie. Incep incet dar sigur sa ma indrept pe o cale pe care nu voi gasi nimic din ce ma va satisface, pentru ca sistematic tinta va fi ridicata mai sus, si mai sus, si uite asa ma vad cufundandu-ma intr-o societate consumerista cu capul inainte fara sa gandesc si fara sa-mi pese. Oare chiar imi doresc tot ce-mi doresc? Ce-mi doresc de fapt? Oare nu pot fi cu adevarat fericit pana nu gasesc o cale de a-mi indeplini toate ifosele? Refuz sa accept asta, refuz refuz refuz. Este stupid sa tanjesc asa puternic si tare dupa obiecte ce nu-mi folosesc (prea mult, sa nu dramatizez pana la urma, o masina este cat de cat practica, desi probabil intretinerea, impozitul, reviziile, asigurarea si toate celelalte cheltuieli ar complota impotriva mea cu tot cu murdaria, traficul si locurile de parcare din mirificul oras in care locuiesc). Pana la urma, cred ca tot ce-mi trebuie este o evadare. O evadare din cotidian, din normal, si mai ales, din orasul asta ce nu mi-a placut niciodata...

Si cred ca si mai sanatos ar fi sa trag un somn sanatos, o seara buna si o noapte buna.

XoXo

ing. Mihai Florea