Trist

Tocmai am descoperit ca tot ce scrisesem de circa juma de ora a disparut cumva in analele timpului si spatiului gratie unei erori a lui opera.

Asta ma face trist.

Nici nu cred acum ca mai are sens sa dezvolt din nou povestea de dragoste dintre 2 atomi si sfarsitul tragic al acesteia pe fundalul expansiunii universului si implicit distrugerea lumii asa cum o stim si cum nu o stim. Nu mai are sens sa dezvolt cum un atom ramasese singur in ploaie cu particulele elementare plangand si inima sfasiata de neutroni ca un castor sfasiat de ursii salbatici.

Nu mai are sens nici sa dezvolt vasta elaborata teorema prin care demonstram fara a lasa loc indoielii ca sunt uimitor de prost pornind de la premiza cautarii esentiale in viata ce ma tot roade, si de la ipoteza incetarii intrebarilor existentiale din lumea mea, intregindu-ma in pufosenie pana la refuzul acceptarii ajutorului divin.

Nimic nu mai are niciun sens. Ca o molie decapitata acum nici spre lumina nu mai reusesc sa zbor, intrucat nu o mai vad. Si mi-e dor de ea. Si nici macar nu-mi mai ies analogii si metafore subtile. Trebuie sa schimb browserul asta e clar. Singurul lucru clar. Dar cum schimb browserul lumii? Sa vad lumea sub alta interfata, una mai prietenoasa si mai pufoasa? Sau macar una mai eficienta?

Cert e ca sunt prost. Si pufos. Si bestial

Mergand inapoi prin oglinda cosmica

Ajung intr-un impas cultural de proportii biblice, in care ma confrunt cu o dilema veche. Este oare o cale de a sfida relatia timp spatiu si de a gasi o modalitate de calatorie ce depaseste normele actuale de viteze si restrictii universale? Nu ne calcam pe resentimente daca spargem bariera timpului si trecem intr-o alta dimensiune? Nu se supara cineva pe noi si nu ne mai lasa sa ne jucam in curtea scolii in recreatie? Nu ne da peste fund cu ciobu fizica newtoniana?

Intamplator tot azi am incercat si portal, care doar mi-a acutizat starea de dezorientare generala ce ma apasa. Viol mental este ceea ce descrie cel mai bine starea mea psihica actuala. Mai intai cu seminaru de management in care cifrele mi se invarteau in cap la o viteza la care nu mai aveam timp sa rationalizez vreun calcul si doar il operam. Probabil pentru prima data cand ma loveste chestia asta si-mi contrazice ideea ca mintea trebuie sa-ti fie concentrata pe ceea ce faci cand operezi cu numere, Si astfel m-am trezit gandindu-ma la cum ar fi o fuga rapida pana pe o plaja pustie in timp ce mana-mi opera calcule. Si culmea, n-am gresit decat doua, si asta pentru ca am confundat rationamentul de la un calcul cu rationamentul de la alt calcul. Si in acelasi timp eram surprins de propria minte ca se gandeste la o plaja pustie. De cand a aparut plaja pustie in mintea mea? Oare mi se trage din lemongrass - lonely beach? Oare asa de tare m-a afectat melodia incat am ajuns s-o vizualizez? Si asta in timp ce eram surprins si de faptul ca proful de menejiment este chiar de gasca cat timp nu-l calci pe bataturi. Inca niste surprinderi d-astea si o sa am nevoie de terapie. Si prajitura.

Dar de prajitura am nevoie oricum. Si cam oricand.

Am realizat in ultimele zile ca in sinea mea, sunt emo.
Poate nu sunt numai in negru si n-am ganduri foarte triste, dar pufosimea tot pe cale emotiva vine. Tot o aberatie a naturii ma simt indiferent de orientarea sentimentelor in timp, spatiu, si regulamente AD&D. Pufosime extrema cu variatie mai continua decat intr-o cutie CVT. Si astfel ajung sa merg pe strada simtind versurile placebo, si chiar vizualizand cum norii sunt explozii si orasul este in plina evacuare, si cum trebuie sa ma urc in naveta sa ma duc sa-mi infrunt destinul, si cum ma despart de persoana iubita si-i zic ca o voi revedea curand, desi stim amandoi ca nu voi supravietui confruntarii galactice. Si ajung sa ma impac cu imaginara soarta cruda de parca viata chiar ar depinde de asta. Si ajung intr-un stadiu critic in care nu-mi mai dau seama exact in ce ar trebui sa ma implic si in ce nu. Si oare daca am ales ce a trebuit pana acum? Oare au fost deciziile mele sau a fost o forta superioara care m-a ghidat pe un coridor rigid dar transparent pana pe aceasta traictorie? Oare nu cumva este o alta vointa la mijloc? Oare mi-a disparut complet abilitatea de a controla timpul si spatiul? Oare am ramas complet fara mana si deci ma pot declara non arhemag pentru prima oara in ani buni? Oare mi-am pierdut farama de intelect ce-mi deslusea diferentele dintre vis si realitate?

Aseara am visat ca aveam buzele inghetate, si cand am incercat sa deschid gura a trebuit sa folosesc un fel de mic forceps. Si mi s-a dezlipit jumate de mandibula. Cu tot cu dinti si o parte din sinusuri. Si am tinut-o in mana si nu-mi venea sa cred cum mi s-a desprins propria fata. Si cautam disperat o oglinda, sa ma asigur ca de fapt doar mi se pare, si ca nu ma descompun de-a binelea. Si am gasit o oglinda, si chiar ma descompuneam. Si aveam parul lung. Am visat deci stadiul dupa moarte? Am trecut cu realitatea alternativa din subconstient in alt plan existential si in alta faza a existentei? A admis oare propria-mi minte o terminare a existentei si a necesitat improvizatia pe alta scara? M-am visat practic zombie. Ceva ce nu vreau sa cunosc in viata reala, si care ar fi foarte improbabil sa cunosc in viata reala. Dar cu toate astea mi s-a parut ironic. Mai ales ca mi se parea foarte tangibil visul, si sentimentul de adevar era mai prezent ca niciodata. Straniu.

Si daca-mi intorc capul spre viitor, voi vedea prezentul intr-o cana de namol?

Visez la o lume fara vise

O lume lipsita de manifestatii stranii, o lume in care tot ce poate fi bine este deja materializat, si tot ce poate fi ascuns in subconstientul uman sa ramana izgonit pentru vecie. Visez la o lume mai colorata in stil blizzard, pufoasa si adorabila. Visez la o lume in care visele triste nu isi mai arata fata murdara in propria minte. Visez la o lume in care un vis nu-mi ramane intiparit pe chelie precum o rana de obuzier. Visez la o lume in care nu trebuie sa-mi reinterpretez propriile vise de 5 ori la rand sa aflu ce vreau cu adevarat (evident negand variantele evidente neconvenabile). Visez la un somn linistit si odihnitor cu vise frumoase.

Si pe urma visez cum o baba grasa si dezbracata incearca sa ma violeze. Si ca sa ma salvez sar de la etajul 7 direct pe geam. Si in cadere fac misto de ea. Si cad pe asfaltul murdar cu spinarea inainte. Si ma trezesc c-un carcel in spate, si acum inca ma doare. Ciudata lume in care un vis imi poate afecta starea fizica. Ciudata lume in care e a doua oara cand resimt din plin un impact mortal ca apoi sa mai continue visul cateva secunde, si abia apoi sa-mi dau duhul si sa ma pot trezi. Stiam ca mintea n-are cum sa contureze imagini violente si ipostaze in care corpul ar fi in pericol mortal. E deja a doua oara cand visez propria-mi moarte in mod explicit. Si regret doar ca as fi murit intr-un mod penibil. Dar macar neviolat de o baba. Daca stau sa ma gandesc, e deja a doua oara cand o baba vrea sa ma violeze in vis. Data trecuta era imbracata, acuma deja era si dezbracata. Si mai grasa. Devine din ce in ce mai rau. Mintea simt ca vrea sa-si ia vacanta si deja si-a luat bilet de avion. Acuma cauta prin magazine haine care sa se asorteze cu destinatia. Inca putin si o vad parasindu-ma in timp ce-i fac cu mana cu un zambet tamp pe chip.

Si precum zicea bono, inca n-am gasit ce cautam. Cautam un cer senin nocturn, insetat de privirile montane. Cautam o bolta instelata ca o padure iluminata de licurici dezorganizati (din punct de vedere tehnico-economic). Cautam o alta cautare sa mi se arate-n cale. O cautare noua de ceva necunoscut. O variabila noua in ecuatia vietii. Un nou parametru adimensional si necuantificabil. Dar fractalii iar au conlucrat impotriva mea si impreuna cu spaletii au decretat ca n-am autorizatie sa schimb inca destinatia sau scopul. Si astfel mi-au taiat caucicurile si mi-au turnat zahar in rezervor, dar nu s-au gandit nicio clipa la faptul ca bestialitatea mea nu poate fi constransa, si ca pot merge pe jos. Si nu-mi ramane decat sa merg mai departe, cautand in zadar un zidar sa-mi redimensioneze spaletii mentali, si sa-mi dea o alta lungime de talpa activa, caci cea veche s-a stricat si a putrezit. Si acum intra apa-n ea ca la balamucul clovnilor, unde desi am vrut sa ma ofer voluntar, m-au refuzat pe criterii capilare. Data viitoare le arat eu copita galatica si voi patrunde inauntru mai repede decat un cocktail intr-o chiuveta zincata.

Nu inteleg cum exact am divagat de la ideea initiala a viselor fara forma si fara fond, cand in fond si la urma urmelor, fondurile s-au dus din cauza crizei, si nu din cauza viselor. Sau am nimerit-o initial, si creditarile excesive n-au fost altceva decat o alimentare a dorintei umane de materializare a viselor de bogatie. Tragic.

Si inca ma doare spatele. Si inca am nevoie grava de un masaj. Dar pentru a primi un masaj ar trebui sa ma relaxez. Si mintea-mi zburda pe campie cu tot terenul strivind intregul camp de floarea soarelui inainte sa fie transformata in covor de inhabitantii urbani. Tragic.

The great noming of the mucenics

Tocmai m-a trosnit ideea ca s-ar putea sa nu mearga acest text pana dincolo de ecranul telefonului. Asta m-ar putea enerva, dar cum am consumat mucenici mai devreme si acum ascult pastila zilnica de zonadronelor nu ma poate afecta asa o chestiune marunta. Pana la urma sunt bestial, si de ce nu, chiar pufos.

Ciudata caracteristica asta definita in mod repetat ca tendinta de imbratisare a universului. Tin minte si acum prima oara cand m-am izbit de pufosenie, desi atunci nu i-am dat nici un nume si nici vreo unitate de masura. Atunci stiu doar ca intram in liceu, intarziasem putin, holul era pustiu, si inchizand usa in spatele meu m-am simtit brusc coplesit de un sentiment foarte calduros si familiar. Era ca si cum m-ar fi luat in brate divinitatea ca apoi sa ma pupe pe frunte si sa ma laude ca m-am facut baiat cuminte. Cred ca nu numaram mai mult de saisprezece ani, si cu toate astea m-am pufosit extrem in momentul ala. Atunci mi-am dat seama ca incapsulez foarte multa energie pozitiva. Si atunci mi-am dat seama prima oara ca cel mai probabil tot restul vietii o sa pierd treptat aceasta energie, investind-o in activitati si ganduri mai mult sau mai putin inutile.

Si asa peste ani imi dau seama ca am avut dreptate, si ca inca imi place sa investesc energie in ganduri sau activitati fara viitor si fara mari satisfactii, si totusi asta este o parte centrala a fiintei mele.

Da, ma enervez cateodata, mai ales pe mine din cauza deciziilor pe care le iau, si de cele mai multe ori din cauza moralitatii fatidice. Si da, ma face sa ma simt mai nepufos, si imi scade gradul de pufosime pana la sub 0.02 mishi (unitate de masura internationala pentru pufosime, multumesc hristo pentru propunere), cand in mod regulat am undeva intre 0.9 si 0.96 mishi. Si asta ma intristeaza, caci imi place sa fiu pufos. Stiu ca e stupid, pentru ca nu sunt nici indragostit si nici nu ma pot declara megafericit (10 la puterea sasea teoctisti -unitatea de masura pentru fericire bazata pe preafericitul), si cu toate astea ma simt ca o pisica supradimensionata de un inginer cu hobbyuri genetice, dornic sa ma pisicesc si sa torc cu orice ocazie imaginabila (inclusiv cand profu de metal ne deseneaza o sectiune de hala industriala). E stupid, ceva nu functioneaza in mine corespunzator. Ceva putred si malefic simt cum creste in mine cu fiecare gand pufos. Bine nu sa zic ca simt, caci simturile imi sunt bulversate de pufosenia extrema ce-mi taie orice gand negativ din fasa cortexului, dar sunt convins ca alimentez o furie, o bestie barbara din interiorul meu pentru echilibrarea naturala a sentimentelor. Ceva grav imi macina mintea si se ascunde in fata sentimentelor adorabile. Ma sperie ideea ca poate pufosimea este un sistem de aparare al mintii de ea insasi. Ca poate sub ideea pregnanta a pufosimii se ascunde o iminenta schisma a mintii, o separare a puterilor din stat in ganduri pufoase si restul. Ma sperie ideea ca prea mult bine atrage mult rau.

De fapt cred ca ma sperie echilibrul. Ma sperie entropia, si globalizarea, ideea ca haosul in sine va deveni o notiune abstracta. Ideea ca poate si gandurile se vor uniformiza, si orice gand diferit, extirpat.

Dar cel mai tare ma sperii singur.

Stadiul critic ultim

Pufosenia a atins ultimul stadiu din curba existentiala. Acuma va incepe sa urce treptat (sau exponential) pana la un nivel de maxim constant, pe care-l va pastra pentru destul de mult timp. Mersul prin zapada ascultand lemongrass a ajutat. Subconstientul a simtit nevoia sa-mi reaminteasca cat de bestial sunt. Si asta constant de-a lungul viselor (si de-a latul viselor) din ultima vreme. Este destul de fascinant sa te uiti la fulgi cum cad in timp ce mergi, mai ales cand fulgii pareau sa cada spre casa. Fiecare fulg se indrepta putin spre casa in timp ce atingea asfaltul cald. Precum ingeri minusculi incercau sa-mi distraga atentia de la orice alta activitate. Si totul combinat cu melodia daydreamer a provocat o reactie de pufosenie extrema pe moment.

Si desi am ajuns acasa ud, flamand, nedormit si usor suparat ca am stat degeaba cateva ore la scoala in plus, o caldura interioara incerca sa-mi traga alarma ca sunt totusi acasa. Si voi manca. Si voi dormi. Si n-am stat degeaba, ci am aflat lucruri noi de bine de rau (desi optionalul chiar nu s-a tinut).

Si am dormit mult si bine. Si am visat mult si frumos. Mai intai ca eram cu fratimiu si tata la munte, la curmatura, uitandu-ne in zare spre creasta sub bolta instelata si iluminata vag de lumina alb argintie a lunii. Si ma jucam cu un caine d-ala mare si balos. Si foarte pufos. Si imi placea sa strang in brate bestia mancatoare de ursi (ca altceva nu vad ce i-ar da de mancare de a crescut atat). Si creasta stralucea, si era usor acoperita de un strat de zapada proaspata si neteda. Catifelata si virgina. Dar pe urma mi-am dat seama ca tricoul meu n-are maneci, si deci e cam frig, si intrand in cabana m-am trezit in mexic, pe o strada mare si pustie, impreuna cu niste cholos si politia care investiga traficul de droguri din zona. Si atunci mi-am dat seama ca tricepsul imi explodase in 2 locuri. Si m-am alarmat, caci vedeam carnea vie cum e spintecata in doua cand incordez muschiul. Si ma soca mai mult ideea ca este carne, si ca deci sunt om, decat orice alta idee. Caci deobicei in vise am impresia ca-s nemuritor si invulnerabil, si deloc uman in mod logic. Bestial de inuman. Dar acum eram uman, si eram speriat. Si am luat-o la fuga prin mexic, pana am ajuns la o vale muntoasa din desert. In care era o baza militara. Si se asamblau tancuri cu tehnologie extraterestra. Poate m-a afectat filmul district 9 care l-am vazut (combinatie destul de slabuta intre halflife2 si tabere de imigranti ilegali/lagare naziste, dar distractiv in lipsa de atentie de ceva mai bun), pentru ca pe urma subconstientul mi-a dat o echipa pe mana sa rezolv o problema. Dar nu stiam problema. Si echipa era formata evident din andu, sorin, gipsi, vali in rolul indianului billy, si asa mai departe. Si dat fiind ca nu stiam care mi-este misiunea, am plecat singur de acolo. Si asa ca m-am urcat in vaporul din portul de dupa barajul de dupa canion/vale muntoasa cu baza militara, si asteptam sa plece. Si capitanul mi-a zis atunci ca este trist sa pleci cu inima distrusa, si ca mai usor ar fi sa ma leg la ochi in timp ce parasim portul. Si atunci, privind in zare catre turnul de trona peisajul in varful canionului, mi-am dat seama ce cautam acolo. In turn era ea. Tinuta captiva din motive poltice ale oamenilor din baza militara. Si m-am aruncat direct de pe vapor pe baraj. Si aterizarea a fost cam dura, lovindu-ma in mod repetat de peretele barajului si de niste bare de armatura ce ieseau din el (tin minte ca dupa ce am ajuns la baza, desi nu-mi prea mai simteam corpul, am putut sa declar unui inginer care era acolo, ca ar trebui sa acopere cu geosilicati bucatile alea de armatura pana nu intra in coroziune sa le creasca volumul de cateva ori). Si m-am sters de praf si m-am intors la echipa, care deja erau nerabdatori sa isi incerce minigunurile noi noute (mai noi decat cele din visele anterioare, astea erau practic ultima generatie, mai compacta si mai eficienta, si mai cu gloante cu cap de uraniu saracit). Dar o racheta sol-aer aproape ne-a distrus echipa, lovind din plin elicopterul la scurt timp dupa decolare. Si a trebuit sa ma arunc singur peste nenorociti, impartind moarte in stanga si-n dreapta intr-un ritm nemaiauzit/vazut. Pana ce evident un tanc explodand a reusit sa propage in mine o placa imensa de fier, care m-a efectiv sfartecat in doua. Stiu ca ultimul gand a fost ca regretam ca n-am luat o arma mai mare.

Totusi visul de azi noapte a fost mai agreabil, vis in care eram pilot la clinceni si ma jucam cu niste avionase dragute si adorabile, cu motoare subluminice, care reuseau sa provoace mici gauri in atmosfera la fiecare decolare. Si stiu ca ma stresa ideea ca nu stiam sa aterizez, si instructorul imi dadea prin radio mesaje ca ma voi descurca, pentru ca are incredere in mine, sa-mi ascult instinctele. Si drept urmare era sa ma prabusesc. Am avut totusi noroc cu ea, care era pilot cu experienta, si a reusit sa redreseze aeronava (era cu dubla comanda stil F/A 18, sau cel putin arata ca unul din interior). Pacat ca in niciunul din vise nu am vazut-o la fata. Iar. Dar macar am constatat ca avea parul destul de scurt. Ceea ce este un prim pas in formularea unui ideal feminin in subconstient. De ce par scurt si nu lung si erotic? Poate pentru eficienta? Poate pentru rapiditate si usurinta in exploatare? Poate pentru ca poate fi mai sexi utilizat corect? Poate ca nu. Poate ca era doar o coincidenta.

Ce e sigur e ca nu-s prea pufos. Ca n-am nimic pufos de imbratisat (eventual viu).

Nepufos

In urma atingerii unui maxim de pufosenie admis in mod legal pe pamant, am inceput usor dar sigur sa o iau pe o panta descendenta astfel incat sa pastrez o coerenta universala a sentimentelor. Astfel echilibrul universal si-a intrat in drepturi si mi-am pierdut din pufosime. Chiar mult si subit as putea adauga, si se pare ca nu prea vrea sa mai urce. Nici gelul de dus cu aroma de cacao care ma face sa miros a prajituri nu m-a ajutat in mod deosebit in recuperarea sentimentului de pace universala si giugiuleala cu cosmosul. Nu cunosc exact cauzele acestui declin rapid, dar pot da vina pe stresul sesiunii ce a trecut, si lipsa totala de chef generata de ideea maturizarii prin licentierea iminenta. Ma simt gata sa fiu aruncat dintr-un tun defect intr-o lume defect, cu o minte defecta.

Parca as fugi, si am fugit, si degeaba am fugit. Ca n-am rezolvat nimic. Am vazut pe andu alergand dezbracat sa se incalzeasca pe o plaja la 1 dimineata, si pe vali facand flotari la 10 metri mai departe tot dezbracat. Si a fost amuzant, si a fost frig, dar n-a fost exact ce cautam. A fost doar o statiune pustie cu o mare pustie, o plaja pustie, si o minte pustie ce le privea in gol. N-am inteles nimic, si nu era nimic de inteles.

Si as fugi din nou. Poate cel mai bine ar fi sa fug singur. Dar m-as plictisi si as face vreo tampenie de plictiseala. Tot mai bine e in gasca. Dar in gasca ma intristez cumva. Sau poate asa sunt eu, cum bine constata un coleg ironic in primul an de facultate, pur si simplu emo. Sau tolomac emotional cum bine constata mama.
(desi ca sa fiu sincer nu bag mana-n foc ca a folosit formularea asta, dar cam asta vroia sa zica oricum)

Starea de teposime o fi si cauzata de mici excese de violenta virtuala manifestata in quake, sau de excese de metallica in difuzoare, sau de muzica foarte porno/chill/lounge (care ar trebui sa ma faca mai pufos, in schimb doar ma intristeaza). Sau o fi de la vremea cam urata din ultima vreme (desi argumentul asta e nefondat, azi a fost soare). Deja imi pierd rabdarea incercand sa ma inteleg. Complicat cu sentimentele si gandurile astea. Sunt trist pentru ca nu sunt pufos, si nu sunt pufos pentru ca sunt trist. Cerc vicios cu tendinte dominatoare. D-aia cu cizme de piele pana la genunchi si bici. Si ceara topita. Multa ceara topita. Si castraveti murati. Mai ales cu castraveti murati. Eventual luati de la godac, ca se stie ca au cele mai bune chestiuni. De departe. De aproape probabil ca nu.

Nu-mi vine sa fac nimic, decat sa stau si sa reflectez la ce se intampla. Sau sa ma apuc de facut proiecte a caror tema tocmai am primit-o. Promitator si poate chiar eficient, om vedea.