Uneori foarte pufos

Uneori ies din realitate asa cum ies din blog, brusc si pe neasteptate. Si evadez in lumi alternative, in dimensiuni paralele, in vise si cateodata in aceeasi realitate dar modificata in functie de preferintele specifice timpului respectiv al evadarii. Nicio dimensiune nu e la fel, nicio realitate la fel de dulce ca realitatea in care evadez. Nu fug efectiv de nimic, doar tind sa las mintea sa o ia razna si sa-si ia independenta in dinti, declarandu-se in vacanta cand ii se nazare. Nu am stabilit inca un grafic exact al dependentelor factorilor de evadare, asa ca pot sa generalizez ca evadarea mintii este un proces stohastic (si ergotic daca tot am precizat acest cuvant nou si miraculos ce mi-a incantat unul din examene), cu o distributie complet variabila in axele cu came trasate cu linie punct linie punct si de la capat. Care capat? Capatul tramvaiului in care se urca tipul de canta trololol dupa cateva pahare de spritz turnate pe gat intr-o bomba alaturi de prietenii alcoolisti din cartierul uitat de lume in care-si traieste batranetea acum cu pensia intacta dintr-o decizie politica inca nepusa in practica obligatorie de la facultate.

Si iar mintea tinde sa divagheze, sa fuga de spate intr-o curba ce nu o pot vedea, dar pe care o pot controla in momentele in care nu-mi dau seama exact ce se intampla cu trenul de rulare. Oare l-am prins? Oare am bilet? Daca ma prinde nasul fara bilet in trenul de rulare? O sa ma pedepseasca? O sa ma trimita sa repet anul ca pe vremurile bune cand filmele cu vampiri chiar terorizau oamenii si nu-i faceau sa faca intalniri de milogeala sa vina actorii in romania? Nu-mi dau seama, este confuza situatia, mai confuza decat pisica aia lenesa ce se sprijina de marginea patului cocosata de treburile zilnice, nefiind capabila sa se apuce de treaba sa-si termine odata licenta si facultatea, sa devina inginerita in sfarsit si sa intre in campul muncii, sa-si asume responsabilitatile de care fuge de fapt cand ii evadeaza mintea din ghearele cotidianului vandut la colt de strada de un vanzator ambulant ce-si risca viata intre masinile viteziste si tupeiste, masini de altfel care sunt o specie pasnica pana cand se enerveaza si incep sa claxoneze...

Pornisem de la ideea de evadare, evadare din cotidian, evadare din decor, vacanta. Da, asta era, cautam vacanta in analele mintii si n-am gasit decat idei dubioase ce miros ciudat. Nu e chiar asa de uimitoare descoperirea tinand cont ca a fost savarsita intr-un loc care se cheama analele, dar nu asta e important acum. Important e sa ma adun si sa termin odata treburile ce mi-au fost aruncate in fata in graba de viata grabita si agitata intotdeauna. "N-am timp" e sloganul mai nou...
Si ma ia un dor de duca, acum mai mult ca oricand. Sa vad, sa merg, sa ma indepartez de responsabilitati, si sa fiu acolo unde nimic nu ma mai poate afecta, si unde ideea de casa este doar o umbra ce stiu ca va veni iremediabil dupa visul frumos al evadarii. Dar o evadare pur si simplu nu-mi mai este suficienta, acum trebuie o evadare colectiva. Mintea nu-mi mai apartine strict mie, asa ca nu o mai pot elibera solitar, ci am nevoie de ajutor si de inca o cheie rasucita pentru a elibera bomba nucleara pe campie, omorand probabil milioane de strumfi nevinovati. Dar oare chiar sunt nevinovati? Oare nu ei au starnit marea molima ce a decimat milioane de ciuperci din padure? Ciupercile nu au dreptul la viata? Ciupercile sunt chiar nevinovate fata de strumfii aia tradatori, care intotdeauna lucreaza in perechi. Ma cert cu fiinte mici si albastre imaginare? Niciodata!

Si imi dau seama ca neglijez blogul. Stiu ca am citit candva undeva cumva ca atunci cand un blog se rareste in posturi inseamna ca autorul e fericit. Si asa e, pot sa confirm, judecand dupa perioada medie de revenire pe blog chiar observ aceesi tendinta de rarire, sau mai rau, chiar o tentativa de pufosenie totala si globala a continutului, odata bogat in descrieri violente sau dubioase. Acum numai fluturasi ma inconjoara, animalutele din padure vin sa-mi manance din palma si sa cante impreuna cu mine. Si in loc sa ma panichez si sa le impusc in cap pe toate, ajung sa-mi placa si sa-mi devina prieteni. O tendinta periculoasa. Observ chiar si-n vise o tendinta reala de refulare a sentimentelor negative ce vor sa echilibreze pufosenia totala si iremediabila ce-mi inconjoara mintea, si care ma face sa plutesc si sa zambesc tamp, si acum sa stau ca-n povesti uitandu-ma pe geam si gandindu-ma departe (de fapt nu chiar asa de departe, dar nu asta e relevant neaparat, orice depaseste orizontul este departe, pana cand ma plezneste orizontul in fata accelerand la fund ceva). Visele in ultima vreme contin o doza reala si macabra de violenta, incluzand fie omoruri personale si intime, corp la corp, sau glont la tampla, fie adevarate urgii naturale, dezastre si cataclisme, cutremure si razboaie.

Da, mintea-mi degenereaza, si orice tendinta de echilibrare are loc in adevaratul camp de lupta din interior, respectiv in subconstient. Degeaba s-ar lupta constientul cu ceva, pentru ca orice gand este frumos suprimat de sentimente pufoase si calduroase, ce-mi furnieaza o tendinta reala de imbratisare constanta. Dar de data asta imbratisarea nu mai este generica si neadresata, ci este fixata pe un ip anume, cautand tinta fara incetare prin functiile constiente. Cum se traduce asta in lumea reala sau in termeni de aplicabilitate? Nicio idee, inca incerc sa decriptez ce se intampla exact in mintea mea ca sa ma inteleg, dar nu pot sa zic ca reusesc. Si tot blogul ramane cel mai bun martor de analiza proprie pe care-l am la dispozitie din tot arsenalul de tehnici de autocontrol inventate vreodata. Ma laud chiar cu autocontrolul si reglarea mintii, desi tinde foarte des sa ramana fara vreo functie de control si gandurile sa se inlantuie in forme geometrice pe cat de frumoase pe atat de dubioase in coerenta si logica. Uneori ma speri singur de ce pot sa visez spre exemplu. Inca nu-mi revin din ideea ferma de executie visata noaptea anterioara, in care capatam control complet intr-un mmorpg (as zice wow, dar cum nu avea interfata naiba stie ce putea fi), si imi expulzam repulsia fata de personaje dopate de nivel mare (care automat genereaza ego-uri virtuale imense, de cele mai multe ori fondate) si fata de lipsa totala de aptitudine necesara practicarii unui astfel de sport si adliteram executam un personaj de nivel mai mare din joc, intr-o maniera care nu putea fi plauzibila in mediul de control al jocului. Inca sunt uimit de modul complet plauzibil si realist de executie depictat de mintea mea in vis. Si nu neaparat de modus operandi, ci de lipsa totala de control personal ce o aveam in vis. Cred ca a fost reversul unui vis lucid, in loc sa preiau eu controlul si sa schimb visul, parca eram constient in vis de actiuni dar nu aveam control absolut deloc asupra propriilor decizii sau gesturi, ci numai asupra fluxului constient de ganduri. Ca sa nu mai zic de visul in care mergeam pe bicicleta prin oras, si constatam brusc ca decolez si ca practic controlam bicicleta fara sa mai fiu in propriul corp. Si ma vedeam de sus, si din nou nu ma puteam controla, ci doar ma vedeam cum fac accident si ma loveste un autobuz din plin. Si nu simteam durere, nu simteam regret, nu simteam nimic, ma vedeam de sus si mintea mi-era lucida si impacata cu ea insasi. Eram observatorul propriei existente.

Poate mintea incearca sa reverse in realitate ideea de control total ce i-am imprimat-o de-a lungul vremii. Ceva incearca sa-mi atraga atentia ca anumite lucruri nu le pot controla, si ca trebuie sa fiu constient de aceasta idee inainte sa ajung sa ma confrunt cu ea si mintea sa-mi fie contrazisa complet. Dar sa accept pierderea propriului control ca o componenta activa si naturala a existentei? Niciodata. Prefer sa mor incercand decat sa-mi las orice altceva sa-mi dicteze gandurile actiunile sau gesturile.

Si irelevant de tonul si ideea care se ascunde foarte prost in textul de mai sus, ma simt fabulos de pufos. Legendar de pufos chiar. Ma simt vesel si stresat, confuz si putin dezorientat despre propria soarta, dar convins si ferm pe decizie si optimist intr-un viitor luminos intr-un sens figurativ. Pentru ca in sens propriu imi place teribil de mult bezna si noaptea. Umbrele si misterul. Ideea de baza a lumii oculte de fapt... Si cu astea ma retrag catre o alta noapte plina de vise cel mai probabil dubioase. Desi inca sper la vise frumoase si care sa o contina pe EA si-n alta ipostaze decat doar tinand-o in brate in timp ce asistam neafectati la un potop sau alta catastrofa naturala. Desi cat timp imi sta in brate pot sa visez orice, si tot vis frumos e. Nu la fel de frumos ca realitatea echivalenta dar nu asta e important acum...

Atom

Evident fara vreo legatura cu vreun continut coerent, titlul mi-a ramas pe creier dupa ce l-am tot vazut intr-o oferta de diverse interfete de net cu procesor omonim. Nu, nicio legatura si nicio conexiune. Nu prea se leaga multe coerent in ultima vreme. Sau in orice vreme. Ar trebui sa fac niste diagrame de idei inainte sa astern ceva in scris, probabil ar iesi ceva mai sanatos si mai digerabil. Dar pana la urma de ce-ar fi o diaree digerabila? Fie ea si mentala, farmecul credeam ca consta in materia nedigerata, si implicit blogul a fost denumit sa aiba aceeasi incarcatura filosofica: un flux de ganduri nedigerate si doar expulzate cu viteza maxima, sterse in graba si spalate de marea internetului. Da, chiar avea o gandire in spate titlul si nu era doar pus la plezneala. Si ma trezesc raspunzand la intrebari imaginare ale unui interlocutor ce nu exista. Dar pe de alta parte nici propria existenta n-o pot delimita in timp si spatiu, deci de ce-ar fi interlocutorul imaginar mai dezavantajat ca mine? Suntem pana la urma prinsi in aceeasi minte intesata de diverse ganduri si sentimente. Mai mult de sentimente de cat de ganduri. Sau invers. Nu-mi dau seama de diferenta. Singura cale in care-mi dau seama ca un sentiment difera de un gand este cand incepe sa reactioneze fizic tot organismul, cand inima incepe sa-mi bata mai tare, picioarele sa-mi tremure, stomacul sa se procopseasca cu diverse insecte zburatoare denumite generic fluturasi (unii chiar foarte violenti cateodata, ai naibii insectoizi zburatori), si evident mintea rationala intra in sucombare subita.

Dar nu, nu pot declara vreodata ca ma inteleg, de aceea accept ideea (reticent dar umil) ca nu voi intelege complet vreodata alta fiinta umana. Accept asta in ipotezele date, dar cu toate astea nu reusesc sa ma abtin sa nu incerc. Sa nu-mi maresc antenele in directia oamenilor sa incerc sa-mi definesc propria minte in raport cu factorii externi. Ca pana la urma alta cale de a-mi analiza propria sanitate este sa compar ratiunea si gandurile recurente cu cele ale oamenilor cu care interactionez. Umanitatea, chiar si din mine, este ceva ce nu inteleg in totalitate, combinatia de empatie cu autodistrugere si cu sentimente ce sunt atat de complete si de perfecte in toate formele incat corup orice minte si o imping la decizii irationale si iresponsabile, combinatia de macabru cu frumusete sublima, ruda cu divinitatea...Nu, nu pot sa zic ca inteleg ceva din umanitate sau din ceea ce sunt. Sau din faptul ca sunt. Existenta imi este definita de cele mai multe ori de privelistea care o arunc pe geam dupa ce ma trezesc, dupa ce-mi reparcurg sutele de vise apocaliptice sau erotice, oribile sau frumoase ca o noapte de primavara privind stelele. Privelistea care este aproximativ aceeasi de la o zi la alta, schimbarile nefiind dramatice niciodata... asa-mi definesc realul si existentul, ca ceva intr-o schimbare foarte inceata, aproape imperceptibila intr-un interval de timp redus, o oarecare constanta. Ma astept insa de fiecare data cand deschid ochii sa vad dincolo de geam distrugere totala... ierni nucleare, cutremure de cod (imr 475 chiar), bombardamente, invazii extraterestre, invazii de mortaciuni, orice... Si constat cam zilnic ca nu se intampla nimic din toate astea, si ca de fapt viata nu-i asa de fatalista precum are subconstientul meu impresia in vise. Nu, viata e chiar destul de ... as zice frumoasa, dar este cliseic, asa ca voi spune ca viata este destul de porno. Porno intr-un sens bun, intr-un sens finut, nu german, ci frantuzesc, cu buget mare si silicon deloc. Viata este porno din simplul motiv ca este. Nu are nevoie de nicio explicatie, de niciun exemplu moralizator, de nicio poveste frumoasa, de nicio aventura spectaculoasa. Viata este porno daca te opresti o secunda din gandurile cotidiene si-i arunci o privire. Te va privi inapoi si-ti va zambi complice. Poate te vrea, poate te va respinge si doar te amageste, nu stii niciodata ce exact vrea viata de la tine. Unii zic ca viata-i femeie usoara, ca se culca cu toti si ne-o trage la toti, ca este un fel de transexual libian, care abia asteapta sa te apleci un pic sa-ti tragi sufletul ca sa-ti distruga ochiul care delimiteaza sensul unic ce nu trebuie vreodata infrant (ca ti se ia permisul pe urma, si e tragedie). Mie mi se pare simpatica insa viata. Poate e sifonata tot timpul, se imbraca ca si cum ar fi fost lovita de un autobuz de haine second hand murdare si apoi stropita de cativa rinoceri cu diaree, dar in ochii ei tot se vede frumusetea ce a castigat premiul de miss world odata candva. Si stii ca daca o scuturi putin de toate mizeriile care reuseste sa le gaseasca zilnic o poti face din nou vedeta, si poate castiga oricand cupa cea mare.

Desigur insa, ipoteza asta nu se aplica daca esti gandac si intamplator imi violezi domiciliul. Caz in care viata este un fel de cosmar venit sub forma unui papuc supradimensionat cu viteza hiperluminica direct peste tine exact in momentul in care te astepti mai putin. Da, se vrea si este o amenintare. Asta daca gandacii ar citi. Si ar avea net. Si mi-ar citi blogul. Si asta in mod regulat. Cam multe ipoteze deloc simplificatoare, s-ar putea sa fiu departe de adevarul existential si sa o fi luat putin pe camp. Dar imi place pe camp. Am visat ca imi faceam de cap cu Ea intr-un camp de porumb. Porumb cred ca era, nu eram foarte atent, toata mintea, privirea si sufletul imi erau absorbite de Ea mai tare si mai repede ca o gaura neagra. Si bratele o cuprindeau ca si cum viata ar fi depins de asta. Si depindea de asta. Imbratisarea, actul imbratisarii, si contactul fizic al pieptului si bratelor inferioare este o caracteristica intriseca pufoseniei si strict necesare supravietuirii. Aceasta stabilire de contact fizic, punte emotionala intre corp si minte, intre planul real si planul imaginar, aceasta este strict necesara mie ca individ, minte, suflet, si creatura pe baza de carbon pentru a supravietui. Pentru a infrunta inca o zi in inchisoarea de carne ce-mi este corpul. Cam ciudat sa vin cu o astfel de afirmatie dupa ce tocmai am declarat ca viata este frumoasa si pornografica in stil frantuzesc, dar ezoteric am dreptate, chiar este o inchisoare corpul uman. O inchisoare pe viata, ce-mi inchide mintea si sufletul intr-o lume pe care o inteleg foarte putin, si in care n-o sa apuc sa invat nici 1% din ceea ce-as fi vrut sa invat. Si nici 1% din ceea ce-as fi putut sa inteleg n-o sa inteleg vreodata. Si asa ma pierd in niste statistici de probabilitati dupa ce tocmai am revazut un film clasic cu arnold. Care din nou n-are nicio legatura cu scopul vietii sau cu vreun gand exprimat aici, dar care cumva imi reaminteste ca spectacolul merge inainte indiferent de factorii malefici din ei, si e bine sa ai intotdeauna o vorba de duh speciala pentru dusmani, indiferent daca ai dusmani sau nu. Replica este mai ucigatoare ca orice arma, pentru ca la inceput a fost cuvantul, si cuvantul inca are putere. De aceea nu fac abuz de el. Si cu greu ma abtin sa nu-l folosesc uneori, ca apoi sa ratez momentul optim pentru declaratii si sa petrec o buna bucata din timp regandindu-mi actiunea si sincronizarea. Si inca o buna bucata din timp gandindu-ma la incarcarea emotionala ce tocmai am estomat-o. Ca si cum as fi inghitit o grenada care avea cuiul scos. Si o explozie de ganduri si sentimente imi trece prin creier de parca ar fi schije. Si lasa marcaje, si lasa urme, si lasa arsuri, dar mai important, in loc sa conserve energia, o multiplica. Si asa ajung sa fierb in interior de ceva ce n-a reusit sa iasa. Ca o diaree ce refuza sa iasa, si in loc sa se duca spre locul damnarii eterne, refuleaza in interior. Desigur de aici probabil vin ideile de cacat, din astfel de metafore si alegorii pentru sentimente fabulos de pufoase si incredibil de pretioase.

Nu mai stiu de unde am plecat si unde am ajuns, stiu doar ca sunt mai lovit de fulger ca o pisica lasata pe varful muntelui cu o umbrela in brate. Si asta din nou intr-un sens bun. Atat de bun ca are gust de ciocolata. Ba nu, ciocolata este oribila fata de cat de bun e gustul asta...