Straniu

Cateodata plutesc, alteori levitez, dar uneori, cand este luna plina si stelele stralucesc agale pe cerul linistit, zbor. Mintea-mi zboara bineinteles, corpul ramane din pacate la sol, blocat in micimea vietii fizice contemporane, cu fortele gravitationale si principiile termodinamicii aplicate fara esec. Dar mintea nu-mi este limitata de astfel de tampenii, mintea este libera sa decoleze si sa atinga viteze hiperluminice oricand are ea chef. Si uneori are mult chef. Cum ar fi acum.

Incerc din rasputeri sa ascund starea deosebit de vesela in care ma aflu pentru a scrie ceva profund si trist, ceva ce sa atinga corzi nervoase ale omenirii din toate directiile, pentru ca orice e vesel tinde sa ricoseze din constientul uman. Nu ne place sa auzim de bucuria altuia in mod deliberat, noua celor care scriem acest blog, recte eu, ca desi am personalitati multiple unite printr-un strat gros si lipicios de pufosenie, sunt totusi doar unul, desi nu suntem egoisti, doar ca nu reusesti sa intri la fel de repede pe palierul de intelegere al bucuriei daca n-o simti cu aproximativ aceeasi intensitate in aceeasi clipa. O poveste trista sau o dezvoltare a unei idei triste tinde sa treaca de orice scut de aparare al empatiei si sa rezoneze cu mintea umana mai rapid si mai eficient. Sau cel putin asa mi se intampla mie. Mi se poate povesti ore in sir despre bucuria unui om, daca nu-mi pasa in mod deosebit de acel om, nu ma va impresiona in mod deosebit. Insa o poveste trista imi va provoca oricand o parere de rau, si un mic regret ca nu pot face (sau n-a putut face altcineva) ceva in alt mod pentru ca o rezolvare decenta sa aiba loc. Si mai tare ma intristeaza cand nu am solutii. Ma simt cum ma simteam si cand eram mic si rezolvam diverse probleme de matematica: fie stiu sa le rezolv si merge totul brici de la un cap la altul, fie ma blochez la inceput...

Si uite asa ajung sa incerc sa ma intristez singur doar de dragul de a ma intrista. Dar de fapt nici nu incerc, doar imi las mintea sa zboare in ce directie vrea, dandu-i libertate absoluta in controlul mainilor si implicit a tastaturii. Si nu, nu-s deloc trist, din contra, inca putin si decolez mai vertical ca un harrier. Si imi place teribil sa fiu asa, sa ma simt mai pufos ca universul si sa am un zambet mai tamp ca ... nu am idee cine are un zambet tamp dincolo de mine in clipa asta. Si poate nici nu e tamp, e doar larg si placut, desi prin lipsa motivatiei directe ma intriga si ma amuza. Da, chiar ma pot declara fericit. Deobicei ezit sa declar asa ceva, ca implicit o astfel de declaratie poate provoca valuri in marea de karma care sa aduca opusul in momentul cel mai glorios. Dar nu ma tem de represalii cosmice, pentru ca ma simt mai bestial ca atum cand a creat universul. Da-l naibii de univers si cu tot ce poate sa aduca malefic prin karma, ca orice s-ar intampla nasol daca o vad zambind imi trece orice stare negativa ce m-ar putea cuprinde pe neasteptate. Si daca stau sa ma gandesc nici nu trebuie s-o vad zambind, sau s-o vad, doar simplul gand imi va provoca o inundatie de endorfine in barajul mintii mele fragile. Si cum barajul este proiectat doar sa tina gandurile prea demente departe de public, creierul imi va fi invadat fara drept de apel de un sentiment mare si glorios de "awwww". Da, nu am alta definitie mai buna pentru aceasta traire recurenta. In liceu o defineam ca dependenta afectiva manifestata prin valuri de endorfine. Acum nu mai stiu s-o definesc. Pentru ca mi-e frica sa ingradesc prin cuvinte sentimentul. Mi-e frica sa-l descriu si astfel sa-i retez din farmec si din magie. Oricum n-as putea sa-l descriu. N-as putea sa-l rezum si sa-l disec analitic. N-as putea sa-l explic unei entitati din alta lume, n-as putea nici sa ma gandesc cum s-ar putea exact explica, pentru ca daca stau sa ma gandesc bine, un asemenea val monstros de savuros nu mi-a mai lovit digul mintii vreodata. Si daca ziceam candva ca forma fizica in care sunt blocat (gnostic desigur, ca altfel ma simt bine in carcasa asta carbonica) nu poate face fata la un asemenea gand ce ma apasa, apoi incep sa constat ca nici mintea nu este in stare sa ingradeasca bine sentimentul, si sa-l explice sau sa vrea macar sa-l explice. Gandurile mi se impleticesc unul pe celalalt si-si pun bete-n roate care este mai precis sau mai frumos, dar adevarul este ca nu pot face diferenta intre ele. Amestecul gandurilor provocate este delicios prin sine insusi, ca un cocktail din chestii misterioase, dar care cumva iese bun, desi nu vei stii niciodata ce exact este in el.

Si acum daca stau mai bine sa ma gandesc, cand lumina monitorului imi ilumineaza incaperea si sperabil si mintea, de ce as vrea de fapt sa scriu ceva trist? Mai degraba fac o radiografie a starii actuale emotionale, ca peste zeci si sute de ani, recitind (sperabil o sa fiu capabil sa mai citesc, sau o sa-mi citeasca cineva, sau o sa fiu deja infipt intr-un pom la o viteza ce sfideaza legile fizicii) o sa-mi amintesc acest pas deosebit de relevant in evolutia personala. Si o sa-mi amintesc despre cat de fantastica si uimitoare este. Si o sa ma minunez poate de cat de putin am putut sa ofer pentru asemenea sentimente. Si o sa rad pe sub barba-mi deasa din turnul de fildes, si o sa ma urc pe balaurul electro-hidraulic si o sa decolez in noaptea instelata catre o alta planeta...

Inca n-am gasit un scop al blogului, ceea ce in sine mi se pare normal si logic. Pana la urma nu este chiar un jurnal, pentru ca analizand concret nu cred c-am descris prea bine vreo activitate savarsita, nu este chiar ceva definibil. Este la fel de zburatacit si imprastiat precum imi este des mintea, si ideile am deseori impresia ca nu au niciun sens cand le exprim, pentru ca undeva intre creier si tastatura se pierde ceva. Si uneori am impresia ca nu exprim nici idei. Sentimentele nu prea le dezvolt pentru ca mintea mea fragila nu le poate intelege, ci doar accepta pentru natura lor deosebita care ajung cumva sa guverneze viata in toate aspectele. Deci pana la urma despre ce naiba scriu eu de fapt? Si cui? Si de ce? Cam aceleasi intrebari care mi le pun si despre viata. Si deci cred ca, pe langa functia de radiografie a starii mentale sau emotionale, cred ca-mi foloseste ca paralela interesanta a vietii. Nu are sens, are un continut dubios, si cateodata miroase dubios. Si alteori ... ca exista si alteori in ultima vreme ... mirosul capata valente deosebite. Capata parfum, si capata savoare, si capat un zambet larg cu un gand frumos la o fata frumoasa. Si ajung sa inteleg sensul vietii intr-un croissant prost facut: tre sa inghiti multe tampenii ca sa ajungi la ceva atat de dulce de te face sa continui sa mananci totul, in speranta ca vei mai gasi ceva la fel de dulce. Si poate mai gasesti, poate nu. Poate esti candva in maximul curbei gauss al bioritmului emotional, sau poate nu. Nu poti stii niciodata exact unde te situezi si cand pana cand nu te uiti in spate. Si in spate vezi o coerenta si incepi sa-i zici soarta. Dar in fata posibilitatile sunt infinite, si uneori degeaba te uiti in viitor, ca risti sa ratezi prezentul. Si nu vreau sa ratez niciodata dulcele din prezent. Ca naiba stie cat aluat groaznic mai este dupa el.

Si fac ce fac si tot o dau in declaratii. Se pare ca asta descrie cel mai bine starea emotionala. Sau se pare ca este complet natural, pentru ca mintea are probleme in a se concentra pe alte prostii cand ceva asa de frumos mi-este omniprezent. Si nu pot decat sa admit ca sunt indragostit resemnat si complet bucuros. Da-l naibii de viitor, eu vreau sa raman in prezent pentru totdeauna...

Rezonanta

M-am intrebat des cand voi intalni fenomenul incontrolabil si inexplicabil care sa ma dea peste cap. Cum voi aborda o situatie complet implauzibila si ilogica si cum voi reactiona cand mintea se va confrunta cu ceva complet ciudat. Cum imi voi da seama de reperele care denota realul? Cum voi stii ca rationamentul meu nu mai are niciun sens si nicio directie?

Din acest motiv m-a fascinat intotdeauna partea oculta. Partea magica. Partea spirituala din viata. Psihicul este cea mai stranie creatie inventata vreodata. Si inventatorul este cel care a inventat sau a fost inventat de propria inventie? Cerc vicios infinit? Oul si gaina? Tom si jerry? Imi plac lucrurile pe care nu le pot intelege, pe care nu le pot digera cu totul, care nu se leaga coerent la mine-n cap. Imi place sa fiu mirat, sa fiu uimit, si caut un fenomen complet inexplicabil. De aceea am si fost in padurea baciului. Sa caut ceva atat de special si de uimitor incat sa-mi ingenuncheze mintea si prin uimire sa ma lase lipsit de orice aparare logica. Lipsit de orice preconcept si ideile existente despre spatiu si timp si despre insasi natura universului. Sa ma lase practic ca un prunc in fata lumii intregi, cu mintea goala si gata sa-mi pun noi intrebari despre natura universului. Si sa-mi pun noi intrebari despre ce este cu adevarat viata, ce este cu adevarat real, si ce este cu adevarat adevarat. Si asa sa-mi redefinesc sistemul de valori, sistemul logic, sistemul functional si sistemul constient. Intotdeauna m-am intrebat cum am putea percepe si o a cincea dimensiune. Ceva dincolo de x y z si t. Ceva care sa se desfasoare in alt plan, si care cumva sa fie strict dependent de restul. Planul subconstient, noosfera, planul mintii si al sufletului, unde toti coexistam si interactionam si care interfereaza cu planurile inferioare constant.

Si inca n-am trait nicio incursiune in supranatural. Nicio posesie de catre un demon negativ si nu protectiv (desi nici cu cei protectivi nu cred ca am interactionat). Nicio experienta vizuala care sa ma scoata din uz, si care sa-mi trimita mintea pe alta sfera. Nu. Nimic din toate astea.

Dar am gasit ceva ce ma scoate din uz. Ceva ce-mi face inima chiar si in clipa in care scriu asta sa-mi bata atat de tare incat s-o simt prin patura. Ceva ce ma face sa ma intreb care este esenta omului daca nu asta. Capacitatea de a zbura la sol. De a dansa fara muzica. De a pluti. De a zambi din nimic mai mult decat un gand. Da, asta mi-a cam dat peste cap conceptele despre scopul si destinatia omului ca fiinta. Poate am stiut asta dintotdeauna, poate tocmai am realizat-o, dar in mod cert nu cred ca exista ceva comparabil. Nicio poezie n-o poate rezuma. Niciun cantec n-o poate insuma. Toti artistii se inseala, nu poti ingradi ceva ce provoaca reactii solare in cuvinte, sunet sau imagine. Simturile nu pot reda exaltarea totala. Corpul uman nu cred ca este capabil sa cuprinda sentimentul. Al meu sigur nu este. Nu face fata si clacheaza. Si mintea inca pluteste dulce si agale simtind doar parfumul...

Zen

Am reusit sa depasesc starea de pufosenie asa cum o cunosteam. Nu mai simt nevoia sa imbratisez tot universul, nu mai vreau sa salvez toata viata si sa instaurez pace in lume prin cucerirea ei. Nu, acum toata energia asta pufoasa pot s-o canalizez, s-o directionez intr-o singura directie fara niciun regret. Pot sa topesc soarele prin energia pura ce o dezvolta pufosenia din mine, dar nu voi face asta. Pot aduce la incandescenta nebuloasa bumerang de 1 kelvin, dar nu voi face asta. Pot face orice, dar nu vreau sa fac decat ceva, respectiv s-o vad zambind. Nu trebuie sa explodeze supernove sa ma lase masca, nu ma impresioneaza, nici gaura neagra ce ameninta sa inghita tot pamantul, nici apocalipsa ce ne sufla in ceafa, nici cutremurul de cod ce ne bate-n usa, nu. Toate astea-mi par niste banalitati fata de ea. S-o vad fericita si universul poate imploda, ca nu ma va afecta. Si sunt convins ca scuturile pufoase o vor incapsula si salva si pe ea. De fapt i-as instala aceste scuturi si maine, ca eu ma descurc si asta, bestialitatea ma va proteja. Si daca nu, macar voi schimba dimensiunea cu un zambet larg. Si in astfel de momente stau si ma gandesc daca exista vreo alta dimensiune in care treci cand esti fragat. Oare e un server mai bun? Oare are latenta mai mica si rewarduri mai mari? Si mai ales, este si ea in dimensiunea asta? Si o voi gasi? Si o voi recunoaste? Si o voi putea imbratisa din nou? Si o sa simt la fel cum inima imi devine xenomorf ce vrea sa-mi iasa prin torace cand doar ma gandesc la ea? Dubii ce mi se astern in minte ora asta, dubii ce nu vor sa-mi dea pace. Dubii ce-mi acopera mintea chiar si cand vrau sa-mi fie goala mintea. Si imi genereaza si impresia gresita ca oricand lumea se poate termina, si intreg sistemul solar sa se naruie, si din nou nu m-ar interesa decat soarta ei...

Poate mi-am pierdut mintea. Poate nu mai pot rationa corect. Poate intregul concept de pufosenie este doar o rabufnire nervoasa a unui sentiment ce trebuia investit intr-o singura entitate. Poate este supapa de siguranta a mintii pentru a nu sucomba intrisec partea inocenta si infantila, ramanand doar o carcasa neintriganta de logica si coerenta. Poate insusi faptul ca sunt pufos nu este decat un scut pentru a izola mintea fragila de invadatorii stresului urban. Poate nu este normal sa simt cum tot organsimul imi intra in spasme din cauza unui singur gand la ea. Poate ar trebui sa-mi schimb browserul asta incet din telefon. Poate ar trebui sa ma culc. Dar sigur trebuie sa ii multumesc. Ca este bestiala. Ca este. Ca...tot.