Liniste

Dupa indelungi cautari interne, am gasit un element ce aduce liniste in cap. Si sunt socat putin ca nu este turnul ce mi-l tot inchipui ca locuinta pentru batranete. Un turn inalt cu un peisaj mirific. De unde as sta noaptea observand stelele si natura, in timp ce-un vant nemilos mi-ar taia eficienta termica si gandurile recurente. Unde gandurile nocturne s-ar innoda intre ele pana cand ar rezulta o singura entitate uniforma. Si stelele mi-ar veghea soarta si pletele mi-ar fi zburate in noaptea intunecata. Dar imaginea ar fi incompleta fara ea. Fara s-o strang in brate, si sa-i zic doar din ochi ca este bestiala. Si in ochii ei as vedea raspunsul implicit, pentru ca stie ca este bestiala. Si totusi imaginea ar fi in continuare denaturata daca as avea plete. Mai eficient este cu parul scurt, indiferent de sexualitatea si misterul adus de o podoaba capilara imbelsugata. Nu vreau sa generez mister, nu vreau sa ascund nimic, si nu vreau nici sa-mi intre in ochi propriul par. Si din falnicul foisor as avea lumea intreaga la degetul mic.

Imi place frigul. Imi place sa-mi vad respiratia si sa simt cum un fior imi cuprinde intreaga sira a spinarii. Cum am spasme involuntare ale tuturor muschilor, in timp ce organismul se chinuie sa tina pasul cu cerinta energetica. Imi place sa imi simt pielea incordata si ochii usor incetiniti de pielea tremuranda. Poate d-asta ies noaptea pe balcon sa admir noaptea. Nu vad nicio stea, nu vad nimic interesant pe geam, doar noaptea, bezna. Si bezna ma intriga. Intunericul ma atrage mai mult decat lumina. Misterul si detaliile ce nu se lasa vazute din prima ma incanta si-mi gadila imaginatia. Cu suficienta imaginatie si paranoie pot sa ma sperii singur cateodata. Tin minte ca-n padurea baciului am incercat mai bine de 5 minute sa imi inchipui ca un copac vine spre mine, si ca padurea insasi are o viata proprie si o pofta deosebita de sangele meu. Atat m-am concentrat asupra acestei imagini ca am reusit sa vad cum se misca putin copacul. Din pacate insa mintea rationala a intervenit si mi-a dat o palma dupa ceafa, si tot sentimentul acela deosebit de frica neconditionata a disparut in noapte odata cu orice doza de mister.

Aspir la un cosmar autentic in continuare... Inca se lasa asteptat, si inca o sa se mai lase asteptat. Nu pot sa ma plang, am vise chiar frumoase in ultima vreme (chiar si cele in care sunt muscat de lupi siberieni, sau ma strecor prin tubulatura industriala intr-un complex infestat de xenomorfi) si care ma incanta pana peste masura (unele chiar suficient de puternic incat sa ma trezeasca din somn cu un zambet larg si un gand frumos). Dar cu toate astea parca inca vreau un cosmar, o frica care sa ma scoata din balamale. O frica irationala care sa profite de starea psihica plutitoare din ultima vreme si sa-mi devasteze mintea lipsita de aparare. Din pacate insa sunt convins ca orice ar reusi subconstientul meu sa produca malefic o sa fie fara dar si poate infrant instantaneu de zambetul tamp ce ma apasa si ma cuprinde. Si de pufosenia care a atins valori imoral de mari. Si chiar si acum, in loc sa ma cuprinda doar o somnolenta obisnuita, ma cuprinde o somnolenta zambitoare. O stare placuta in care pot doar sa stau in pat cu privirea la tavan si sa zambesc larg gandindu-ma la ceva frumos. Acelasi ceva frumos. Doar ca-i frumoasa si nu ceva, ci chiar o fiinta umana. Si nu orice fiinta umana, ci una foarte bestiala...

Si acum cum bine a observat fratimiu, dupa ce am ascultat de 10 ori la rand aceeasi melodie, mi-am amintit ca aveam o melodie pe creier de cand m-am trezit. Si nu o melodie tocmai frumoasa, ci mai mult malefica. Dar cumva biosphere tot timpul imi gadila anumite simturi. Poate gandurile de explorare spatiala, poate gandurile de noapte si intuneric, sau poate doar pseudolinistea ce mi-o inspira. Dar acum nu-mi mai inspira linistea, caci galagia mentala oricum este canalizata. Si linistea este prezenta intr-o doza suficient de ridicata incat s-o pot declara prezenta...

Vraiste la cub

Viata nu-i usoara cu mintea plecata. Ii duc lipsa des. Abia astept s-o vad si cand o vad nu stiu ce sa fac mai intai. Ma blochez ca un caine in padure. Drama alegerii nu este imaginara, ci cat se poate de reala. Si cand ma decid in sfarsit ce sa fac cu ea, imi dau seama ca timpul este limitat, si ajung sa regret momentele cand nu mai este langa mine. Si imi fac autocritica si-mi asum responsabilitatea ca eu am lasat-o sa fuga, dar pana la urma lumea este libera, si refuz sa fiu temnitar. Chiar si pentru propria minte. Ii respect decizia si ii dau drumul din brate. Pentru ca pana la urma o perioada de repaos doar amplifica dorul. Si fara dor n-as avea un zambet tamp cand mintea imi este in brate. Sau cand nu-mi este in brate. Indiferent de circumstante am un zambet tamp. Si oricat as incerca sa-l ascund sub o platosa virtuala de bestialitate iese la iveala. Si ii dau in cap cu toate melodiile agresive sau triste care le gasesc. Adineauri am incercat sa-i dau in cap si cu putin quake. N-am reusit.

Cred ca am o problema cand sunt omorat virtual in mod barbar si asta ma face sa zambesc cumva. Zambesc in fata pericolului. Si zambesc in fata dusmanilor. De fapt cred ca doar zambesc indiferent in fata cui sunt. Si nu vad cum asta poate fi rau. Chiar ma gandesc des cand merg pe strada si studiez oamenii, ca foarte putini zambesc cu adevarat. Toti par tristi si grabiti. Cu stresul si responsabilitatea care le sufla-n ceafa infigandu-le pistolul in spinare. Si rar vad cate un om care sa zambeasca larg si sincer fiind singur pe strada. Si ma bucura cand vad un om fericit. Ma face sa zambesc si sa ma gandesc ca lumea este ca o broasca din povesti, care oricand se poate transforma intr-o printesa (doar nu in print, ca deh ar fi cam gay sa ma gandesc la asta), depinzand doar de moment si de inzestrarea fiecaruia.

Si cu toate astea incerc sa-mi pastrez obiectivismul. Caci in absenta mintii, nu-mi ramane decat o bucata buna de circuite care despica firul in patru intr-un mod cat mai analitic si binar. Dar pe cine mint, tare as vrea sa se intample asa, si sa fiu asa de rece si calculat cand mintea mi-e plecata cu sorcova. Dar asta nu se intampla. Se intampla insa sa raman blocat uitandu-ma pe geam zambind si gandindu-ma departe (bine, nu-i chiar asa de departe) si ma trezesc din visarea de zi la fel de bucuros ca atunci cand am intrat in ea. Si degeaba incerc sa fiu analitic si calculat, caci si-n visele in care lucruri oribile se intampla (apocalipse, gargui demonice, masini vorbitoare malefice) tot la ea ma gandesc. Si tot zambesc involuntar. Si nu mai pot lua in serios o amenintare in vis daca aceasta vine insotita de alte ganduri. Dar pe de alta parte, oricum nu puteam lua in serios amenintarile venite de la masini americane cu motoare v8 si punte spate de conceptie prebelica.

Concluzia este simpla: Niciodata sa nu incerci sa sari in maini fara sa verifici inainte solul ca sa nu alunece macaraua.

Vraiste la patrat

Daca pana acum mintea-mi dadea tarcoale incercand sa decoleze, acum suspectez ca si-a facut bagajele si a plecat de-a dreptul. In clipa asta sunt convins ca sta undeva la soare, sorbind dintr-o pina colada, si ascultand valurile cum se izbesc de nisipul incins. Si totul pe neasteptate, dar parca usor previzibil. De cateva zile se comporta straniu, imi mai strangea un stomac, imi mai dadea o tremureala, imi mai crestea pulsul pana la nivelul de decolare ca sa se calmeze abia cand ajungeam in pat. Si cu toate astea doar recent a facut gestul suprem si si-a luat liber.

Da, acum mintea mea numai unde trebuie nu este. Sau acum depinde ce inteleg prin unde trebuie. Trebuie sa fie la scoala ca sa trag tare sa termin facultatea sa ajung inginer si sa termin odata cu copilariile si sa intru in campul muncii? Trebuie sa fiu concentrat la fiecare proiect ce se vrea terminat chiar daca este in scop didactic? Trebuie sa fiu neaparat atent la toate cursurile si sa invat chiar tot? Sau poate nu trebuie nimic din toate astea. Lumea nu cred ca se termina la o diploma si o angajare, un salariu o casa frumoasa si o masina puternica. Dupa cum am tot accentuat, sigur este ceva mai sus de asta. Ceva foarte pufos.

Si da, o buna parte din mine accepta ideile de mai sus, si faptul ca trebuie s-o iau in serios ca-i ultima suta de metri si trebuie sa nu mi se puna un carcel chiar acum, dar pana la urma, nu mi se poate intampla asta. Sunt prea bestial sa mi se puna carcel chiar inainte de ultima piedica. Sau prea pufos, oricum prea ceva sunt sigur.

Aspir catre liniste de exemplu. Caut liniste in tot ce fac. Si nu liniste in sensul de o situatie stabila financiar si emotional, doar o liniste interioara mentala. Da, poate stabilitatea anterioara ajuta la acest sentiment, dar nu trebuie s-o limitam. Mintea ce-mi zboara liber ma scoate din sarite cand nu are stare. Cand mi se invart gandurile in cap ca un liliac turbat intr-o bila de plastic gaurit, nu vreau decat sa le fac sa inceteze. Sa moara cumva agitatia asta ce nu-mi da pace. Si solutii pana acum n-am gasit multe. Am incercat meditatie cand eram mai tanar si nesabuit. A functionat de 3 ori. Cumva insa nu a durat niciodata foarte mult. Si momentul in care incepeam meditatia era cel mai oribil. Perfect treaz si perfect constient trebuia sa inchid ochii. Si dumnezeule ce demoni se eliberau odata cu asta. Simpla lipsa a stimulului vizual cand sunt treaz are efecte devastatoare asupra gandurilor. Dintr-o bazaiala constanta pe fundal, devine un uragan de neoprit. Si atunci rabdarea isi arata limitele. Da, nu am rabdare cu propria minte. Ma impacientez cand vad aceleasi ganduri cum isi arata prezenta. Da, e bine sa ai ganduri recurente, dar cand prea multe ganduri sunt recurente devine un fel de pisalogeala a sinelui. Un fel de tras singur gloante in picior si plans de durerea glontului. Usor cam fortata analogia dar n-am gasit alta. Ideea de baza era ca apreciez linistea interioara. Imi da un sentiment de implinire, care ce-i drept se transforma rapid in gandul "vai ce frumos e" si automat asta sparge linistea. Si cu sentimentul de implinire, desi foarte scurt, reuseste sa ma faca chiar fericit. In sensul in care ma declar impacat cu universul, si pot imbratisa ideea mortii iminente (din cauze stupide bineinteles, ca nu-s in vreun pericol mortal des). Si odata ce trece si ideea asta a mortii iminente cu un sentiment satisfacut, vine cealalta idee magistrala, in care inregistrez cu un asterisc special amintirea respectiva. Pentru pastrare ulterioara. Nu stii niciodata cand trebuie sa-ti creezi un adapost protectiv in minte din amintirile placute, asa ca nu poti fi prea prudent.

Si cu toate astea eu am renuntat la ideea de firewall. Refuz categoric sa imi inlantui partea empatica si pufoasa doar de dragul de a nu fi ranit. Daca nu esti ranit pe urma nu esti nici la fel de bucuros. Mai bine traiesti orice sentiment cat mai intens. Da, uneori nu este sanatos, si gandurile nu-s chiar cele mai pozitive sau creative, dar alterori este fantastic. Si prefer oricand sa indur zeci si sute de momente groaznice pentru un singur moment fantastic. Este ceva ce merita. Ce-mi da sperante in umanitate. Asta pentru ca probabil am un mic complex mesianic. Si cand zic mic zic cam cat soarele de mic. Si deseori am impresia ca umanitatea si-a pierdut din pufosime, si toti oamenii ajung sa traiasca doar din ratiuni improprii viata. Si nimic nu ma face mai pufos decat sa vad ca uneori mai exista si decizii irationale. Si aceste decizii irationale duc la momente frumoase. Momente pe care le-as trimite ca proba in instanta la judecata virtuala in care soarta umanitatii ar atarna. S-ar putea sa fiu sub influenta pufosimii, dar chiar ma bucur ca-i asa. E intotdeauna mai bine sa fii mai pufos decat mai rugos. Incetul cu incetul vreau sa cred ca ma voi apropia de ideea de koosie din dexter. Si ca-l voi intrece. Caci doar sunt si bestial, nu doar pufos.

Si am oarece dubii despre gandul maturizarii odata cu terminarea facultatii. Cineva mi-a zis odata ca oamenii nu se maturizeaza niciodata, ci doar invata sa se comporte in public. In interior tot aceeasi indivizi ramanem. Cu aceleasi scopuri pufoase. Cu acelasi sentiment de imbratisare planetara. Si cu aceleasi aspiratii cinematografice. De exemplu azi in timp ce descompuneam masca de la chiuveta in urma unui accident al sistemului de alimentare cu apa, ascultam cu mult interes dialogul din predator, unul din multele filme care mi-au schimbat pentru totdeauna fiinta si modul de gandire. Nu stiu sincer cum mi-ar fi aratat mintea astazi daca nu as fi vazut aceste filme. Si nu pot sa dau nici macar o insiruire a lor aici, intrucat mi-ar fi si rusine sa uit vreunul.

Poate ceva nu e in ordine cand te uiti la predator si te face sa te simti si mai pufos. Dar e tare bine.

Vraiste

Mintea mi-e vraiste. Pe neasteptate s-a decis sa functioneze dupa propria logica si nu mai raspunde corespunzator. Parca ar fi facut greva unele parti din ea. Parca vor sa-mi spuna ceva. Si nu cred ca are legatura cu scoala sau cu metalul. O legatura mai tainica se ascunde aici dupa deget si ma fac ca nu o vad. O ignor desi imi face cu mana in timp ce-mi da cu barosu peste fata. Inchid ochii si ma fac ca n-o vad si ea vine si imi trage una dupa ceafa. E clar ca nu ma mai place mintea. Vrea sa ma bata si nu sa ma ia in brate. Si n-o mai inteleg. Cand nu-ti intelegi propria minte cred ca-i un semn ca ceva nu e in ordine. Cand insusi geamul prin care privesti lumea devine stramb si se sparge, vezi lumea mai bine? Sau n-o mai vezi ca ti-au intrat cioburi in ochi?

In scop pur experimental azi m-am plimbat singur fara nicio tinta si niciun scop. Doar arzand gazul si combustibilul, navigand dupa instinct, ascultand muzica relaxanta si incadrandu-ma lejer in viteza legala. Am fugit singur. De mine si de propria-mi minte. Cam 50 km complet inutili. Cam o ora de somn sacrificata, si inca jumatate de ora debitand chestia asta aici (cred, nu m-am uitat la ceas cand am inceput sa scriu). Si nu-mi dau seama daca a functionat in vreun fel. Este destul de psihedelica o plimbare noaptea fara niciun scop pe muzica aferenta chilloutoida. Si cu toate astea nu pot sa simt sau sa inregistrez vreun progres in situatia mentala. Da, s-a calmat un pic. Dar cam atat. Tot fierbe oala sub presiune. Vulturii inca dau tarcoale cadavrului. Si inca n-au ramas fara tarcoale. Oh nu, ca tocmai au primit un bax de tarcoale de la unchiul sam care lucreaza la nsa si ne supravegheaza non stop datorita pactului cu nato care vrea sa devina mai mult decat un tratat, vrea sa devina act. Are ambitii mari. Motivatia insa lipseste cu desavarsire ca scopul s-a pierdut in negura timpului si gaura de vierme din marul din curte.

Accept sugestii si tratamente. Cat timp acestea presupun prajituri si imbratisari.

La momentul scrierii acestui post inregistram 1.48 mishi pe scara mish de pufosenie cronica terminala.

Traume

Ma simt traumatizat. Am lucrat ca bezmeticu la o grinda de sustinere a podului rulant si inca nu-mi dau seama de ce am lucrat atat. Puteam sa ma opresc oricand. Puteam sa fac altceva. Puteam sa ma gandesc la altceva. Dar nu am reusit sa ma desprind. Trebuia sa vad si sageata ca da in tolerante altfel nu aveam liniste. Dar nu am liniste.
Cumva, ceva s-a defectat pe parcurs. Cumva nu lucram chiar cu mintea acolo, si am sentimentul crunt ca desi am facut bine ce-am facut, puteam sa fac mult mai repede.
Am pierdut din randament.

Poate mintea-mi zboara pe campie. Inca vreau vacanta. Desi am dat o fuga circa incotro am vazut cu ochii, inca nu ma simt implinit. Inca simt ca trebuia sa fug mai mult. Sa fug de probleme imaginare. Sa fug de responsabilitati si maturizare. Sa fug de timp. Si uite asa planul era clar destinat sa o dea in bara la acest capitol, pentru ca timpul trece indiferent daca fugi sau nu. Si ma regasesc in aceeasi pozitie scriind despre aceleasi buguri din sistemul de operare propriu si ramanand la fel de impasibil la posibile schimbari iminente. Nu-mi dau seama exact daca am de ce sa fug, vreo cauza reala, vreun inamic real sau daca in continuare fug de propria minte. Poate ca incerc sa-mi evit unele ganduri ingropandu-le intre alte idei fugitive. Dar nu functioneaza. Nu este o solutie fezabila. In timp, toate gandurile reies la suprafata si incep sa se contopeasca intre ele generand alte ganduri si alte ganduri. Cred ca a fost cea mai vaga idee formulata vreodata. Ca si cum as fi incercat sa incerc ceva incercand altceva. Si nu am reusit. Am esuat prin simpla mentalitate si control de sine. Am esuat prin faptul ca nu m-am straduit suficient. Asa ca nu-mi ramane decat sa fug. Si sa incerc sa mai vad ceva din mers daca tot fug.
Si imi place sa fug. Dar paradoxal, desi imi place sa fiu singur cu gandurile mele destul de des, nu-mi place sa fug singur. Nu-mi place deloc. Ma dezgusta ideea de a fugi singur. Poate-s creatura sociala prin fire, poate pentru ca sunt foarte pufos (chiar anormal de pufos in ultima vreme, chiar si dupa standardele mele), dar singur nu este niciodata o optiune. Desi ar trebui in mod empiric sa incerc sa fug si singur odata. Sa vad ce iese in ecuatia asta. Poate aflu ceva nou despre mine, caci pana la urma d-aia imi place sa ma plimb, ca vazand mediul sa ma descopar pe mine, si regasindu-ma si descoperindu-ma sa devin mai impacat cu universul, cu mine, si cu pufosenia globala.

Remarc insa ca am gasit ideea pentru cum vreau sa-mi construiesc casa, sau cripta, dupa caz. Castelul Iuliei Hasdeu mi-a servit drept inspiratie. Un amestec foarte fin de ocultism si filosofie, chiar mi-a starnit interesul ocult pentru o scurta perioada. Regret deseori ca nu dedic suficient timp acestei laturi a lumii. Imi place foarte mult ocultismul in toate formele lui. Evidentiaza unele aspecte din viata pe care nu le putem controla dar putem incerca sa le controlam. Si mai ales, evidentiaza faptul ca omul are capacitati neobisnuite care pot fi dezvoltate si explorate. Si vreau sa cred in ocultism, desi ingineria imi distruge incet dar sigur orice credibilitate in aceasta ramura. Vreau sa cred ca suntem capabili de fapte marete. Vreau sa cred ca putem schimba vremea dupa starea emotionala in care ne aflam. Vreau sa cred ca suntem mai speciali decat suntem. Si sper ca pot sa cred.

Si in cateva zile si mica farama de vacanta va lua sfarsit, si viata imi va da din nou palme dupa ceafa ca este cazul sa ma pun pe treaba, sa ma apuc si de licenta si sa termin si facultatea. Si sa intru in rand cu lumea, sa ma angajez (sau sa fiu angajat, ca nu ma angajez inca singur deoarece n-am inca firma proprie), si pe urma planul devine difuz. Imi place sa cred ca viata nu se va rezuma la a ma casatori doar de dragul de a ma casatori si de a avea familie, la a avea o casa frumoasa si o masina imoral de puternica. Vreau sa cred ca viata se va invarti in jurul propriului ax de simetrie care o face frumoasa, si ca imi voi gasi dragostea adevarata cu care ma voi casatori si pe care o voi iubi si cand va avea 80 de ani si va fi complet incoerenta. Si sa ma uit in ochii ei si sa-mi fie la fel de frumoasa si draga ca atunci cand am cunoscut-o. Si sa nu fie femeie mai frumoasa ca ea pe planeta asta (sau altele), pentru ca nu-i frumos ce e frumos, ci e frumos ce-mi place mie. Si daca mie mi se pare frumoasa, atunci ea va fi cea mai frumoasa.

Si pe urma voi cuceri lumea si o voi declara regat. Ca intotdeauna mi-a placut dictatura, democratia duce la prea multe discutii si birocratie pentru binele populatiei.

Dar de fapt, cred ca nu stiu prea bine ce vreau. Sau mai bine zis, ce cred, si ce vreau sa cred. Cred ca de fapt vreau sa cred in ideea ca pot sa cred in ceva fara sa am vreo dovada despre acel ceva. Si divinitatea n-a intrat in discutia asta. Eu vreau sa pot sa cred ca pot sa cred, ca sa pot crede. Vreau sa cred in oameni. Vreau sa cred in idei. Si mai ales, vreau sa cred in mine. In pufosenia si bestialitatea din mine.

La momentul scrierii acestui post, inregistram 1.56 mishi pe scara mish de pufosenie.

Oarecum trist

Profit de starea somnoroasa ce ma apasa si de faptul ca inca n-am inchis calculatorul ca sa pot debita mai repede anumite idei.

Sa incep cu inceputul mi-as dori ca toate sentimentele pozitive din noosfera sa intre in oricine-si doreste asta in aceasta perioada de sarbatori, primavara, iepuri, zombii sfinti, si nu in ultimul rand cozonaci.

Am o problema in ultima vreme in a adormi rapid si eficient. Mintea tinde sa ma tina treaz lucrand la propria distrugere. Si de parca mana stanga n-ar stii ce face mana dreapta, visele apocaliptice se adancesc in povesti si complexitate, ajungand sistematic la un nivel plauzibil care nu-mi da pace atunci cand ma trezesc. Astfel ma trezesc ferm convins de o situatie albastra apocaliptica iminenta si inevitabila, doar ca sa ma uit pe geam si sa constat aceeasi lume aproape neschimbata afara. Si ca sa fac lucrurile complet stupide, incep sa-mi pun probleme de perceptie despre afara si ce presupune perceptia lumii in contextul dat. Si ma uit pe geam 2 secunde dupa ce ma trezesc din somnul apocaliptic doar ca sa cad la loc in pat pe ganduri, adormind irelevant de rapid la loc din cauza suprasarcinii de ganduri. Ganduri evident care nu au mari tangente cu realitatea, dat fiind schizofrenia imaginara iminenta ce ma paste dupa copac cu o bata de baseball, asteptand sa trec linistit pe langa ea razand si simtindu-ma bine ca sa-mi rupa maxilarul si implicit craniul, lasandu-ma o leguma dezafectata de propria bata imaginara de dupa propriul copac imaginar.

Si astfel merg pe strada si ma lovesc de obiecte imaginare, si vad navele interdimensionale cum incearca in zadar sa aterizeze in traficul infernal (desi trebuie sa recunosc ca zilele astea a fost chiar relaxant). Si constat ca de fapt am o problema de perceptie asupra propriei imaginatii. Nu sunt eu de vina ca imi imaginez toate porcariile astea, ci arunc vina pe anumite fenomene si imagini din media care mi s-au imprimat iremediabil pe scoarta. Si astfel in loc sa-mi asum responsabilitatea, sa iau atitudine in fata propriei naturi si sa-mi vad de maturizare cu cap si intelepciune, dau vina pe niste oameni creativi cu imaginatie bogata care au produs niste imagini ce au marcat pentru totdeauna cativa oameni. Sau cel putin pe mine.

Si astfel ajung din nou la idei fataliste. Mi-a ajuns si mie la urechi ideea mortii confirmabile peste un timp fix. Si modul cum aceasta idee influenteaza restul vietii unei persoane aflate in impas temporal. Si nu pot decat sa ma gandesc cum as reactiona eu in astfel de situatii cheie-broasca-usa-buiandrug-fi8-ductil-casant-poc. Si nu-mi dau seama. Nu-mi dau seama daca as opta pentru varianta extremista, in care orice actiune ulterioara sa fie o dezlantuire imorala si ilogica, ingropand ratiunea sub ideea de moarte subita. Sau poate as opta pentru varianta teologica, in care doar as cauta sa ma impac cu toti carora le-am gresit vreodata, si as renunta la ideea divinitatii din mine pentru a accepta mila si speranta ce vine odata cu o alta divinitate (e pachet promotional la cateva biserici). Sau poate as lua decizia ignoranta, in care doar mi-as vedea normal de viata tinand toti oamenii in bezna despre aceasta moarte subita pana-n momentul in care aceasta chiar s-ar produce. Asta cred ca ar fi cea mai putin distractiva varianta, si cea mai implauzibil de aplicat in contextul dat. Cum sa ma mai duc la cursul de menejiment stiind ca-n 4 luni o sa fiu pamant de flori? Ar trebui sa fiu complet descrierat sa fac asa ceva. Desi ar fi frumos sa stiu ca atunci cand voi muri pe piatra (desi sper tare sa nu fie o piatra, dar nu eu voi decide asta din pacate) sa scrie "macar inginer". Chiar asa eventual "Mihai Florea (1987 - ???? ) - macar inginer". Sa stiu ca am avut o realizare pe timpul vietii. Eventual si cu un link la pagina de quakelive, sa se vada ce mare scula eram la quake, si cum omoram dusmani virtuali fara sa-mi pese de vietile lor, si de faptul ca fiecare individ omorat lasa in urma o familie indurerata si niste copii flamanzi. Bine, probabil nu m-am gandit la asta pentru ca nu prea este plauzibil. Se stie ca oricine moare-n quake se respawneaza. Ca iisus in fiecare an la fiecare biserica sau locas de cult. Inca nu-mi place ideea asta cu respawnatul la un avatar dumnezeiesc. Din simplul argument gnostic ca moartea este eliberatoare, si corpul doar o inchisoare din carne (sau in cazul meu dintr-un aliaj de carne cu pufosenie intr-un raport 1:3). Deci nu inteleg cum un spirit eliberat a ales sa-si invie propria inchisoare. Ma lasa complet dezorientat despre ideea de avatar si divinitate. Ma lasa nemuritor si rece, ca tot am vazut twilight.

Si deci raman cu varianta de mijloc (al naibii budism chiar are intotdeauna dreptate, tre sa gasesc ceva sa-l contrazica, dincolo de argumentul "moderation is for pussies"), in care ma resemnez non extremist, dar renuntand la multe lucruri lumesti inutile pe termen scurt. Desi pus fata in fata cu situatia cred ca as regandi varianta in functie de gandirea de atunci. Nu pot anticipa totusi evolutia mentala de peste 2 saptamani, damite peste o variabila aleatoare de timp si spatiu. Poate voi ajunge la cunoastere suficienta incat sa devin atat de bun si eficient incat sa gasesc si alte solutii la aceasta dilema. Pana la urma cred ca cel mai bine o ziceau parazitii "ce faci peste doua zile daca maine mori?". Pai bine, cred ca imping trandafirii in sus. Sau nucile.

Mi-ar placea ca atunci cand voi muri sa creasca un nuc din cadavrul meu (cum se intampla in cazul strabunicului, deasupra caruia creste incapatanat un nuc), ca sa eman cunoastere paranormala si stari psihedelice si dupa moarte. Desi asta inca nu eman acum. Acum eman doar pufosenie si prostie.

PS: Vad ca sorin s-a pus pe treaba si si-a facut blog, asa ca-i urez bun venit in lumea dubioasa si stranie a debitarii pe net pentru ca toata populatia sa vada.
http://lefindeleurmonde.wordpress.com
Good job m8!