Cake

Want cake. Gief cake now!

Fluff

The wizard behind the wall of sleep awakes in the black sabbath only because something bit his finger in a sleeping village. What a wicked world, damn the war pigs for making me paranoid, too paranoid to live in this planet caravan. Iron man, where are you to save me from my electric funeral, for i have been touched with the hand of doom while eating a rat salad! And now i know, for jack the stripper told me that fairies wear boots.

Dar trecand peste asta si galopand prin desert pana mi-a cazut gemu mi-am dat seama ca narghileaua n-are niciun efect deosebit. Este doar un motiv pentru a te aduna intr-un cerc si pentru a semnala ce forme poti face din fum. Dar nu exista forma fara fond zicea cineva. Si nici fond fara ten. Sau ten fara nine. Sau nine fara nina. Sau nina fara simone si al naibii pacatos.

Fapt alarmant: Smokey the bear e in cardasie cu Yogi si Pedobear! Planurile lor pufoase au fost dejucate! Nu se mai pot ascunde dupa gheara. Nu mai pot nega adevarul adevarat. Nu mai hotaraste nimeni la mine in restaurant, au plecat toti acasa in vacanta sa-si vada plodul tinut in beci si batut in mod regulat cu cheia tubulara de 13 peste fata, dar numai dupa ora 5 sa nu vada soarele atrocitatile ce se petrec sub ale lui raze calde si blande, dadatoare de viata, moarte, cancer de piele si bronzuri pentru fete frumoase, si dungi stranii pentru zebre. Nu se mai poate tine seama de acesti factori, pentru ca seama si-a atins limita de curgere si palierul este limitat la o valoare infinit ezimal de mica, partial neglijabila, daca te cheama Vasile si stii sa faci clatite mai ales. Altfel te cheama altii si ai treaba si n-ai de ce sa citesti asta. Deci Vasile ai exclusivitate la citit acest sir de pixeli dubiosi pe moarte, sfartecati de viata nemiloasa ca un caine pe autostrada sfasiat de un ligru turbat scapat dintr-un camion de ligrii de import fabricati in polonia si adusi la noi pe bani de covrigi calzi vanduti in piata de o baba necurata cu sufletul mai pur decat un detergent de vase lichid precum apa limpede de cristal de vazut dusmanii la distanta daca esti vrajitor si ai si prajitor in cuptor si-n cap un topor la naiba ma omor.

Curaj!

Ma uitam pe pozele de asta vara din Retezat si mi-am amintit de un mesaj scris pe o piatra. Chiar inainte de urcarea haotic sculptata in curmatura bucurei scria maret cu litere de o schioapa "CURAJ". Foarte incurajator. Curaj sa ce? Curaj sa infrunti panta amenintatoare, sau curaj sa admiti ca nu poti sa o cuceresti si sa te intorci? Curaj in viata in general? Curaj sa iei decizia pe moment ce-ti poate salva viata? Curaj sa spui ce ai pe gand la momentul potrivit? Obisnuiam sa cred ca deobicei curajul e o ruda apropiata a nebuniei cronice, sau a obsesiilor nejustificabile, dar cred ca a inceput sa adopte si forma tupeului. Nimeni nu mai joaca adevar sau provocare cautand sa scoata curajul din oameni, ci numai tupeul. Dar unde sunt limtele curajului si unde incepe tupeul?
Imi place sa cred ca notiunea de curaj presupune o anumita etica sau conduita morala. Ceva benefic, expirat de ideal. O valoare dintr-o alta epoca. Curajul nu pare sa mai fie cultivat. Nu mai sunt dragoni de omorat, printese de salvat din ghearele magicienilor malefici (dragonii par mai plauzibili decat magicienii malefici, sau poate doar sunt eu fan al magicienilor), sau oameni de salvat din ghearele duJmanilor (intrucat nu mai exista dujmani, si omorarea cu bestialitate a unor hoti de buzunar/talhari se poate pedepsi cu inchisoarea, si nici nu este privit ca fiind ceva etic sau normal de facut).
Cu tupeu insa poti sa ajungi departe in viata. Foarte departe daca este in cantitati suficiente. Dar daca nu ai tupeu? Il cresti in curte? Adaugi apa zilnic si-i spui o vorba buna si speri sa creasca in tine? Cum cultivi tupeul? Si este etic sa cultivi tupeul? Mi se pare sincer ca tupeul este privit ca o calitate nedezirabila, chiar ca un defect. Dar este in acelasi timp un mijloc eficient de impunere sociala si de sondare psihologica.
Imi displace faptul ca imi lipseste aceasta trasatura. Ma trezesc cateodata ca am retineri de a intra in vorba cu cineva si printr-un mediu social emulat. Stau si ma gandesc ca timiditatea ar fi trebuit sa devina o trasatura a trecutului datorita exploziei internetului, dar cu toate astea cumva persista.
O singura concluzie renaste ca pasarea decapitata din lama toporului: Sunt timid si nu raspund la tratament. Nici blogul nu pare sa fie de vreun ajutor. Sunt deschis la sugestii.


PS: Ma tot trezesc cu vanatai. Daca imi face cineva voodoo este momentul sa recunoasca. Sau a inceput sa ma bata mediul citadin si nici nu-mi dau seama cand ma izbesc de obiecte.

Nu-mi mai plac

Ecologistii extremi.
Genul de oameni simpatici care cand nu salveaza foci omoara oameni pentru a salva un copac. Sau care sunt in stare sa sara la gatul unui om care loveste un caine. Nu, n-am lovit niciun caine, dar este pur ipotetic, ca mi s-a intamplat sa ma ia un caine la misto si daca ma iau de el sa fiu nevoit sa dau explicatii la babe. Ironic, si eu vreau sa salvez foci. De unde si pana unde notiunea ca omul nu este animal si deci nu trebuie iubit nu stiu.

Conservatorii cu simt arhitectural.
N-am nimic cu cladirile din centrul istoric al mandrului oras in care locuiesc, dar evolutia logica a omenirii necesita inlaturarea lor. Astia-s genul de oameni care protesteaza vehement ca este o bucata de istorie si ca nu trebuie inlaturata pentru a plasa strategic un turn de birouri de 50 de etaje. Intrucat strica peisajul dezolant post apocaliptic. N-am nimic insa cu cladirile frumos intretinute si care intradevar merita atentie. Dar sa ne stoarcem sufletele in dezbateri nesfarsite pentru o casa oribila intretinuta mai oribil decat un porc malformat intr-o familie de pastravi nu are niciun sens. Ar trebui instaurata o politica de "daramam tot, facem turnuri peste tot". Hurduc for president!

Castravetii murati prost.

Puntile spate rigide.

Zgomotele inexplicabile.
Desi trebuie sa recunosc ca 90% din conversatiile care le aud eu nu le inteleg, ci doar incerc sa le inteleg, deducand dintre putinele cuvinte intelese fraze mai mult sau mai putin coerente. In ultima vreme a crescut acest procent. Nici eu nu-mi dau seama bine ce vorbesc.

Revelatie subita despre lichefiere

Lichefierea nu poate fi altceva decat transformarea in lichean. Ati vazut filmul ala "Licheeni"?

Scame de Scrocobauri Scremati

E oficial, la vara chiar merg in China. Asa ca trebuie sa pun in practica planul alfa: TIBET!
Operatiunea va fi definitivata mai incolo, mai inspre vara cand ajung in China, ca pana atunci mai sunt factori care necesita atentie si detaliere ce nu se regaseste in normative. In plus poate se mai arata doritori de astfel de drumuri initiatice, cu care m-as intalni prin Lhasa pe undeva, de unde sa plecam impreuna. Pe de alta parte poate ar fi mai sanatos un astfel de drum savarsit singur. Regasirea spirituala nu prea e plauzibila in grup, cred.
A naibii structura nu-mi da verificarea la deplasari in starea limita ultima.
Asta nu are legatura cu ce este mai sus.
Si am impresia ca protv isi face propriul montaj la filme, ca din olarul paros n-am inteles nimic, lipseau bucati intregi de scenariu din el. Sau poate asa e filmul. Oricum n-am inteles nimic.
Mai nou asta-mi devine obisnuinta, sa nu inteleg nimic. Caci nici din lasertag n-am inteles nimic. Fum, ceata, oameni alergand, luminite. Totul s-a intamplat asa de repede incat nu stiu daca m-am prins ce faceau toate luminitele de pe armura/platosa. Dar in schimb asta din urma mi-a placut, recreea un sentiment foarte distractiv din filmul Aliens. Spiritul ala de camaraderie impotriva necunoscutului. Asta si faptul ca armura semana foarte mult cu cele din film. Si rezistau la impactul cu obiecte (oameni, pereti, arme) la fel ca cele din film, producand si sunete distractive. Realismul era nul, dar am reusit la un moment dat sa ma conving ca poate in orice clipa sa apara si un alien pe acolo, care m-a cam panicat si m-a facut sa alerg intr-un mod straniu printre dusmani. Oricum este de repetat experienta cu lasertagul, desi probabil paintballul in fostul penitenciar al carui nume imi scapa acum cred ca ar fi mai distractiv. Macar la paintball simti impactul si ai runde si nu respawn aproape instant. Cam ca viata daca accepti ideea de reincarnare. Deci e mai realist, desi poate sa doara (imi amintesc ca prima oara cand am jucat mi-a dat randunelu cateva gloante in ceafa care le-am resimtit zile bune).
Ca fapt divers, lego vad ca s-a desteptat si a inceput sa scoata remakeuri de pirati si castele, intr-un sfarsit. Asta ma face sa zambesc si-n interior si-n exterior. Desi mai mult in interior. E mai mare interiorul si de aceea.

Idei, dileme, dubii, perturbari in forta, perturbari in moment

Nu stiu ce vreau sa fac in aceasta dimensiune.

Daca ajung in China, ar fi chiar pacat sa nu trec prin Tibet. As avea ocazia sa aflu daca m-am inscris pe o traictorie favorabila sau defavorabila evolutiei mele. Tin minte ca-n liceu ma framanta calea religioasa ce mi-a fost asternuta. Probabil nu-i intamplator faptul ca din toate religiile despre care am citit, tao mi-a mers la minte ca o manusa. Nu, nu pot sa zic ca-s taoist, dar se apropie de ideea de religie pe care as adopta-o fericit. Si da, stiu ca mama tao-ului nu e in Tibet, dar tot as bantui putin prin regiune, cautand ceva ce ar trebui sa gasesc fara sa caut, anume poate reusesc sa ma gasesc, intrucat m-am pierdut de ceva vreme. Ma tot invart in cercuri elipsoidale spiraland spre interior si alternand pe axe neutre irelevante. Nici eu nu-mi dau seama ce am vrut sa zic in propozitia anterioara. Sper sa ajung insa in China. De mic m-am crezut chinez, sau asiatic cel putin, oricum nu din partea asta a Europei, ci din alta parte, eventual mai departe, poate chiar din alt timp. Integrarea in sit inca are buguri. Mari.

Incep sa-mi pun din ce in ce mai des intrebarea daca m-am inscris pe o traictorie buna sau nu. Daca oare meseria pe care m-am angajat s-o invat mi se potriveste sau nu. Dupa cum zicea un mare om insa, nu conteaza ce facultate faci, conteaza ce-ti place sa faci. Poti ajunge sa faci orice-n viata, indiferent de pregatire. Totul e sa vrei. Dar oare vreau? Ce vreau? Sunt mai dezorientat ca niciodata. Desigur imi place betonul. Si metalul. Am o fascinatie perversa pentru tehnica, inclusiv tehnica constructiilor, dar nu-mi dau seama daca asta o sa ma satisfaca. Presupun ca n-am de ce sa-mi bat capul cu acest gand recurent, intrucat doar experienta poate da verdicte. Si asta doar dupa un oarecare timp de practica.

De zburat am vrut intotdeauna sa zbor. Se zice ca odata ce-ai ajuns in aer vei da orice sa ajungi din nou acolo. Vorba aplicata de fapt parapantistilor/parasutistilor/etc, nu navetistilor ce-si petrec o experienta ruda cu divinitatea intr-o cutie presurizata. In curand va fi si momentul tangentei cu aceasta idee. Presupune ceva invatat. Si Radu e idiot. Si din cauza lui mi-am pierdut ideea. Sau din cauza somnului.

In concluzie ceva nu fac bine. Sau iar sufar de hug deficit disorder (HDD).

Teifcinci

Culoare. O mare nesfarsita de culoare si lumina razbate din nou in sufletul tanarului razboinic.
Viata-si reintra in ritm dupa o pauza de perceptie. Cu fruntea sus si privirea usor perturbata de lungu-i somn indus involuntar, Teif isi ia in maini soarta si decide sa aiba mai multa grija pe ce insecte calca.
Traictoria-i necunoscuta si anevoioasa, dar cunoasterea trebuie sa ajunga la mintea neprihanitului.
Si astfel isi fixeaza eroul nostru o tinta, un munte in forma de cilindru din zare. Ciudata forma pentru un munte. Ganduri pasagere despre posibilitatea manifestarii unei vointe superioare naturii in conturarea formei muntelui ii dau sperante de viata inteligenta pe aceasta lume necunoscuta. Poate cine stie, evolutia si-o fi lasat amprenta aici precum o defecare in pisoar. Sau poate este doar o coincidenta si mintea-i joaca feste pentru a-i da sperante false ca nu este singur. Dar singur n-a fost nimeni niciodata, caci toti suntem uniti intr-o forma sau alta, creand cu sau fara voia noastra o sfera de existenta. O sfera in care ne putem sau nu manifesta vointa, si a carei energie o putem sau nu folosi in scopuri proprii. Chiar si malefice.
Teif stie asta, dar si-a refuzat capacitatile telepatice/telekinetice cu mult timp in urma, pe cand a dat la Conglomeratul Unit al Castorilor (CUC), in cadrul Marinei Universale Castoricesti (MUC).
Dar acum este departe si de MUC si de CUC. Este aparent singur.
Si merge el ce merge prin jungla intunecata, cand deodata, i-a cazut gemul! Care gem nici nu stia ca-l avea in buzunarul secret de sub coada. Si ce tragedie, era gem de castraveti murati. Tocmai gemul de castraveti murati primit de la bunica lui, raposata Bunipapabun, celebra in lumea lui nativa pentru talentul nemarginit in gatit clatite cu ceapa si gemuri de diverse tipuri. Gemul ca gemul, dar aceasta actiune nu poate trece neobservata de spiritele ce salasluiesc in jungla, si uite asa se trezeste Teif inconjurat de un fel de albine mutante, cu dimensiuni apreciabile (circa 200 kpa, unde kpa = kilopalma). Acestea, atrase de gemul de castraveti murati, au venit de indata sa deguste delicatesa de pe alta lume. Teif da sa fuga, dar o albina-i taie fata, lasandu-l sa sangereze masiv pana intra in coma.
Si totul redevine negru ...

Nimic

Nimicul trebuie sa fie ceva. Daca n-ar fi fost nu s-ar fi povestit. Si daca nu s-ar fi povestit nu ar fi fost. Cerc vicios de logica, daca prin scris pui in existenta ceva, atunci si nimicul devine ceva, fiind definit ca orice doresc. Oricum nimicul este ceva. Altfel n-ar fi existat. Lipsa existentei presupune un plan in care sa se manifeste, ca o mare lipsa de existenta. Altfel nu s-ar putea demonstra existenta existentei, intrucat daca nu exista lipsa existentei, nu exista nici existenta, neputand fi definita prin ea insasi. Ce incerc sa demonstrez? Ca vorba "nu-i nimic" poate insemna ca este ceva!
Ceva care este definit ca lipsa nimicului, sau daca o luam in antiteza este doar lipsa lipsei existentei, deci existenta.
Am plecat de la nimic si am ajuns nicaieri. Dar cum tocmai am demonstrat inseamna ca am ajuns undeva, prin analogia nicaieri e undeva. Dar unde e nicaieri? Unde nu este localizabil spatiul si timpul, probabil intr-o alta dimensiune, sau undeva la intersectia dimensiunilor, intr-un punct de intersectie intre tot si nimic.

Macar mi-a trecut durerea de cap ... dar nu-i nimic, probabil maine se intoarce. Si deobicei de doua ori mai furioasa.

Experimente recente

Am incercat sa fac pauza de masini.
Sa nu le mai vad, sa nu le mai acord atentie, sa nu mai constientizez sau admir tehnica, sa nu mai intorc capul dupa explozii controlate, sa-mi vad doar de drum. Dupa mai putin de 2 zile am renuntat. N-are niciun sens, daca le ignori te calca. Si daca nu te calca te pandesc in momentul de slabiciune extrema, atunci cand n-ai ce face in timp ce mergi spre facultate pe strada. Ale naibii obiecte explozibile. Poate chiar d-asta imi plac asa de mult, prezinta un risc mai mult sau mai putin controlat, ceva care iti da aparent control cand nu esti in control deplin. Factorul de risc care intra in ecuatie atunci cand musti putin acceleratia. Sentimentul ca nu stii niciodata cum anume au facut oamenii acele mici mecanisme metalice capabile sa produca explozii asa de rapid, propulsandu-te inainte cu ce viteza doreste piciorul tau drept (sau caramida pusa de acasa pe pedala) ... Nici nu mai fac discriminare prea mare, ma uit dupa cam orice masina. Azi chiar am remarcat (aviz celor care fac misto de mine ca nu vreau sa traversez pe rosu) un trabantel mic si alb cum trecea vijelios pe galben (cu peste 60 kmpo daca aproximez corect). A trebuit sa claxoneze cei 5 pietoni care treceau nestingheriti de faptul ca vine un trabant (probabil ca se gandeau ca trabant fiind are frane brembo de ceramica de 368 mm, well news-flash: NU ARE!) ... Cea mai proasta decizie sa tai fata unui trabant, logica este cel putin cretina, mai degraba tai fata unuia cu un S, macar stii ca el poate frana lejer (de fapt nu ma plang, trabantelu meu avea ceva frane in el, respectiv frana chiar eficient) ...

Am incercat sa merg la scoala ascultand muzica.
Asta nu s-a terminat chiar prost, tinand cont ca am plecat in intarziere si am ajuns cu timp destul la dispozitie sa admir aburii diminetii cum se ridicau deasupra lacului (imaginea asta feerica de fapt exista mai mult in mintea mea, intrucat pe bulevardul facultatii era plin de masini, oameni, agitatie, etc). O fi fost ceva in avb si a&b ce ma impingea sa merg mai tare spre facultate fara sa-mi dau seama. Asta ar putea explica de ce incepusera sa ma doara picioarele si sa transpir de indata cum m-am oprit... S-ar putea sa fie legat de chestia de mai sus, cu nevoia de a conduce, si cu oamenii mici si verzi de pe fundal.
Pana acum nu mai practicasem acest sport extrem, de mers cu muzica tare-n urechi pana la unitatea locala de invatamant. Inca mi se pare o modalitate brutala de a te separa de mediul inconjurator, mai ales de cerul care mi-e asa de drag. Asa de drag de cateodata nu-l vad. Mai ales cand ploua. Imi place tare mult pe de-o parte ploaia, intrucat inlatura de pe strazi oamenii si praful. Aduce aer curat si stinge si persoanele predispuse la combustie spontana (vezi subsemnatul).

Am incercat si Mass Effect.
Are buguri e urat si nu m-a atras. Uninstall direct.

Am incercat si ultimul nefese.
Mai degraba fese de urangutan decapitat si tarat prin cadavre de melci crescuti in rahat de bovine decat acest nefese.

Am incercat si sa ma imbrac in civil.
Inca este in progress acest experiment. Pe ploaie fail. Capacitate portanta fail. Viteza in deplasare fail. Alte buguri inca le caut.

Consumatorismul si castoricismul

Iar mi-am pierdut avatarul. Nu ma mai simt nici arhemag. Nici ca embeded sorcerer nu ma mai clasific. Sunt undeva in deriva, impins de curentii timpului in canalul vietii. Care are tevile fisurate pe aici pe acolo. Dar cumva curge neperturbat de schimbarile din mediu.
Cred ca excursia constanteana a avut un mic impact la nivel de consumatorism. La radacina ideii de viteza si propulsie automatizata. Adica simt nevoia sa conduc. Ma arde vena. Dar condusul costa bani. Si banii in perioada de criza ia-i de unde nu-s. Ca s-au dus. Si inca se duc.
Ironic am inceput de la ideea de avatar si n-am avut coerenta sa o continui in acelasi paragraf. Ironic pentru ca am impresia ca am coerenta cat de cat. Probabil s-a pierdut si ea cu avatarul. Tin minte ca scriam pe blogu de pe yahoo ca mi-am pierdut avatarul care-l aveam in tinerete. Care deobicei era format din lego. Si era capabil de orice actiune imaginabila si inimaginabila. In principal pentru ca era nemuritor si invulnerabil, pe langa faptul ca era inzestrat cu divinitate doar la nivel conceptual. Am senzatia ca tind sa pierd si avatarul materializat. Inzestrat cu structura celulara degradabila in timp si spatiu. Divinitatea din mine adica si-a pierdut contactul cu materializarea fizica in acest plan universal de creatie. Nu mai am nici mana nici dorinta de a o folosi foarte des. Si asta probabil tot din vina poftei de a conduce. Tare si mult. Ca legea lui Brannigan. BAM!
Dar daca ar fi sa alegi ce-ai alege? Sa fii nemuritor dar vulnerabil la actiuni externe? Recte cu un ciclu de viata prelungit la nivel median? Sa poti experimenta tot ce-ti poate oferi viata fara grija ca vei imbatrani prea curand? Fara stresul timpului? Sau ai alege sa fii invulnerabil dar muritor? Sa ai un timp limitat dar practic sa nu ai nicio restrictie la nivelul de toleranta al corpului. Sa poti experimenta orice fara vreo retinere, fara vreo frica de reactiunile mediului exterior ...
Bine, ambele sunt improbabile daca nu chiar imposibile teoretic, dar conceptual orice este posibil. Ai alege lipsa riscurilor sau lipsa timpului din ecuatia vietii?
Dilema nemuritor vs invulnerabil stiu ca prima data mi-a dat de gandit cand eram mic (nicio idee varsta exacta, undeva intre 8 si 10) cand mi-a fost data aceasta intrebare de catre un var (cu care cred ca n-am mai comunicat de la aceeasi varsta, var secundar/tertitar/smt), "Tu ce-ai alege, sa fii nemuritor sau invulnerabil? " ... Cred ca pe moment am ales invulnerabil, intrucat eram mic si timpul nu parea o variabila chiar asa de cruciala. Plus ca ar fi insemnat ca m-as fi putut da in leagan sa fac un 360 (inca aspir sa fac chestia asta, desi nu la fel de tare ca pe vremea aia). Acum cred ca n-as alege nici invulnerabil nici nemuritor. Riscul si timpul sunt variabilele cele mai distractive din viata. Fara risc n-ai adrenalina, fara timp nu mai ai satisfactia alegerilor ad-hoc. Desigur nemuritor fiind ai putea vedea sute de generatii cum se succed. Ai observa ridicarea si prabusirea civilizatiilor. Ai putea vedea o Toyota stricandu-se (din nou consumatorismul ) , si intr-un fel ai putea experimenta si cam toate sentimentele si trairile omenesti, mai putin moartea. Dar totusi n-ar fi o viata completa. N-ai putea avea melancolia de vremuri mai bune, de momente cand erai mai tanar . Si in plus nu ti-ai putea elibera spiritul din inchisoarea asta ...
O singura concluzie sare precum o suspensie paradita pe un damb: Trebuie sa ma duc la padure. LDD stii ce ai de facut.
Bine poate inca o concluzie ar putea sa mai apara, anume ca trebuie sa ma desprind de lumea aceasta prinsa inca in consumatorism si sa revin in acum si aici. Dar unde e aici si cand e acum?

ARGH the sea be a harsh mistress!

Excursiile spontane hranesc spiritul. Demonstrat clinic. Ma bucur de initiativa prietenilor de a face o excursie nocturna spre marea intunecata, si ma declar fericit. Marea este frumoasa noaptea, iarna, cu stelele pe cer. Inca am dor de duca, desi ma cam bate somnul si ma ustura retinele. Vantul, frigul, drumul plictisitor pe autostrada, nu se compara cu privelistea boltei instelate de pe dig la 2 dimineata. Pana si dambul de pe autostrada, strategic plasat la cam 1 km de bucuresti mi-a placut, intrucat m-a trezit din somnul de veci in care ma adancisem pe bancheta. Chiar si toaletele dubioase de pe autostrada mi-au placut. A fost o noapte deosebita. Mai ales din cauza miresmei de usturoi ce ne-a bantuit pe tot drumul. Inclusiv in somn. Un sentiment dubios m-a urmarit toata noaptea. Orion ne-a supravegheat constant, chiar si cand era in nori si ne dadea emotii. Si am impresia ca si altceva ne-a urmarit. La intoacere, la iesirea din pasajul muncii am zarit un balon mic si rosu, plutind suav (osciland la punct fix ca sa zic asa) pe langa o gura de canalizare. Pennywise is watching. Radem noi radem, dar nu-i de gluma cu clovnii. Sunt convins ca-i o microsocietate subpamanteana care vrea sa ne cucereasca. Asteapta momentul oportun. Paranoia vorbeste din mine si cand nu intentionez, dar daca nu glumesc? Daca chiar am dreptate? Daca toate duc catre concluzia ca voi muri intr-un mod barbar daca-mi voi lua o masina cu peste 150 bhp? Asta din cauza balonului remixat de punkerii britanici care ma face sa apas involuntar pe pedale imaginare si sa retrogradez imaginar pana ce imaginatia ma impinge in scaun.
Am observat de asemenea ca marea, in ciuda preconceptiei pe care o aveam despre ea (n-am mai fost de pe la 5-6 ani la mare), nu are miros. Apa este inodora. Desi cateodata se schimba in functie de ce pluteste prin ea. Sau ce se scufunda. Sau imi era mie nasu infundat. Sau mirosul de usturoi anula orice alt miros.
De asemenea am observat ca sunt fan Bond. Asta pentru ca odata ce am zarit cazinoul din ct nu am putut sa nu ma gandesc cum bond ar fi iesit la ora aia plin de bani, sarutand agenta kgb care vrea sa-l otraveasca, ca apoi sa plece in noapte ambaland un v8/v10/v12 (depinde de epoca si gusturi personale) si disparand sub lumina slaba a macaralelor indepartate din port. Sau sub lumina slaba alb-argintie magica a lunii. Acum si cu efect perlat pentru inca 1000 euro (cip).

Cred ca am nevoie de un motor mare si nervos. Sau unul mic dar supraalimentat. Sau o imbratisare de la un urs panda turbat si partial chelit.