Liniste deplina. Liniste divina.

Imi place linistea. Imi place asa de mult ca ajung sa fac unele lucruri astfel incat sa-mi dobandesc mai multa liniste. Acum am parte de liniste. Poate nu totala, intrucat tastele se izbesc violent de degetele mele si de carcasa de plastic de dedesubt, astfel incat se cam sparge linistea mormantala ce se instaurase adineauri. Dar tot e liniste. Am aprins si o lumanare parfumata, sa-mi lumineze casa si sufletul. Si nu are ca efect nici iluminatul, nici parfumatul, ci din contra, ma face sa orbesc, fiind constant atras de flacara. Pana si mana imi zboara catre lumanarea ce sta nestingherita vertical. Nicio miscare nu o tulbura. Niciun gand nu o macina. Doar arde incet si sigur, tintind drept in sus, spre univers.

Imi place sa ma joc cu focul. Lumanarea asta dandu-mi o stare de liniste sufleteasca. Parca-mi impune o ordine in gandire si-n desfasurarea actiunilor. Impune un respect si un anumit ritm de viata. Arde agale, nu se grabeste.

Am visat ca eram pe o planeta indepartata. Si era liniste si acolo. Se vedea cerul cu o bolta mai instelata decat cred ca am vazut-o vreodata pe pamant. Era frumos. Si pe urma s-a declansat atacul invadatorilor, si linistea a fost ucisa violent de zgomotul nemilos al masinii de razboi. Si alergam, si trageam, si fugeam pentru propria viata prin transee, luptandu-ma cu ceea ce pareau a fi o imbinare de protosi cu xenomorfi. Si intr-un final am ajuns la o naveta, si am putut scapa din infern spre o destinatie mai frumoasa. Si pe drum am adormit. Si m-am trezit langa fratimiu undeva intr-un orasel mic cu influente germane. Si eram agitat. Si flacara tocmai a pulsat mai violent (de la lumanarea din stanga mea). O fi vreun semn ca este vreun spirit pe aproape ce doreste a fi hranit. Imi pare rau, in clipa de fata eu ma hranesc cu spiritele din jur, nu pot sa hranesc spirite la randu-mi cand ma hranesc.
Si intr-un final am ajuns intr-un hotel, acelasi hotel in care acum cateva saptamani am visat ca ma jucam fotbal cu tata cu un sconcs pe post de minge. Si acum trebuia sa asasinam pe cineva. Si mi-era frica. Imi tremura mana. Tin minte ca ma uitam in oglinda si imi ziceam ca nu pot face asta. Nu pot lua alta viata de om. Si a venit tinta. Si m-am lasat la pamant. Si m-am lovit de pamant. Si m-am trezit in viata reala. Si nu omorasem pe nimeni. Si nici nu am de gand.

Inca imi face cu ochiul flacara asta. Vad ca n-o deranjeaza nici daca trec cu mana razant. Isi vede cu nonsalanta de treaba. Ma ignora. Oare i-am facut ceva sa ma ignore? Am suparat-o cu ceva? Poate trebuie sa-mi cer scuze. Poate ma va ierta daca ii mai aprind o lumanare langa sa-i tina companie. O lumanare mai tanara, care inca n-a fost consumata de focul vietii si timpului. Se apleaca spre mine in momentul in care scriam asta. Poate am reusit sa comunic cu flacara. Poate ar trebui sa-i aprind o tovarasa de joaca. Dar daca lumanarea asta nu e un el. Daca e o ea. Oare ma place? Poate ar trebui s-o scot in oras. Sa aflu mai multe despre existenta in stare gazoasa-plasma. Dar n-ar functiona relatia. Suntem prea indepartati. Si mai ales n-as putea s-o iau in brate. Si daca n-o pot lua in brate, cum pot s-o hranesc spiritual? Cum pot sa-mi unesc sufletul de ceva ce nu pot imbratisa? Dar poate este chiar asta provocarea. Sa-mi gasesc o alta modalitate de a deversa energie vitala in alta entitate. Contactul fizic oricum este depasit, atat temporal cat si moral. Nu mai are nimeni nevoie de imbratisari sau strangeri de mana. Un simplu "re" sau buzz pe yahoo si se considera interactiune sociala.

Poate m-a ajuns singuratatea uichendului asta. Dar imi place. Cumva parca este productiv. Cumva parca ochii imi sunt mai putin solicitati si sufletul mai linistit. Parca si ritmul cardiac mi-este mai calm. Totul e calm. Si flacarea continua dansul cu zeii invizibili doar ca sa-mi atraga mie privirea. Nu-s antisocial, sunt doar timid.

Inelul

Lupta a fost epica. De la circa 1400 pana la 2245. O lupta cu destinul insusi. O lupta cu mine si cu demonii mei interiori. Cu chiu cu vai m-am lasat atras in capcana desfasurarii ultimei lupte galactice. Gipsi e de vina. Si nu stia ce sentimente de dominatie globala a starnit. Cu naivitate a propus acesta lupta spatiala. Ca sa nu jucam pentru ultima oara acest boardgame (nb: twilight imperium, il vindem daca e cineva interesat) fara vreo miza tentanta, am propus ca miza un inel gasit ca premiu pe un pachet de jeleuri. Un inel verde al puterii. Un simbol al stapanirii absolute in univers si al puterii infinite a purtatorului ce a devenit imparatul galaxiei.
Si am castigat. Desi vali mi-a mupt rufa in mod repetat pe dreapta, gipsi n-a avut nicio scapare in stanga. Si folosind tactici complet neortodoxe (hacking) am castigat cu fix 14 puncte. Inelul este al meu acum. Numai al meu. Ma pot desfata in gloria mea eterna. Inca ma scald in propria-mi victorie epopeeica, dat fiind faptul ca e singura, prima si ultima oara cand jucam acest joc pana la capat (desi ce-i drept, am cam anticipat finalul cu o runda).

Dar lasand luptele imaginare desfasurate pe carton pe o planseta intr-o sufragerie dintr-o tara mica dar frumoasa dintr-un mic continent batran dar frumos pe o planeta mica si albastra dintr-un sistem solar mic si adorabil dintr-o constelatie mare si laptoasa, ma simt bine ca am castigat. Ca am rezistat mai ales pana la sfarsit. Un fel de triumf personal asupra lenii supreme ce guverna acest joc odinioara. Rabdarea a infrant de fapt inamicii, nu eu personal.

Am vazut intr-un final into the wild aseara. Un film recomandat din toate directiile de toata lumea ca fiind un film deosebit. Este un film dragut, cu incarcatura sentimentala din cauza faptului ca e bazat pe evenimente reale. Prestanta actorului este sanatoasa, si prestanta ursului merita un os. Sentimentele de mila insa nu a reusit sa-mi starneasca in aceeasi masura cu sentimentele de "doamne ce palma i-as da astuia". Cum sa te duci in mijlocul salbaticiei fara harta? Cum sa alegi sa iei carti de literatura in schimbul unei harti, un element elementar de orientare? De busola nu zic, intrucat data trecuta am uitat-o si eu acasa, si mi-e rusine sa-mi fac autocritica publica. Nu inteleg nici ideea in sine de a fugi de probleme. Inteleg nevoia de a te refugia cateodata din calea societatii, dar eu am inteles ca motivul principal a fost rebeliunea fata de parinti, nu fata de societate. Fuga de caminul bulversat de certuri si destramari repetate. De minciuni si deceptie. Nu pot sa afirm ca inteleg. Empatic incerc sa ma pun in pielea personajului, dar probabil n-as fi reactionat chiar asa. Mai ales n-am inteles de ce a donat banii care-i avea (sau ars) din moment ce ulterior a trebuit sa munceasca sa-i castige. Muncind mai mult sau mai putin legal, deci nu se pune problema de munca dreapta, si ban cinstit muncit. Muncind la negru nu mi se pare ca s-a mantuit in vreun fel de problema lor. Daca era absurd macar sa fie pana la capat, sa se duca doar in pielea goala in salbaticie. Sa vaneze cu arme improvizate din bete si pietre. Sa se intoarca la modul primitiv si descoperirile elementare. Dar daca tot renegi tehnologia, de ce nu renegi si piatra slefuita ca fiind tehnologie? De ce nu renegi si hainele? Inconsistente in mentalitate? Dileme si ironii proprii? Nu inteleg ipocrizia asta. Fie ai o gandire pana la capat, si renunti la toate bunurile lumesti pentru a-ti gasi adapostul si menirea in lume, fie te integrezi pe o cale de mijloc, impacand lumea contemporana cu proprile cautari. Fie nu cauti nimic, dar asta nu prea e o varianta pentru nimeni cred, desi e foarte la moda daca nu-ti pui problema originii si destinatiei. Ma asteptam sa ma dea pe spate filmul. Sa ma impresioneze prin complexitate si motivatia cautarii naturii. Dar nu, protagonistul se multumeste la a gasi un autobuz dezafectat, si a locui in el un timp x. Pai daca tot a renuntat la bunurile lumesti, de ce apeleaza la un mijloc al tehnologiei moderne? Chiar si o carcasa din tabla, tot tehnologie moderna este. Oamenii astia ar trebui pocniti sa-si puna in ordine gandurile. Sau sa-si dea un defrag (vorba unui viitor arhitect).
Mi-a placut, dar nu in mod deosebit. Mai mult mi-a placut faptul ca eddie vedder, solistul de la pearl jam, s-a lansat astfel cu un album solo foarte frumos. Desi nu prea avea mare legatura cu scenariul sau filmul pe de-a intregul, arata ca tipul asta e chiar tare. Bravo lui.

Si inca o completare, am visat ca mergeam spre haleala (locul ala mistic unde mancarea e vesnic buna, ardeiul iute e vesnic iute, si oamenii sunt vesnic amabili, indiferent catre intrebari le pui vesnic) intr-o mazda 6 (nu fac reclama, dar asta am visat) care pe langa modul demential in care mergea, putea decola. Si la bordul ei in aer am zarit cum se construieste un baraj imens in bucuresti (spre pantelimon), si un fel de fundatie gen pilon de cam 5 km diametru inspre gara de nord, unde se turna beton ca o pasta de dinti intr-o galeata epica. Poate am visat viitorul si ni se pregatesc lucrari de constructii epice in bucuresti. Tare mi-ar face placere sa particip activ la ele (sau la proiectele lor). Si tare mi-a placut mazda cu capabilitati de decolare si aterizare verticala. A fost asa de dreamy incat inca visez cu ochii deschisi la ea, asa alba cum era. Cu scaunele moi si pufoase. Cu suspensia mai dura ca o armatura pc60. Cu motorul mai avid de turatii decat un hamster pe steroizi. Uh ah.

Patriot sau nonpatriot xt?

Merge bine, are viteza de transfer sustinuta si rezista la socuri apa si virusi. Patriotul ce altceva? Precum un patriot autentic, care rezista si el la socuri, apa si virusi.

Am fost azi in inima bazei inamicilor, in facultatea de arhitectura. Roiau inauntru. Ma simteau cred ca nu-s de al lor. Lipsa cearcanelor si calculatorul din ghiozdan ma dadeau de gol mai rapid ca si cum as fi avut un semn pe frunte. Cu toate astea, la anul 6 n-am observat cearcanele specifice. E ca si cum o relaxare se impune pana la urma. O liniste dinaintea furtunii de proiect de licenta. Panica si haos la inscriere. Restante din burta din cauza secretariatului. Panze de paianjen pe pereti. Anarhie.
Si inca nu m-am prins daca are structura in cadre sau e o dala groasa. Pare foarte vernaculara toata structura. Crescuta pe aici pe acolo, cu cate un birou inghesuit te miri pe unde si cand. In astfel de momente ma simt mai in siguranta intre peretii jegosi ai utcb-ului. Desi imi plac mult arhitectii. Colegii lui fratimiu indeosebi. Oameni foarte speciali intr-o cladire nu foarte normala.

Azi am dormit mult dupa operatiunea arhitecturala. Cred ca tind sa ma retrag in lumea viselor indiferent de ce se intampla in lumea reala. Imi place sa cred ca prin vise imi voi gasi adevarata menire si poate adevarata natura. Niciodata n-o sa fiu de acord ca-s de pe planeta asta. Desi imi place pamantul, imi place natura, imi place planeta, nu ma simt indigen. Poate undeva candva, mascata dupa o nebuloasa mi se ascunde adevarata natura. Poate sunt un experiment al unei vechi civlizatii. Sau poate doar sunt om, si-mi pun probleme de integrare in conditiile in care nu stiu limitele integrarii si nu-mi plac foarte mult constantele de integrare. Ma simt printre vise ca scott bakula, calatorind din dimensiune in dimensiune incercand sa-mi gasesc casa. Si de fiecare data ma trezeste un telefon, o alarma in parcare, o bormasina, etc. Ma gandesc totusi ca ar trebui sa fiu mandru ca sunt om pana la urma, intrucat am cel mai tare dar din univers, darul creatiei. Decat un observator al unei rase departate, prefer sa cred ca pot materializa idei noi prin sinapse random. Si totusi e departe de mine gandul creatiei, intrucat nu-mi dau seama cum poate functiona o materializare din nimic al unui ceva. Nu-mi pot inchipui cum se pot forma microparticule. Mai degraba e aceeasi masa universala constanta, care isi tot schimba forma in functie de fortele exterioare (sau interioare, desi cred ca nu exista forte interioare, ca pana la urma fortele interioare sunt fortele care apar intre ceva si ceva, si privind doar acel ceva, nu mai are nimic care sa produca interactiune in el insusi). Mi-a ramas in cap si-n timp ce ma culc si cand ma trezesc ce ne-a zis profu de management (stiu, nici eu nu ma asteptam sa retin ceva, damite sa ma mai gandesc la ce-am retinut), respectiv ca omul nu vrea prin definitia muncii sa lucreze cu drag si spor. Oamenii lucreaza pentru ca trebuie. Trebuie sa-si intretina familia, trebuie sa-si plateasca darile, trebuie sa traiasca. Pe de alta parte fara munca omul s-ar plictisi si ar incepe sa refuleze energie si creativitate in mod distructiv sau constructiv in functie de natura si mostenirea ancestrala din el. Si probabil intra si propria vointa undeva in ecuatie. Printre ultimele constante. Nu mai am idee de la ce-am plecat. Nici unde am ajuns. Cred ca am derapat putin. Si n-a intrat esp-ul. Nu stiu unde ma aflu. Sunt cu roata-n sant. Cred ca e noapte. S-ar putea sa fie senin. S-ar putea sa vad o bolta instelata. Apropo de asta o parte critica a excursiei la malaiesti, fara de care n-ar fi fost o excursie deosebita, a fost bolta instelata din valea malaiestilor. Un cer senin si o bolta mai plina de stele decat am vazut de ceva timp (de anul trecut daca nu ma insel, de la curmatura). Stelele ma adorm instant. Imi trece mintea prin atatea ganduri de calatorie interspatiala, forme de viata superioare, originea si directia omenirii, originea si directia universului, prezenta unei entitati superioare care sa ne dicteze actiunile in vreun fel sau altul, noosfera ca loc de manifestare, si uite asa adorm aproape instant. Mai mult de 10 minute nu ma pot uita la nicio bolta instelata. Tind sa cad lat. Ar trebui sa incerc sa ma duc undeva pe munte sa dorm bivuac, dar asta abia vara. Sa adorm uitandu-ma la stele. S-ar putea sa aiba efecte deosebite. S-ar putea sa ma faca sa vreau sa ma proiectez astral si sa ma documentez riguros despre cum se face asta. Nu-mi place orasul. Nu-mi place cand ploo ca nu se mai vad stelele. Dar imi place ca tine oamenii in case, si departe de strazi, facand orasul sa para mai pustiu. Si din cauza ploii pare si sonorul sa fie dat mai incet. Se induce o stare de somnolenta generala in care toti orbecaim spre treaba ce o avem de rezolvat cu gandul unui somn iminent. Sau cu gandul ca ne cresc culturile, cazul lui ldd.

Am vazut ieri fantana. Filmul, nu locul de extragere al apei. Si mi-a placut. Chiar am incercat sa vad daca ma afecteaza emotional. Si da, din cauza lui clint mansell era cat p-aci sa-mi iasa niste lichid translucid din senzorii optici. Frumos film, frumoasa idee, dar cam ciudata logica derularii actiunii. Prefer sa cred ca este o metafora frumoasa la acceptarea mortii ca un lucru natural in ciclul vietii, si ca nu putem sa pacalim la infinit natura umana. Si ca trebuie din cand in cand sa ne ducem cu copacul spre o nebuloasa. Si sa-i soptim suav despre traictorie. Chiar mi-a placut filmul. Regret ca nu l-am vazut mai devreme, dar ma bucur ca l-am vazut abia ieri, intrucat mai devreme nu aveam rabdare de un astfel de film. Ma uit greu si rar la filme, intrucat prefer filme fie foarte urate, fie porcarii fara sens (gen killer clowns from outer space, care inca ramane mega epopeeic de epic de prost). Mai vreau un film gen the fountain. Tot ceva despre conditia umana in preajma ideilor de nemurire. De fapt daca stau sa ma gandesc mai bine e al doilea film in mai putin de o luna cu aceasta tema. Probabil nu vreau sa accept sau sa imbratisez ideea mortii proprii. Ce-i drept nu m-a mai durut la fel de regulat capul, deci ar trebui sa fiu ok. Dar nu ma voi impaca cu ideea pana ce nu voi levita. Fie eu, fie un copil de-al meu.

Imi place sa cred ca sunt am o aura de bulan imens si invulnerabilitate, care-i molipseste pe cei din jur.

Dramatizarea epicului

Uichendul trecut am savarsit un traseu foarte scenic si foarte adorabil. La fel de adorabil ca un caine mic alb pufos si cu picioare foarte scurte. La ideea geniala a andreei (nume de cod chichiridiche) sau a prietenului ei alex (nu stiu exact, oricum nu-i important), am plecat sambata spre malaiesti prin pichetul rosu. Dupa circa 7 ore de mers am ajuns la destinatie, am mancat si ne-am culcat. Niciun eveniment pe drum mai putin faptul ca ne-am cam separat de andu si stefana printr-o mica pauza de poze si apoi printr-o mica pauza de cules ceea ce suspectam a fi macese. Inca nu sunt convins ca macesele cresc in pom, dar poate era o asociere in pom de dragul crizei pentru a nu plati fiecare tufa datorii la stat individual. Un fel de corporatie fructiera daca putem spune asa la nivel microuniversal.

Cabana malaiesti in sine sta foarte frumos asezata intr-o vale pufoasa si cu deschideri mari. Un mare punct in plus mi s-a parut muzica folk-muntoasa care zanganea neincetat atat din difuzoare, cat si din oamenii mai ametiti (de placere evident). Am dormit sa zicem confortabil si a doua zi la 7 30 am plecat spre omu.

Drumul spre omu erau de fapt doua, luca si matei. Si a murit si ala. Dar nu voi detalia asta, in schimb pot zice ca majoritatea am luat-o prin hornul mare, doar andu si stefana din nou separandu-se si alegand varianta cu bucsoiul. Ca durata era teoretic egala. Practic au ajuns la omu cu circa jumatate de ora mai tarziu decat noi. Si i-a batut si mai tare vantul. Dar am inteles ca peisajul mirific compensa din plin acest aspect. Acelasi peisaj mirific aproximativ l-am trait si noi, demonstrand din nou zicala zen ca "poteci catre varful muntelui sunt nenumarate, dar privelistea de sus e intotdeauna aceeasi". Probabil imediat dupa aceasta constatare s-a instaurat ceata, ca altfel trebuia sa difere peisajul. Nu-mi iese din cap cat de ireal se vedea creasta pietrei craiului iesind dintre nori care un crucisator spatial gata de apararea planetei impotriva norilor de ceata care coborau amenintator spre noi. Curand insa (la circa jumatate de ora de omu) ne-am infipt complet in ceata, orbecaind prin orbecaiirile potecii de vara pana la omu. Ceata limita vizibilitatea cam la 50 m, ceea ce era decent pentru a repera semnele de circulatie.

De la omu am plecat spre babele orbecaind mai tare prin ceata care devenise mai deasa (cam 20-30 m, aproximez prin faptul ca din 6 oameni, eu pe cel mai din fata abia il zaream, si distanta mai mare de 2m nu era intre noi. Merg intotdeauna ultimul) si in loc sa ne ramificam imediat din dunga rosie (padina) in dunga galbena (babele), am mers aproape o ora pe dunga rosie, realizand ca am trecut de ceva vreme de ramificatie si ca mergem in directia gresita. Dupa mici perioade de oscilatie intre variantele care le aveam (fie padina cu urcare pana la babele, fie intors la omu si cautat din nou traseul), am ales varianta cea mai rapida (omu - babele) si ne-am pus pe mers din nou. Am gasit pana la urma traseul de banda galbena, desi ne tot rataceam atat de pe traseu in general cat si intre noi, la un moment dat alex luand-o inainte sa vada ceva la traseu si nemaigasindu-l prin ceata. Dar intr-un final totul a fost ok si am ajuns cu bine la babele, la timp pentru o ciorba fierbinte si un sendvis racoros cu pateu vegetal (i think it's the pate), dar nu la timp pentru cabina (ultima plecand pe la 15, si noi ajungand la cabana pe la circa 16). Am decis ca cea mai buna varianta de intors ar fi s-o luam domol inspre sinaia (erau mai multe trenuri, si ultimul la ora 10 pleca din sinaia - bun ca marja de eroare) prin piatra arsa si poiana stanii. Plecati pe la 16.40 de la babele, am ajuns in mai putin de o ora la piatra arsa, si apoi ne-a prins noaptea si apusul pe drumul spre poiana stanii. Drumul prin padure parcurs noaptea totusi nu ne-a luat deloc mult, ritmul sustinut de adrenalina fiind foarte eficient. Ritmul meu nu era sustinut de adrenalina ci din necesitatea gasirii unei toatele functionale, intrucat ce crestea in mine nu putea fi eliberat in padure, ca se infunda si copacul.
Ajungand la poiana stanii pe la 19.00 am gasit mult dorita toaleta, pe care am infundat-o intr-un efort epopeeic, mai epopeeic decat toata excursia asta. Scotand din mine bestia am putut bea un vin fiert pana venea TAXIUL care sa ne duca pana-n sinaia. Da, exista taxi, si a fost genial, intrucat inca o ora si ceva de mers noaptea prin padure era neproductiv si obositor. In sinaia am luat trenul hiperluminic dupa cum bine observa radu (intercity care in loc sa faca 2 ore, a facut 3 si un pic). In tren am fost batut cu andra cu tot de catre echipa gipsi-radu la septica. Se pare ca ma uitam random dupa semne pe cer despre cand ar trebui sa tai. Dau vina pe andu oricum pentru faptul ca am pierdut la septica.

Expeditia s-a dovedit epicoasa si echipa buna, si se pare ca vom mai repeta experienta catre cabana de suflet a lui alex, piatra mare. Care am aflat ca a fost atacata de o adevarata armata de ursi, inca amuzandu-ma singur cand imi inchipui o mica armata organizata ca un commando de ursi. Unul calare eventual pentru impact maxim.

O concluzie buna ar fi sa nu mai fac sendvisuri cu ardei iute pe munte. Sau sa pun mai mult. Decizii decizii.


Completare care n-are legatura, mi se pare cerul din ce in ce mai fals in oras cand ma uit in sus. Mi se intampla cam o data pe zi sa ma uit la cer, si sa realizez ca este foarte probabil sa fiu singurul de pe strada in momentul ala care se uita-n sus. Parca ma ignora cerul in oras. Parca-mi spune sa plec, ca nu-i locul meu aici...
Si am visat ca eram logodit, dar nu mi-a fost dat sa vad cu cine. Sper ca era o fata frumoasa :)))))

Putz! Da, poti s-o sapi?

Am vazut intr-un final epopeeic ice age 3. Ala cu dinozauri si nevastuici turbate. Si pot sa declar ca mi se pare un film foarte rasist. Si chiar xenofob. Desi prezinta o colaborare intre specii, se vede clar cum nucleul strans unit de prieteni din lumea de deasupra, asa zis "civilizata", este vizibil speriat si temator de lumea de dedesubt, "fosilele" unei ere trecute, barbara si cruda. Acesti prieteni nu vor incerca nicio clipa sa stabileasca vreun contact normal cu cei din lumea respectiva (pana si nevastuica pe motorina - buna poanta apropo, cred ca singura la care chiar m-a bufnit rasul - era de fapt din lumea lor, nu din lumea dinozaurilor), ci doar vor judeca si se vor speria in mod repetat de lumea nou descoperita. Nu vor incerca nicio clipa macar sa incerce sa vada de ce n-au reusit dinozaurii sa vorbeasca (desi mi se pare o gaura in scenariu, dar probabil nu mai erau infricosatori daca vorbeau, si s-ar fi transformat din bestii salbatice din piciorus-mic, adorabil pufos si al dracului de simpatic). O atitudine tipic xenofoba. Si se vede clar paralela intre lumea civilizata si o lume a treia, si cum inaptul grupului incearca sa-si faca o familie printr-un act deosebit de grav, si pe urma nici nu se simte responsabil sau vinovat de ceea ce-a facut, traind intr-o dulce inconstienta. De ce atata discriminare rasiala? De ce dinozaurii sunt monstrii fara suflet? De ce sunt bestii cu sange rece? De ce nu au dreptul de a vorbi liber? De ce nu au o forma de conducere si ierarhie? De ce nu omoara cineva nevastuica aia care vorbeste la piatra? Intrebari ce nu-mi dadeau pace in timpul filmului.

Per total cred ca mangoul a salvat filmul. Atat sucul cat si animatia de pe weebl.
http://www.weebls-stuff.com/toons/mango/ pentru cine e curios sau fundios cum ar zice vali... Si nu, nu stiu de ce da eroare de html cand il inserez ca link...

De asemenea am visat ca jucam cu tata fotbal cu un sconcs pe post de minge. Ce ar zice freud despre acest vis?

Njuplosion.

E varianta mai noua a explosion. Sunt asa de mandru de aceasta realizare ca inca ma amuz singur. Si am mai realizat si ca sunt in sinea mea o victima colaterala a victimelor colaterale a societatii colaterale. Si deci sunt un colet.

Urasc sa-mi cumpar lucruri de imbracat. Prefer orice alta activitate inventata de oameni decat asta. Drama alegerii in conditiile impuse de societatea consumatorista care pretuieste mai mult oferta decat cererea, de dogmele anticocalaristice, de lipsa unor elemente simple. Nu, nu vreau sa ma imbrac in pantaloni mov cu dunga tribala. Care probabil se gasesc mai rapid decat niste blugi absolut ordinari. Nu-mi place sa stau sa aleg, nu-mi place sa stau sa gasesc ceva pe masura mea. Nu se poate face o panza autoadaptabila nanotehnologic sau ceva? Solutia budista este din nou una reusita: un cearceaf autoportant (aproape autoportant, are totusi o sarcina mica). Din pacate insa pentru mine, nu are buzunare un cearceaf, si deci n-as avea unde sa-mi tin bunurile. Dar pe de alta parte as avea unde sa-mi tin bazooka din dotare. Si probabil si inca 2-3 arme de asalt. Dar as starni panica, haos si confuzie in orice spatiu public sau aglomerare urbana (sau spatiupublicurbanmuzeualarhitecturiivernacularecontemporane).
Imi place sa ma imbrac normal. Cat mai ordinar chiar, astfel incat sa nu ies in evidenta, pentru a avea elementul surpriza la dispozitia mea. Nu am de ce sa sochez oamenii inainte sa vorbesc sau ma manifest, ar strica surpriza. Si cheia victoriei este elementul surpriza. Sau kinder cu surpriza. Care era mai bun pe vremuri. Si mai buna surpriza. Nu neaparat surprinzatoare, dar mai simpatica sau adorabila. Si mai comestibila.
Tin minte ca-n liceu ma prinsese febra tricourilor cu formatia favorita. Si am tricou cu dimmu borgir. Care nu-mi erau favoriti. Am luat tricoul pentru ca-mi placea pentagrama imensa de pe el (aveam o perioada pentagramista/tetragrammatonista/solomonista/wiccana). Abia dupa ce mi-am luat tricoul am ascultat si cateva melodii. Si cum imi place factorul socant si infuzia de muzica foarte epica in metal, mi-a placut si formatia. Dupa care a cam sucombat in perioada clasica a greilor din rock, cu care am ultimul tricou de fan, respectiv cu zep. Si care il port momentul in care scriu asta, pentru ca, precum orice alt tricou cu insemne rock, a avut darul de a se deteriora intr-un timp record. Dar cui ii pasa ca nu se mai vede pentagrama de pe tricoul cu dimmu sau litera N de pe led, important e ca eu stiu ce-a fost candva pe tricourile astea. Si ca-n interiorul meu inca sunt fan. Nu foarte convins din moment ce tocmai am downloadat zilele trecute un bax de cativa gb de minimal (sunt curios, cateva melodii chiar imi plac mult, asta ma face neococalar? ) ...

Nu mai stiu de la ce am plecat de am ajuns la minimal, cred ca de la haine. Da, nu-mi place sa fac cumparaturi si am nevoie de ajutoare pentru a-mi invinge lenea si sila extrema ce ma cuprinde la aceasta idee. Astfel pot sa declar ca este o adevarata tragedie ca mi-am topit blugii cei de toate zilele si evenimentele (da, ii folosesc si cand transport baterii auto cu capacul pus incert si umplute pana peste putinta cu apa distilata) si ca a trebuit sa-mi iau altii. Care acum mi-e o lene mai crasa ca trebuie sa ma duc sa-i scurtez, intrucat sunt un hobbit si trebuie sa scurtez orice iau de imbracat. Complicata era in care traim, cred ca vin din alta. Si daca ar fi sa aleg din ce era vin, as veni din era disco!!

Collateral damage

Am incheiat lan-ul in forta. Cu artificii. Nu stiu ce marcau artificiile, nu stiu ce se intampla afara, nu stiu ce era afara, nu stiu cum se ajunge afara. Presupun ca e un fel de instanta si apare un loading screen cand dau use pe usa, si dupa un timp imi aleg traictoria printr-un sistem de waypointuri sau ceva. Traictorii gen saorma/magazin/parinti aparand random in functie de necesitati.

Am iesit pana la urma din casa si am fost pana la saorma cu loganu. Eu am vazut un loading screen pe tot parcursul calatoriei. Si la sfarsit am dat use pe sosurile de saorma, am debifat carnea din lista si i-am dat transmute. Si inca un loading screen cu ingurgitarea ei. Lumea n-are sens in afara desktopului. Nimic n-are sens. Acolo totul avea sens. Cautam arma, cautam inamicul, omoram sau eram omorat. Ma respawnam. Si din nou cautam arma, cautam inamicul. Cautam caloriferul, luam caloriferul, dadeam in cap la inamic cu caloriferul, strigat in casa "buttscratchaa", luat racheta, murit, respawnat, si din nou tot asa.

Distractiv, dar acum parca nu-mi vine sa mai vad violenta first person. Trebuie ceva mai chill. O muzica foarte chill. Un family guy idiot pe fundal. O liniste nocturna extrema, in care doar desktopul se aude zumzaind in intuneric. O panica ruda cu paranoia legata de inchiderea usii pentru baricadare anti-alieni. Totul e chill.

Poate nu voi recunoaste prea des, dar in astfel de momente mi-e dor de fratimiu, cu care sa dau un quake/cs animalic, sa scoatem testosteronul din noi in cantitati industriale, creand panica si haos in cartier prin sunetele animalice ale clickurilor noastre nervoase in noapte.

Si acum e liniste...numai demonii razboaielor trecute se mai aud la mine-n minte. Fantome ce nu-mi dau pace, si cer tributul lor de neuroni si rachete. Mai lipseste sa ma trezesc speriat si transpirat ca n-am luat armura la timp si m-a omorat gipsi cu caloriferu. Sau sorin cu butoiul. Traumatism post razboi, cred ca asta ar fi fenomenul potrivit. Bine ca nu practic battlefield2 pe net, ca altfel chiar as fi ca rambo, bantuit de razboaie adevarate, cu artilerie, tancuri si grenade. Ceva e in neregula cu mine clar din moment ce ascult dido de placere si cu placere. Si ca nu-mi vine sa intru in cs.